PARTEA I.
STRAZILE, PROBLEMELE, REUSITELE

In toamna anului 1938, un reporter in varsta de 30 de ani vizita pentru prima oara in viata Mizilul. Il chema Geo Bogza si era bantuit de o intrebare: ce este cu acest oras pe care l-a zeflemisit candva Caragiale si asupra caruia nimeni nu s-a mai aplecat, de atunci, asa cum se cuvenea?

Cum traiesc, cum gandesc, la ce viseaza, cum iubesc si cum mor, acolo, in urbea lor, oamenii Mizilului, peste care de atatia ani planeaza batjocoritor zambetul lui Caragiale? – se intreba, in 1938, Bogza.

77 de ani mai tarziu, curiozitatile au ramas, dar surasul zeflemitor al scriitorului a fost inlocuit de cel al autoritatilor locale, care gestioneaza destinele urbei cu o vesela, suverana incompetenta. Realitatea a fost vazuta la fata locului, intr-o dimineata de la sfarsitul iernii anului 2015, de doi reporteri in varsta de 31 de ani care au pornit spre Mizil ca sa se aplece, omeneste, asupra problemelor sale.

Cum traiesc, gandesc, viseaza, iubesc si mor o treime din cetatenii Mizilului? Marginalizati intre granitele invizibile ale unui ghetou, o fac inotand la propriu, zi dupa zi, intr-un ocean de noroaie. Casele le par niste insule izolate, intre care se poate naviga doar cu picioarele blindate, pana la genunchi, in cizme de cauciuc. Chiar si cand nu ploua.

Cand Bogza a mers la Mizil, in 1938, trasura l-a purtat de la gara in centrul orasului “pe un covor moale de praf”. Astazi, drumul national care taie in doua Mizilul e asfaltat, dar aproape orice deviere de la linia sa dreapta te arunca nu doar in necunoscut, ci in afara ideii de civilizatie urbana cu totul.

Iata, de pilda, Cartierul, situat in partea de vest a orasului, caruia localnicii – vreo 5.000 de oameni, majoritatea de etnie roma – ii mai spun, incorect politic, si Tiganie.  Cartierul are o parte veche si una noua. Oamenii sai vorbesc, indeobste, in limba romani. Ne intampina cu traditionalul “Janes romanes?” (n.r. – vorbiti tiganeste?).

Aici, in partea noua a Cartierului, Primaria Mizil a dat nume frumoase strazilor. Traian Vuia, de exemplu, despre care oamenii locului spun ca „e varza” – strada, nu aviatorul – sau Luminilor, despre care nu se pot spune prea multe, in afara de faptul ca nu dispune de iluminat stradal.

Ochii reporterilor au vazut si o „periferie” a Cartierului, atat de saraca incat casele pareau prelungiri aproape naturale ale pamantului de jos. Am aflat si ca, mai departe, in periferia periferiei, oamenii dorm cu animalele in locuinte atunci cand ploua.

De strada mai beneficiaza, tot la noi, si Constantin Dobrogeanu Gherea, numai ca i-au cazut sarmanului om politic aproape toate consoanele din numele de pe gard. Mai mult il intuim.

Foto: Silviu Panaite

Si in ziua aceasta de la sfarsitul iernii lui 2015, dupa mai bine de 175 de minute petrecute la Mizil, incepe sa ploua. Cainii vagabonzi pasesc grijulii pe langa baltoacele mustind a smolnita din Cartier. Sub lumina plapanda a zilei, Tigania se intinde parca la nesfarsit.

Acum, după ce am vizitat pe indelete Mizilul, putem sa afirmam – în trena lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg, mai cunoscut drept Ilf, sau chiar a lui Evgheni Petrovici Kataev, mai cunoscut drept Petrov – la fel ca in cazul orasului Pisceslav: E greu de crezut in existenta unui oras ca Mizilul, dar el exista, lucru de care nu se poate face abstractie.

