Avem talentul (national) de a face bilanturi optimiste. Pana si regimul comunist beneficiaza, la noi, de o memorie pozitiva – in ciuda tuturor porcariilor pe care le-a infaptuit (si lasat in urma), tot se gasesc evaluatori (multi) care sa-l exonereze.
Ce ramane, asadar, dupa 2017? A fost si bine, a fost si rau – asa ar suna contabilitatea romaneasca. La drept vorbind, insa, bilantul e pe minus. Ne-am obisnuit cu nuante ale raului – daca e doar asa-si-asa, totul devine cumva tolerabil. Chiar daca in realitate e intolerabil.
Nu mai reluam toate faptele anului trecut. Le stim. Le-am mai vazut, pe unele, si-n alti ani. Nu ne putem preface, totusi, ca lumea e noua in fiecare zi. Purtam dupa noi tare istorice – educatia, sanatatea, siguranta publica ne arata la fel de prost de mult timp, indiferent de guvernarile care s-au perindat la putere.
Dar 2017 are si partea sa de inovatie. Parca in niciun alt an lucrurile n-au fost atat de incalcite din punct de vedere politic. Paradoxal cumva: alegerile parlamentare au fost castigate clar de Partidul Social Democrat, dar parlamentul rezultat si-a dat jos propriul guvern. Asa a vrut un om, Liviu Dragnea.
Justitia a fost o tema de prim plan in anul care a trecut. 2017 a inceput si a sfarsit in strada tocmai din acest motiv. S-au ridicat pumni inclestati spre Palatul Victoria, dar s-au impartit pumni si intre cetateni. Baricadele au urcat mai sus ca niciodata. Ne-am obisnuit cu aceasta lume romaneasca – in transee, acolo unde batalia e mereu mai dura, nu se coboara aproape niciodata; baricadele, insa, acolo unde se clameaza victoria, sunt mereu pline.
2017 a fost si un al vocilor care, tipand, s-au acoperit una pe alta. Pana la indistinctie. Asa apare eternul deficit de intelegere din societatea noastra.
Avem inca o multime de lucruri de reparat – in noi, dar si in jurul nostru. Vedem, insa, prea putine dintre lucrurile care ne afecteaza cu adevarat. De asta au succes bulele retelelor de socializare: pentru ca, simplificand peisajul pana la anulare, ofera explicatii care confirma, aproape la virgula, predispozitiile oamenilor.
Binele democratic nu se construieste, insa, punandu-i pe toti in acord – ci imblanzind (prin negociere si compromis) diferentele, lucrurile care ne separa.
E o lectie pe care, probabil, ne vom chinui s-o intelegem si in 2018.
Incepem.
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu
-
O calatorie…
-
Un jaf
-
O finala
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Un film clasic
-
Un alt film clasic
-
Un film clasic adus la zi
-
O carte
-
O alta carte
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Din 2017
