Foto: George Călin / Inquam Photos

Ne-am pus întrebarea cum a văzut unul dintre cei mai importanți scriitori români din ultimele decenii anul de graniță 1990.

A fost anul Duminicii Orbului, al Pieței Universității și al Mineriadelor, an de cumpănă și în lumea literară, an de mari oportunități, de frenezie publicistică și de noi catedre în universități, anul primelor călătorii și burse în străinătate.

La 1 iunie, Mircea Cărtărescu a împlinit 64 de ani – motiv suplimentar să ne aplecăm asupra vederilor sale despre dificila tranziție a românilor de la comunism la democrație. Și în acest an, scriitorul se numără printre favoriții la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură.

Am selectat câteva fragmente lămuritoare din Jurnal I. 1990-1996, jurnalul lui Cărtărescu publicat la editura Humanitas în 2001. Vă invităm, ca de fiecare dată, să nu vă mulțumiți doar cu acestea și să citiți volumul integral.

1990, așadar.

1 ianuarie

În alt plan, ce va trebui să fac în următorul interval de timp: a) să mă angajez într-o redacție de revistă sau editură. Voi avea, probabil, mai multe oferte, și trebuie să aleg cu grijă.

Sunt două tipuri posibile de posturi: unele de muncă reală, posturile ʺmariʺ, unde prestigiul e mare și de unde poți influența viața literară, iar altele – așa-zisele sinecure, servicii fictive, în care nu faci nimic, dar ai timp de scris și de trăit. Greu de ales între ele: în primul caz riști să nu mai ai timp de scris, în al doilea riști marginalizarea socială. Dă-mi voie să nu aleg acum (…)

3 ianuarie

Recitesc Divina Comedie, una dintre puținele cărți care se pot îndura după o revoluție. Da, chiar intrăm într-o bravă lume nouă. Puțin din ce am făcut până acum mai poate părea actual și important. Pentru scris, momentul e violent inhibitor, dar poate că, prin dublă negație, pentru mine va fi șansa unui început, unei ieșiri. Voi fi poate redactor la Contrapunct.

10 ianuarie

Nu-mi place ʺgazetăriaʺ, fie ea și literară, prefer oricând o sinecură oarecare; totuși m-aș angaja aici (n.r. – la Contrapunct), fiindcă voi avea 3-4 zile libere pe săptămână. Totul e însă provizoriu, nesigur, nimeni nu știe ce va fi. Doamne, încă nu-mi pot face o imagine a ceea ce-a fost!

Am prins revoluția și vom trăi într-o democrație! Realmente nu se poate încă înțelege. Mă-ntreb cum va arăta pagina de jurnal de peste exact un an. (…) Esențial: să-mi păstrez curajul de a ieși oricând din orice joc, de a părăsi oricând totul și de a mă întoarce la singurătate, anonimatul și sărăcia dinainte.

Cu niciun preț nu trebuie să mă las târât de bulgărele de zăpadă al puterii, prestigiului sau opulenței. Când nu se va mai putea, mă voi retrage. Asta se poate-ntâmpla azi sau peste zece ani.

18 februarie

Revoluția continuă, măcinătoare, potențial criminală. Universul libertății îi ucide pe necunoscătorii legilor lui. E pericol de lovitură militară, de război civil, intervenție străină chiar. Societatea e bolnavă și pericolul e grav. Orice e posibil.

Psihicul meu e o cameră încuiată, pe care un stimulent cum e cafeaua o descuie: supriza e că înăuntru nu se află nimic. Încă mă mai surprinde de fiecare dată lucrul ăsta, atât de mare e bucuria mea când aud mecanismul broaștei cedând și ușa descuindu-se.

2 martie

Cheia este cititul, mai ales acum, când nimeni nu mai citește. Dar lucrurile sunt totuși mai complicate și cercul e mai vicios: ca să poți citi activ și să asimilezi trebuie să fii sensibil, dar ca să fii sensibil trebuie să citești.

3 martie

Stare fizică foarte proastă. Mă doare o măsea, sunt slab ca un câine, am avut și insomnie. Voi pleca la Sinaia o săptămână, unde sper să mă întremez nițel.

Aș vrea ca țiuitul urechilor de singurătate să aibă un efect bun asupra mea și să mă scoată puțin din acest război rece și nepăsător al meu cu mine. Nu pot deocamdată să mă opun involuției, nulității, lipsei totale de idei și de entuziasm. Mă las tot mai târât de curenții calzi ai vieții.

19 martie

Sunt angajat la Caiete critice, și sper că voi avea o slujbă bună, plăcută, nu prea grea. Esențial e că voi avea program după-masă, și nu în fiecare zi. Cred că e lucrul cel mai bun dintre cele care mi s-au propus până acum. Voi candida și pentru universitate, sunt practic trei locuri scoase la concurs. Bănuiesc că voi obține unul dintre ele.