Strazile

Soarele stapanea nestingherit orizonturile, cand, in dupa-amiaza zilei de 31 iulie 2014, putin dupa ora 15, sedinta Consiliului Local Mizil demara in prezenta celor 17 membri alesi. Primarul localitatii, Emil Proscan, in acte social-democrat, socialist, deci apropiat de oameni si problemele lor, absenta. La sedinta participau insa mai multe reprezentante ale unei organizatii de promovare a drepturilor femeilor rome, E-Romnja.

Prezenta lor i-a socat pe alesi. Nu putini dintre ei le-au raspuns atunci doamnelor si domnisoarelor ca si cand n-ar fi fost de fata. Vorbeau asa, uitandu-se prin ele sau aiurea. 

In numele femeilor rome a luat cuvantul, inca din startul sedintei, presedinta asociatiei Carmen Gheorghe, de loc chiar din Mizil. Ea le-a spus consilierilor locali ca E-Romnja a sustinut infiintarea unui grup de initiativa civica in oras si cere in numele lor sprijin din partea primariei pentru reabilitarea infrastructurii din zona Cartier a Mizilului, mai exact pietruirea a 13 strazi.

Carmen le-a mai amintit alesilor ca in Cartier majoritatea aleilor sunt lipsite de canalizare si iluminare, iar venirea ploilor si apoi a iernii vor face accesul aproape imposibil. Lucrurile erau, de altfel, bine stiute – cand noroaiele puneau stapanire pe Cartier, cea mai populata zona a Mizilului, nici macar ambulantele nu mai puteau patrunde, lasand vietile si mortile localnicilor in voia naturii si a Celui de Sus.

Consilierii locali au intampinat cumva ironic expose-ul lui Carmen Gheorghe. Unii au raspuns ca, inainte ca Primaria sa repare strazile, locuitorii lor trebuie sa-si procure buletine de identitate si acte de proprietate. Altii au zis ca exista proiecte de balastrare a unor strazi din Cartier, dar nu pot oferi un orizont de demarare a lucrarilor.

Carmen a incercat sa evite confruntarea, precizand ca solicita sprijin pentru ca macar unele dintre strazi sa fie “cat de cat practicabile”. I s-a raspuns cam pe acelasi ton, cum ca in zonele marginase sunt depozitate gunoaie, iar reprezentantele Asociatiei ar face bine sa tina mai mult legatura cu locuitorii pe care-i reprezinta, eventual sa-i invete sa faca curatenie si sa o pastreze.

Mai exact, asa cum isi aminteste Carmen Gheorghe, li s-a spus: “Voi, astea care stati pe la Bucuresti si faceti proiecte, ar trebui sa va mutati in cartier si sa traiti cu ei. Apoi sa veniti sa ne povestiti noua de tigani”.

La final, celor de la E-Romnja li s-a indicat formal ca s-a “luat act” de cerere, iar strazile vor fi pietruite in cadrul unui proiect deja convenit la momentul respectiv. Data de lansare era, la acel sfarsit de iulie din 2014, incerta.

Chiar dupa vizita reporterilor Dela0.ro la Mizil, cand primavara statea sa izbucneasca, oarecum, si deasupra Cartierului, strazile au inceput, una cate una, sa fie pietruite. Si au fost. Nu chiar toate, ca nu se poate face totul, asa, deodata.

Problemele

Asociatia E-Romnja, a carei activitate este centrata pe protejarea si promovarea drepturilor femeilor rome, a infiintat in Mizil la mijlocul anului 2013 un grup de initiativa locala gandit ca un mijloc de a creste implicarea si participarea comunitara a locuitoarelor din zona Cartier. Cu un activ de circa zece membri, Grupul a trecut rapid de etapa intalnirilor formale si, prin strangerea de semnaturi, a ajuns sa petitioneze primaria din oras cu privire la problemele “istorice”, nerezolvate ale zonei.

Cartierul gazduieste o treime din populatia Mizilului, dar e deservit de o infrastructura sub-urbana: nicio strada nu e asfaltata, 13 nu erau nici macar pietruite pana in martie anul acesta, 6 n-au sistem de canalizare, 6 nu beneficiaza de iluminat public, iar aproximativ 5.000 de oameni au acces la doar trei pompe de apa.

