Suntem ca într-o poveste a marelui Ion Creangă, numai necazuri s-au abătut pe capul nostru!, așa că astăzi – la Pixul cu mină – vrem să umblăm chiar la sipetul cu amintiri.
Cu și despre Ion Creangă, desigur.
Sunt amintiri atât de frumos antologate într-un volum de Ion Popescu-Sireteanu din anul 1981, publicat la editura Junimea din Iași.
CUM NU S-A ALES CREANGĂ DEPUTAT
El făcea parte mai întotdeauna din opoziție, chiar și atunci când junimiștii săi ajunseseră la putere.
Odată își puse și el candidatura la deputăție… dar precum făcu aceasta în mijlocul unui discurs cu totul original și plin de vorbe ʺde duhʺ ce stârneau toți ascultătorii la râs, alegătorii luară drept glumă și candidatura sa – și mi se pare că nici trei voturi nu s-au găsit la despoierea urnei cu numele lui Creangă.
(amintire a lui N.A. Bogdan, fost elev al lui Creangă)
CREANGĂ (FOST DIACON) A SALVAT UN MITROPOLIT DE LA MOARTE
Creangă nu ducea trai bun cu nevasta lui. A lăsat-o și s-a mutat deoparte. Din această căsătorie a avut un copil (n.r. – Constantin Creangă, căpitan în Armată și apoi negustor, tatăl arhitectului Horia Creangă), pe care l-a crescut el.
După trei ani de la căsătorie Creangă a intrat în Școala Normală Vasile Lupu, menită pentru învățători, și la această școală a fost numit institutor de clasa întâi. Ca institutor era iubit de copii, căci era șăgalnic și bun la inimă.
– Măi țâcă, ia fă la tablă pe crăcănatu (M); ia fă pe bârdănosu (B), pe ghebosu (G), pe covrigu (O) și așa fiecare literă avea o poreclă și elevii învățau cu drag.
La 3 april 1866 a luat parte însemnată la revoluție. El cu părintele Ienăchescu a scăpat de la moarte pe mitropolitul Calinic, ascunzându-l sub un poloboc în pivniță la crâșma lui Stahi din Sfânta Vineri.
(amintire a lui Grig. I. Alexandrescu, biograf al scriitorului, prieten cu Creangă în ultimii ani de viață ai humuleșteanului)
CUM A REFUZAT CREANGĂ MODERNITATEA
Bujdeuca are înfățișarea unei case țărănești, cum au și azi gospodarii din Humulești, având de megieși tot niște bujdeuce vechi și ruinate.
Mai toți mahalagiii din Țicău au pe lângă casă pomi, așa că privind această parte a Iașului de pe dealul Sărăriei ori a Ciricului, ea dă priveliștea unui sat. Toți locuitorii acestei mahalale sunt mai muncitori, unii având și arături în țarinele din jurul orașului.
Traiul aici e simplu și liniștit ca într-un sat și ești scutit de zgomotul orașului. În loc de strade sunt uliți, cari pe vremea ploilor sunt așa de gloduroase ca și cele de prin sate.
Aici și-a ales bârlogul acela care, deși a viețuit în Iași, totul prin felul de trai nu voia, în ruptul capului, să se depărteze de obârșie și a rămas până la moarte cu inima și cu sufletul țăran desăvârșit.
(amintire a lui Mihai Lupescu, fost elev al lui Creangă)
CREANGĂ, ACȚIONAR MINORITAR LA O TIPOGRAFIE
În toamna anului 1881, nouă institutori din Iași și eu ca tipograf al 10-lea am cumpărat de la Junimea Tipografia Națională, care o conduc până astăzi. Între acei institutori, ca tovarăși, era și Ion Creangă.
Creangă a fost asociat cu mine la tipografie timp de opt ani, adică până la moarte. În acest interval, eu am avut ocazie de a-l cunoaște și mai bine.
Curios mai era caracterul lui Creangă; el nu ți-ar fi refuzat niciodată nimic, ori de ce l-ai fi rugat, dar nici nu-ți da și nici nu-ți făcea nimic, de felul său era cam zgârcit și lacom la mâncare și băutură, patimă care l-a și vârât în groapă, de altfel trăia modest, se îmbrăca simplu și dacă s-ar fi putut chiar țărănește, în schimb era foarte bun român patriot, cu iubire de neam și frați, era glumeț, mucalit, și te pocnea cu niște vorbe de te ustura o săptămână.
Iubea deopotrivă și singurătatea ca și petrecerele zgomotoase, dar mai cu samă întrunirile publice de orice natură ar fi fost ele, la care mai totdeauna lua cuvântul pentru a le zeflemesi.
(amintire de Ioan S. Ionescu, prieten și partener de afaceri al lui Ion Creangă)
CELE DOUĂ MORȚI ALE LUI ION CREANGĂ
Când a murit Creangă lucra la o piesă de teatru: Dragoste chioară și amor ghebos. Piesa a rămas neterminată.
Lumea în Iași zicea de Creangă că a murit de două ori. O dată când l-a apucat un acces de epilepsie chiar în clasă la noi.
Îmi aduc aminte cum l-am văzut căzând întins în fața noastră, lângă catedră. Se zbătea cu spume la gură. Noi copiii am început să țipăm înspăimântați. Unii au fugit să cheme pe bătrânul director Brașoveanul. S-au adunat profesorii și cu multă greutate l-au putut ridica pe brațe culcându-l pe masa cea lungă din cancelarie.
Pe noi cei din clasa a doua ne-a trimis acasă. Mergeam pe stradă plângând în sughițuri, și mamei i-am spus că d-nul Creangă a murit. L-am văzut cu ochii mei întins pe masa din cancelarie. De altfel vestea morții lui se răspândise în tot orașul.
Gazetele din București îi făcuseră necrologul, cu portretul încadrat în doliu.
(amintire a lui Jean Bart, fost elev al lui Creangă)