6 mai

Încep să-nțeleg drama care e pe cale să se întâmple. O nouă dictatură, un nou sistem concentraționar se vor instaura în nenorocita țară a noastră. Totul, de pe 22 încoace, a fost minciună, manevră și mascaradă. Greu m-am lămurit, dar acum știu, acum sunt sigur.

Este revoluție și revoluția e pe cale să fie înăbușită. Ca toate revoluțiile. Până la schimbarea sistemului social este mai mare distanța decât aș fi crezut. Eu nu mai stau deoparte. Am fost jalnic până acum, dar sper să mă reabilitez. Iau parte la acțiunea disperată, tragică, din Piața Golanilor, fără să cred în reușita, ci doar în necesitatea ei.

Dumnezeule, când credeam că am scăpat de rău, iată că răul revine, mascat, cu pași de pâslă, dar cu atât mai terifiant. Va fi jale. Și libertatea rămâne mai departe un mit.

7 mai

În fiecare seară – miting. Nu am niciun alt sens în viață (viața mea a devenit o santana, o reflectare a trăsnetului în aburii de rouă), și nu pot găsi nici aici acel sens. Viața mea sună a gol mai mult ca oricând. Totuși acum fac un lucru folositor, în care cred, îmi folosesc corpul și vocea pentru libertate.

30 mai

Jumătatea asta de an trăită strict social, fără singurătate, fără reflecție, fără cărți, cu spuma jegos-feerică a mass-mediei șiroindu-mi pe pielea goală, gura asta de realitate grețoasă ca o friptură rece ar fi putut să mă termine chiar la propriu.

Am rezistat cu inconștiență unor șocuri serioase, unei confluențe de crize: criza multietajată dinainte de 22, ultraconcentrată și centripetă, care a explodat brusc în criza haosului caleidoscopic și oribil, ca aruncarea în aer a unui depozit de lame de ras.

8 iunie

E ceva în aer. Acum o oră un ins a bufnit lângă mine în tramvai: poc! Au încercat să-l reanimeze, nimic. Toți sunt bolnavi, toată lumea e epuizată. Eu am fibrilații în continuare, dar starea de oboseală a mai scăzut. Video. Vise erotice azi-noapte.

12 iunie

Cele două obiective cu prioritate absolută: 1. Scrisul. 2. Publicarea afară. În lumea literară de aici nu prea mai e ceva de făcut. Nu mai am realmente nimic de câștigat, și de-acum, cu fiecare carte nouă, îmi voi pune în joc reputația, ca preotul din Dumbrava Sacră.

Și măcar de-ar merita, dar nu merită. Totul s-a atomizat și s-a golit de umanitate. N-are niciun sens să publici în reviste literare: nu le mai citesc nici literații. Singure cărțile rămân importante, dar pentru tine, căci ele sunt felii ale creierului tău, secționat sub diverse unghiuri.

13 iunie

Zi de importanță capitală. Un nou 22 dec. Televiziunea nu mai emite. Demonstrații și lupte de stradă. Comentarii cretine la radio. Va rezista guvernul? Sau totul e din nou înscenat? Multe inflexiuni (și chiar stridențe grosolane) din absolut idiotul comentariu radio mă fac să fiu convins de tendențiozitatea și regizarea acțiunii.

Sunt iarăși instigări la instinctele omului de rând: acum, când teii lui Eminescu sunt în floare, când trebuia să avem liniște, să muncim cu râvnă pentru scumpa noastră patrie, tocmai acum forțe ostile atentează la cuceririle revoluției, la democrație etc. (…) Acum, când trebuie să vedem meciul… când… și mulți demonstranți erau (firește) beți, aveau cuțite și bâte… Ce va fi noaptea asta?

Doamne, ce primitivism, ce manevre absolut nepolitice, neinteligente… Doar că acum nu mai suntem turmentați de victorie, avem ochii mai larg deschiși. Măcar o parte dintre noi.

14 iunie

Focuri de armă în centru, zgomot de elicoptere, rachete roșii.

Dimineața. La televizor… emisiunea în limba franceză! Dar afară, zgomote de elicopter, și parcă și focuri izolate. Tiens! (An-Men): au venitără minerii! Incroyable.

Seara. Minerii controlează orașul. Iliescu, la mitingul FSN: ʺSă apărăm democrația popularăʺ. Deci dictatura proletariatului, părăsită încă de Ceaușescu. La televizor continuă opereta.

În noapte, sub stelele limpezi și ascuțite, văzute printre nori, câte un foc de mitralieră. Și zgomote de tancuri, cred. Eminescu e mereu, obsedant invocat. Demonstranții sunt vandalizați ad-hoc. Populația nu a progresat niciun pas din 22 încoace. Ce e de făcut, când nu e nimic de făcut? Nici măcar pentru guvern.

20 iunie

Generația ʹ80. Poemele noastre sunt îngropate sub pământ și nu vor străluci niciodată. Iar noi ne-am degradat ca niște statui de ipsos lăsate în ploaie.