Pe site-ul Primariei Mizil – care te intampina cu sloganul “In slujba ta, Omule!” – scrie ca nicio strada din oras nu e in bezna din cauza lipsei iluminatului public – o situatie contrazisa flagrant de realitate. Alte realitati mizilene sunt, totusi, prezentate online: dintr-un total de 35 de kilometri de cai de acces, 14 kilometri sunt neasfaltati si nepietruiti, iar 13 kilometri sunt fara canalizare.

Foto: Silviu Panaite

Aici, intr-unul dintre colegiile electorale ale Mizilului, vaduvit de infrastructura, s-a ales ultima oara deputat domnul Adrian Nastase, fost prim-ministru al Romaniei condamnat definitiv pentru acte de coruptie.

In conditiile in care doar 37% din drumurile urbei au covor asfaltic, orasul a beneficiat in urma cu cativa ani de un studiu de fezabilitate privind dezvoltarea infrastructurii stradale.  Proiectele au ramas, insa, doar pe hartie. In Mizil, pana la asfalt e departe.

Matematica asta cam sumbra nu-l impiedica pe primarul Emil Proscan, aflat la al cincilea mandat de edil, sa faca analize negative asupra solicitarilor venite din partea celor afectati cel mai tare de infrastructura precara a orasului. In sedinta de Consiliu Local din 6 august 2014, de pilda, potrivit procesului verbal al intrunirii, primarul sustine la un moment dat ca “avem mereu solicitari de la diverse ONG-uri care apara drepturile romilor si care doresc sa participle la sedinte cu diverse probleme”.

“Se stie ca sedintele sunt publice, dar modalitatea in care prezinta ei problemele si prin care se impun… nu au fost niciodata refuzati, dar sub acest aspect ca ei au drepturi se constata o crestere de vandalism din partea tinerilor”, evalueaza situatia primarul Proscan, notand ca “am chemat prefectura, jandarmeria si politia pentru a reglementa situatia in cartierele unde sunt aceste probleme”.

Celelalte probleme – cele semnalate de-a lungul timpului de Grupul de initiativa locala din Mizil – nu au beneficiat de o atentie la fel de riguroasa a tuturor acestor autoritati locale si judetene. 

Reusitele

Grupul de initiativa, gandit ca unul de promovare a drepturilor femeilor rome, va aniversa peste cateva luni, in plin august, doi ani de impliniri marete. Daca preferati aceasta noua unitate de masura: impliniri–marete la nivelul Mizilului. Concret, pe fapte, nu pe vorbe!

Prin activitatile Grupului, peste cincizeci de femei din comunitate au facut testul Papanicolau la Ploiesti (E-Romnja a asigurat transportul), au fost fortate autoritatile sa demareze pietruirea strazilor, dar si sa instaleze doua noi cismele (inainte exista una singura – in zona veche a Cartierului, dar pana si aceea mai era oprita de autoritati pentru ca “se consuma apa”).

Foto: Silviu Panaite

Toate evidentele locului indica faptul ca romii de aici au fost priviti de autoritati ca niste cetateni de rangul doi. Sunt inca, de fapt, intrucat exista si alte probleme, la fel de mari, daca nu si mai si, care au ramas nerezolvate:

majoritatea locuitorilor din Cartier au “concesiune” pe loturile ocupate, una dintre marile dorinte ale oamenilor fiind sa obtina acte de proprietate in regula;
cainii vagabonzi bantuie peste tot (cand au avansat spre solutionare aceasta problema, primarul a spus, conform, vocilor din comunitate, ca “asta nu-i o problema”);
nu se mai acorda celor cu ajutor social “combustibilul”, un fel de subvenite de 290 de lei/ luna pentru lemne in sezonul rece;
lipsesc cu desavarsire locurile de munca, somajul fiind una dintre cele mai mari probleme la nivelul intregului Mizil, dincolo de granitele Cartierului.

 

 

PARTEA A II-A.
OAMENII, INTREBARILE, EPILOGUL 

Se recomanda Aldeza. Ii strangem, deci, pe rand mana Aldezei. Aldeza este miniona si oachesa, daca ne ingaduiti adjectivul, caci acesta este cel mai aproape de realitate. Ea este facilitatorul Grupului de initiativa din Mizil si liderul sau informal.

