În 2016, parteneri în cadrul unui proiect menit să documenteze situația respectării drepturilor persoanelor instituționalizate (adică găzduite de un centru rezidențial aflat în coordonarea DGASPC), l-am cunoscut pe Nicolae.
Avea 15 ani și își controla cu greutate una dintre jumătățile corpului, din pricina unei hemipareze. Doi ani Nicolae îi petrecuse sub tutela statului român, în mai multe centre din județul Brașov.
În urma unui episod violent, centrul din Victoria în care se afla băiatul a sunat într-o bună zi la poliție. Cu cătușe și bandă adezivă pe gură Nicolae a fost dus de oamenii în uniforme într-un centru pentru copii delincvenți, localizat în Ghimbav. Acolo l-au dezbrăcat și băgat într-o cameră.
Nicolae a stat la Ghimbav timp de patru zile, după care a fost mutat la un alt centru rezidențial din Brădet. În tot acest timp mama lui n-a știut nimic de el. Mama naturală, a se înțelege – căci minorul se afla, în fapt, sub tutela statului. România – prin instituțiile ei de protecție a copilului – era părintele lui Nicolae.
La Brădet adolescentul a stat o lună, după care a fost transferat înapoi la Victoria, de unde plecase încătușat cu doar câteva săptămâni înainte. Într-un final, Nicolae a ajuns pe stradă, fugind din centrul DGASPC pentru că nu mai suporta medicamentația administrată permanent. Nicolae susține că la Victoria îl sedau în fiecare zi.
Centrele prin care a fost plimbat Nicolae sunt locuri ce aparțin Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC). Așa cum sunt și centrele de plasament pe care o organizație nonguvernamentală, Hope and Homes for Children, le închide rând pe rând de peste două decenii.
E o muncă de ani de zile, iar premisa ei fundamentală este că sistemul de protecție a copilului nu poate fi reformat.
Și atunci, faci precum HHC: construiești – în regie proprie, în afara sistemului – case de tip familial în care muți copiii, nu înainte de a încerca să-i reintegrezi în familii pe cât mai mulți dintre ei. Scopul fundamental trebuie să fie, întotdeauna, împiedicarea separării de familie. Așa lucrează HHC. În casele de tip familial ale organizației lucrează o parte din angajații fostelor centre de stat, nu înainte însă de a fi reprofesionalizați.
Cuvântul de bază care ar trebui să fondeze operațiunea de regândire a sistemului de protecție a copilului este proceduri. Avem nevoie de ele pentru a orienta funcționarea proceselor complexe care caracterizează munca de asistență socială.
Când un copil adoptat ajunge să fie scos cu mascații din casa asistentului maternal, numai de bunul mers al unei proceduri complicate nu poate fi vorba. Nici nu mai intrăm în alte detalii (le găsiți AICI), e suficient să vezi intervenția pentru a înțelege că e ceva profund greșit la acest modus operandi.
Un stat care își plimbă odraslele încătușate și încălușate între centre de asistență poate la fel de bine să-și trimită și instituțiile de forță pentru a aplica sec și drept legea.
Despre modul în care sunt tratați copiii aflați vremelnic în grija statului scriu reporteri de ziar, televiziune și de la platforme media independente de ani buni de zile. La fel cum scriu despre un sistem de asistență socială care uită mereu tocmai de copii.
Un sistem care nu doar ignoră, ci și alimentează abuzul nu este un sistem care poate fi reformat. E unul ce ar trebui construit de la zero – pe practici, nu pe intenții. Orice altceva este peticeală.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
O zonă evacuată
Nu este vorba de Cernobîl, ci de Fukushima. La opt ani de la evacuare fotograful Arkadiusz Podniesinski ne arată ce a mai rămas în urmă.
Despre consecințe
Mai exact consecințele unei sarcini în adolescență.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O țară de vizitat
Palestina
Un film de văzut
Suspecți de serviciu, cu Kevin Spacey.
O colecție de cărți
Colecția Camus de la Polirom.
Un spectacol de teatru
Visul unei nopți de vară, La Green Hours.
Un poet
Mahmoud Darwish. E tradus în română.
Un oraș de văzut vara asta
Copenhaga
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Ce-i frumos și societății îi place
Credeați că doar domnișoarele din cluburile de noapte ale Bucureștiului confruntă zi de zi presiunea de a fi la înalte standarde cosmetice și estetice? Iată cum o întreagă țară își poate orienta eforturile sociale întru construirea cetățeanului fără riduri și alte imperfecțiuni deranjante. O poveste pe alocuri ireală din Coreea de Sud, AICI.