19 iulie

Vreau să plec, e prima dată când mă gândesc serios să plec. Aici e sărăcie, jeg, caniculă, miroase sinistru a dictatură. N-am chef să aștept evoluția lucrurilor. Dar n-am rude în Occident, și nici nu sunt dentist… Și nici nu vreau să lucrez la vreun post de propagandă.

6 august

Mi-am ras mustața. Mă identific incomparabil mai bine așa cu imaginea mea interioară.

11 august

De două zile sunt totuși ceva mai destins, fiindcă am avut mai multe de făcut (bursele). Va fi Iowa? Am fost aseară cam dezamăgit de asta: am căutat Iowa pe harta USA și am găsit (l-am găsit, statul) în centru-nord. Singurul oraș mare apropiat ar fi Chicago (care nu-mi spune mare lucru). Aș prefera pe East (sau West) Coast. Dar, of course, nu cauți după dinți a horse.

14 august

Zâmbește-mi tu și mi se rupe de tot

nu vreau nimic altceva pe lum

nu vreau premiul Nobel și nu vreau să mai scriu un rând

nu vreau să trăiesc veșnic

nu vreau să fiu miracolul lumii

te vreau doar pe tine, pe tine!

dă-mi siguranța că ești a mea,

lasă-mă să știu că vei fi mereu doar a mea

oh, Doamne, eliberează-mă de durerea asta, de nevroza

asta

de frica asta

râzi iar la mine, pronunță-mi numele

lipește-ți fața de-a mea, fii a mea,

fii a mea, fii a mea!

nu vreau muzică, femei sau prieteni

nu vreau să călătoresc în SUA

nu vreau să stau departe de tine,

de tine, de tine!

Am televizor color și voi pleca în America două luni și jumătate. Mi se rupe de toate astea. Nu vreau nici una, nici alta.

9 septembrie

Soare galben și rece de toamnă. Vreme de scris poeme. Ca acum zece ani. Dar după o iarnă americană voi avea 35. Ascult Beatles, care ar trebui să spună oricui mai mult decât toate video-clipurile la un loc, pentru că muzica lor avea imaginile înăuntru, nu are nevoie de unele adăugate. Aș vrea să fac iar poezie artistică, poezie a imaginii și ingeniului, adevărată în frumusețea ei. Dar merg acum pe alt drum.

25 septembrie

Am, în fine, tot ce-mi trebuie ca să plec sâmbătă, peste patru zile, în SUA! Singur, nu-mi vine încă să cred. Va fi cea mai fantastică experiență (exterioară) din viața mea de până acuma.

De două săptămâni mă zbat numai pentru asta și am căpătat o anume rutină în a mă descurca de unul singur, ceea ce ar putea să fie foarte important în America. Nu știu ce voi trăi acolo și cum voi trăi, nu știu ce va schimba aventura asta în mine și în opiniile mele.

Voi trăi. Voi vedea. Fapt este că aici răul crește și că, poate, va fi nevoie să continui acolo viața mea și a fetelor mele (n.r. – la acea dată, Cărtărescu era căsătorit și avea o fiică). S-ar putea ca aici să nu se mai poată respira.

12 octombrie

Sunt de două săptămâni în Statele Unite și mă simt OK. Totuși e un fel de ezitare și neliniște în mintea mea. Aș vrea să vin aici pentru totdeauna și n-aș vrea. Aici te amețesc în primele zile obiectele. Ești zilnic sedus cu nerușinare de obiecte.

Dar când îți dai seama că nu ești, de fapt, copil și că obiectele astea de fapt nu-ți trebuie și că plătești posesiunea obiectelor nu cu dolari, ci cu dispariția unei (primitive, admit, dar omul e primitiv) structuri a valorilor – eu însumi am fost izbit în plin de relativizarea asta, dar încep să-mi revin – atunci îți dai seama că nu ești american și că, mai mult ca sigur, n-ai să fii niciodată.

22 octombrie

O societate care-și pierde memoria. Și totuși, a cărei complexitate e atât de mare, încât există în ea până și o zonă a memorie, care va păstra istoricitatea chiar și când tot restul organismului social o va pierde. Se poate trăi aici. Chiar și așa, la modul zălud, ascultând doar ultima muzică, văzând ultimul film, îmbrăcându-te după ultima modă (cu oribilii blugi pre-rupți în genunchi și-n dos) și bătându-ți capul pe ce să-ți mai dai banii.

21 noiembrie

Beau un whiski canadian cu gheață, și mă simt ciudat. Azi m-am plictisit. După ce ai văzut Chicago e greu să te împaci cu micul și inofensivul Mayflower din micul, inofensivul și plicticosul Iowa City.

5 decembrie

Abia aștept s-ajung acasă. A fost destul. Până la urmă te cam saturi să trăiești într-un film.

30 decembrie

Sfârșitul unui an fabulos.(…) Viață pur și simplu, de om pur și simplu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.