Studiaza Romana-Engleza la Universitatea de Petrol si Gaze din Ploiesti, unde e in anul al II-lea. Are 20 de ani, arata de 15, si o cheama, in buletin, Georgiana Lincan. Liceul l-a facut la Mizil, s-a nascut si a crescut in Cartier. Tatal s-a recasatorit, iar cei 7 frati (toti mai mici!) s-au mutat in Germania. Aldeza a ramas la bunica din partea tatalui.

Aldeza a facut liceul la Tase Dumitrescu. Cine a fost, insa, Tase?, indraznim sa ne intrebam. Fata rade si ne zice ca a fost si el un om. Scotocim pe net si constatam ca e vorba de un comerciant foarte bogat din Vechiul Regat, care si-a lasat intreaga avere Comitetului scolar din Mizil in vederea ridicarii unui scoli cu internat. Si s-a prapadit Tase in anul de gratie 1921 dupa Hristos. Liceul care ii duce mai departe numele si-a inceput activitatea patru ani mai tarziu.

Aldeza ne descrie cam cum sta treaba prin Cartierul mizilean:

“Comunitatea e in nordul orasului, mai traiesc si ne-romi acolo. Discriminare a cam fost, ca altfel aveam si noi acum apa, canalizare, gaze, lumini pe strazi. Cartierul are doua parti – cea noua si cea veche. In partea veche lucrurile mai stau cum mai stau, ca s-au mai facut unele lucruri in ultimii zece ani, dar in cea noua chiar lipsesc toate. Comunitatea s-a extins destul de mult in ultima vreme, au venit romi si de prin alte parti, majoritatea prin casatorie.”

Aldeza stie care sunt dramele Cartierului, stie ca oamenii de aici nu au locuri de munca si aceia care lucreaza abia pe la Salubrizare mai prind un loc. Cei mai norocosi muncesc la o fabrica de carne din localitate, dar acestia sunt putini. Multi traiesc din micul, foarte micul, negot.

Cat despre femei, majoritatea nu au muncit niciodata. Chiar si cele care ar fi vrut cu tot dinadinsul sa o faca au fost refuzate la angajare pentru ca “aveau fuste”, un fel de a spune ca erau tiganci. „In Cartier nici macar nu exista acele rochii crete si inflorate!”, protesteaza in van Aldeza.

“Am strans 500 de semnaturi pentru petitita referitoare la cele 13 strazi. La prima sedinta de Consiliu Local la care am fost prezenta, unde trebuia sa vorbim despre caini, am simtit cel mai mult discriminarea. Eram 6 persoane invitate, 4 femei din comunitate. Toata lumea era la masa rotunda, numai pe noi ne-au pus pe niste scaune in spate. Nici macar nu se uitau la noi cand vorbeau despre problemele expuse de Grup. Ne-au tratat foarte rau. Urmarea sedintei a fost ca au trimis hingherii la ceva timp dupa si-au ridicat 6-7 caini.”

Aldeza, rezidenta in Cartier

“La festivalul de epigrame din Mizil (n.r. – Mizilul e un oras cunoscut la nivel national pentru festivalurile sale de epigrame si poezii) nu stiu sa fi participat vreun tigan. Mai erau festivitati de Ziua Europei, la Casa de Cultura, si erau invitate mai multe scoli, inclusiv cea unde invatau cei mai multi tigani. La un moment dat nu i-au mai invitat, au zis ca ajung atatea dansuri tiganesti.”

Aldeza, rezidenta in Cartier

Am luat-o pe Aldeza din fata Universitatii Petrol si Gaze din Ploiesti. Sta aici, la camin. Nu e lung drumul pana la Mizil, dar dureaza suficient cat sa aflam ca, la baza, e dintr-o familie de ursari, ca strabunicul sau a avut o ursoaica pe care o botezase Dorina si ca acelasi nume i l-a dat si fiicei sale – bunica Aldezei.

Cum a intrat in Grup? “Prin Claudia, o fata din comunitate, care lucrase cu Carmen Gheorghe de la E-Romnja intr-un proiect, sa avem mai multe pompe de apa, ca erau prea putine. Si in 2013, a venit Carmen sa vada ce posibili voluntari ar mai fi in Cartier si m-a gasit pe mine.” Adevarul e ca Aldeza e singura fata la facultate din tot Cartierul. In general, fetele din aceasta parte de lume se opresc la liceu, daca ajung si pana acolo.

Si mai e ceva: cei mai multi romi din Mizil pleaca in Germania, la munca. Tatal si fratii Aldezei sunt si ei plecati de mai bine de un an si jumatate. Undeva pe langa Dortmund. Acolo lucreaza care pe la distribuirea ziarelor, care pe la spalatorii de autoturisme, caci au nemtii autoturisme din belsug. Si mai sunt romii cu fierul vechi. A fost si Aldeza in vizita la un unchi tocmai la Frankfurt, i-a placut, cum sa nu-i placa?, unde s-a mai pomenit sa nu-ti placa Frankfurt-ul?, dar daca s-a apucat de facultate, a zis ca s-o si termine, ca asa e bine.

Cat au curs istorisirile Aldezei, uite ca am si ajuns la Mizil! Sediul Grupului. N-au sediu. Se intalnesc pe la membri pe acasa, care cum poate, de unde sediu? Important e sa se intalnesca, sa puna la cale, sa faca. Nu unde.

“In grup avem femei de la 16 la 47 de ani. Cea de 16 ani e eleva, la Sansa a doua. Singurul baiat din grup este Arabis”, ne descrie Aldeza schema organizationala.

Arabis, deci. Cerem sa il intalnim. Si vine Arabis. Se recomanda. Ii strangem mana lui Arabis. Are 22 de ani, a facut 12 clase si e singurul barbat din Grup. In buletin il cheama, totusi, Vasile. Lincan Vasile. In Cartier, toata lumea il stie de Arabis, pentru ca – aflam dupa o cercetare sumara a motivelor care au stat la baza acordarii poreclei – seamana cu un arab.

Foto: Silviu Panaite

Arabis sustine ca s-a lovit de discriminare la interviurile de angajare, motiv pentru care a renuntat sa se mai duca la ele.

A vizitat si Auschwitz-ul, cu Partida Romilor, in ale carei actiuni e implicat “ca sa mai cunosc si eu oameni destupati, ca aici in Tiganie toti te banuiesc de interese”.

Bunicul lui Arabis intretine familia cu o pensie lunara de 350 de lei. Arabis lucreaza de la 8 ani, in principal munci sezoniere. Cel mai des, la vie. “Fiecare are trecutul lui si drama lui, dar nu-mi place sa ma plang”. Asa incepe povestea lui.

Si zice Arabis despre problemele Cartierului: “Cu cainii astia e asa – daca te dai un pic la ei, te lasa in pace, daca ti-e frica insa si mai tare sar la tine. Am vazut si la televizor chestia asta, dar noi am testat-o aici pe pielea noastra. In Mizil facem terapie cu caini…”. Si de ar fi doar atat!

Arabis vede, vede foarte bine, ca nu rasare soarele la Mizil:  “La noi se face doar Sarbatoarea vinului sau a toamnei, cum ii zice, si se mai pune muzica de 1 Decembrie. Dar de 8 aprilie, de ziua Internationala a Romilor, de ce nu se face nimic, frate?, ca suntem aproape 30% romi declarati in oras?! De ce nu se pune si atunci o muzica, de ce nu se bea un vin?”. Nu stim sa-i raspundem lui Arabis.

Dar iat-o si pe Estera.

Foto: Silviu Panaite

Estera Baciu are 21 de ani, 6 clase si e unul dintre cei mai activi membri ai Grupului. Mama, tatal si un frate sunt toti in Spania, la Barcelona. Estera a fost si ea. Cum e trecerea de la Barcelona la Mizil? “Naspa! Totul mi se parea foarte murdar cand m-am intors de acolo”.

Estera nu e maritata, si asta nu e bine in Cartier. Nu se grabeste insa. A invatat, cu timpul, sa aleaga cu grija. Si, da, o cheama Estera, nume frumos, biblic, pentru ca multi dintre romi s-au pocait la Mizil.

Incepem, pana la urma, sa cunoastem tot grupul. Iat-o pe Simona Daniela Lincan, 23 de ani, 4 clase.  Acum e in clasa a V-a la “A doua sansa”. E in Grup si cumnata ei e.

Si zice Simona Daniela:  “Am fost 5 frati, 3 fete si 2 baieti. N-am facut scoala pentru ca asa a fost situatia, trebuia sa stau cu fratii mai mici acasa.”

Ca din senin isi face aparitia si doamna Anita, zisa Rata. Doamna Anita e femeie in toata puterea cuvantului, are o fata plecata cu ginerele in Spania. Cuplul are doi copii care au ramas la Mizil cu ea, cu bunica. Ii e frica sa nu-i fie luati copiii, ca deja s-a demarat o ancheta sociala in cazul lor.

Si zice Rata: “Nepotii sunt la mine, parintii lor, fiica-mea si barbata-su sunt in Spania. Nu trebuie sa isi faca si ei viitorul? Au copii, din 2 milioane ce sa le dai de mancare?”.

Dar cu strazile, care e treaba cu strazile?

“In proiect pe strada asta, Traian Vuia, avem de toate – canalizare, tot. Iar in realitate n-avem nimic!”, se revolta doamna Anita. „Se duc copiii plini de noroi la scoala si zic invatatoarele ca nu suntem in stare sa-i spalam. Nu le-o fi rusine sa zica asa? De ce nu vin pana aici sa vad si ele cum traim? Ne zic tigani jegosi! Pai, jegosi, ca apa de unde?, dar noroi pana-n gat!”. Si da din mana, asa, a “halal dreptate pe lume!”.

Si iata-o si pe doamna Viana, 38 de ani. In acte e Mariana Miroiu. Are patru copii, iar toata familia traieste din 480 lei pe luna. Cel mai tare o nemultumesc lipsa locurilor de munca si indiferenta autoritatilor in fata problemelor din oras. A patit doamna Viana sa-i intre cainii comunitari in casa si sa-i fure mancarea de pe masa, chiar asa a patit!

Si mai zice doamna Viana: pe un islaz din apropierea Cartierului s-au pus panouri solare, motiv pentru care “nu mai avem nici ciuperci, nici urzici, vai de foamea noastra!”. Si cu toata foamea locuitorilor sai, cu toate problemele in asigurarea unor conditii minim urbane, Mizilul are intr-adevar un plan de actiune privind energia durabila. Nu-s drumuri, nu e canalizare, dar tinta autoritatilor e sa reduca pana in 2020 emisiile de dioxid de carbon cu 20%.

Intrebarile

 In loc de incheiere avem cateva intrebari la care Primaria Mizil a refuzat sa raspunda. Au inregistrat frumos solicitarea de presa, apoi ne-au tot pasat telefonic, zile la rand, de la un birou la altul. Intr-un final, desi vizau in principal activitatea celui ales prin votul direct al cetatenilor – adica primarul –, intrebarile i-au fost repartizate lui Doru Mladin, city manager al orasului Mizil. Dar domnul Mladin n-a mai raspuns niciodata. De fiecare data cand l-am cautat la birou nu era prezent. Apoi s-a asternut, deplin, tacerea.

Intrebarile au fost, sunt inca!, acestea:

  1. Avand in vedere starea deplorabila a infrastructurii din aria mentionata – atat cea pietonala/rutiera, cat si cea electrica si de canalizare -, am dori sa ne indicati care sunt si in ce stadiu se afla proiectele de refacere a infrastructurii in zona.
  2. Potrivit Procesului verbal al sedintei Consiliului Local din 31.07.2014, „se vor demara procedurile de reabilitare pentru strazile care sunt in PUG”, facandu-se referire la un numar de 13 artere. Puteti sa ne precizati cate din aceste 13 strazi pentru care s-a convenit reabilitarea sunt in PUG si daca exista si alte cai de acces in zona Cartier neincluse in PUG?
  3. Din evidentele Primariei Mizil, puteti sa ne indicati cate persoane locuiesc in zona Cartier si care e procentul celor care traiesc din ajutoare sociale?
  4. Intelegem ca exista in zona Cartier un numar important de persoane care n-au acte de identitate si/ sau acte de proprietate. Refacerea infrastructurii in zona depinde direct de rezolvarea acestei probleme? Cu alte cuvinte, asigurarea unui acces mai facil in zona si a unor conditii de viata mai bune sunt impiedicate, din punct de vedere legal, de absenta actelor mentionate mai sus?

Epilog

Dam sa plecam din Cartier. Dintr-o curte ne striga, peste uluci, o femeie. Intram in curtea femeii. Doamna Mariana. Are doi copii cu handicap. O fata care abia poate sa mearga si un baiat cu probleme severe de vedere, ca sa nu spunem ca e orb. Nu si-a permis sa ii duca sa faca terapie, recuperare, sa incerce, macar, sa le dea o sansa.

O ascultam in tacere pe doamna Mariana, in timp ce reportofonul inregistreaza inca o drama. Avem reportofoanele pline de drame. Sta sa ploua.

Si ploua. Fiica doamnei Mariana ne conduce pe drumul plin de noroaie, inaintand  greu, cu picioarele ei rasucite in unghiuri imposibile. De la o fereastra fratele ei ne priveste fara sa ne vada. Si asa plecam.

Foto: Silviu Panaite

Mizilul ramane pentru totdeauna in urma si ne urmareste ca o umbra. Au trecut zile dupa zile de atunci si vor mai trece altele, va veni vara si apoi toamna si apoi iarna, si undeva la o fereastra va tot fi un copil privind fara sa vada un drum care nu duce nicaieri.

Fotografii de Silviu Panaite.

 

Acest articol a fost realizat cu sprijinul Centrului de Resurse pentru Participare Publica, in cadrul unei campanii initiate de E-Romnja, asociatie care promoveaza drepturilor femeilor de etnie roma. Campania este sustinuta prin proiectul „In PAS cu justitia sociala”, finantat prin granturile SEE 2009 – 2014 in cadrul Fondului ONG in Romania. Pentru informatii oficiale despre granturile SEE si norvegiene, accesati: www.eeagrants.org. Continutul acestui material nu reprezinta in mod necesar pozitia oficiala a granturilor SEE 2009 – 2014. 

5 COMENTARII

  1. N-ati intrebat si de
    N-ati intrebat si de violentele pe care locuitorii orasului le suporta din cauza acestor „persoane” din cartier? Stau in haita raspanditi in tot orasul si la prima ocazie de lovesc , uneori verbal , uneori fizic . Daca le zici „tigani” cred ca ii injuri si incep cu amenintarile . Am avut chiar eu o amenintare ca imi dau foc la casa si ei vor strazi si canalizare.

  2. nu beneficiem de canalizare
    nu beneficiem de canalizare pe soseaua nationala,mihai bravu chiar linga primaria veche,dar cartierul,sa fim seriosi o perioada nici masina de vitanja nu mai functiona mai bine zis nu avea dl primar bani pt reparatia acesteia iar noi stateam cu fosele pline pt ca nu avem canalizare si masina de vitanja pe soseaua nationala.

  3. Nu le mai plangeti de mila
    Nu le mai plangeti de mila ciorilor ordinare, aveti curaj sa mergeti noaptea prin cartier ? Astia au facut Romania de ras in alte tari, daca sunt atat de cinstiti si napastuiti de ce nu-si vad de treaba lor? Majoritatea problemelor cu lege atat in Mizil cat si in comunele invecinate tiganii din cartier le fac.

  4. lasa ca l-au votat si cand au
    lasa ca l-au votat si cand au primit ajutoare mergeau din poarta in poarta si vindeau zahar conserve si alte ,sau dat acum anii materiale de constructie si pe alea le vindeau asa ca>la furat ca la munca nu le place >

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.