Una dintre cele mai frumoase cărți publicate în limba română în anul 2020 se numește „Soră lume”. A fost scrisă de Ana Blandiana. A apărut la editura Humanitas și vorbește despre călătoriile poetei.
Ana Blandiana s-a născut pe 25 martie 1942, la Timișoara. Este una dintre cele mai prolifice, mai apreciate, mai traduse scriitoare de limbă română. S-a consacrat ca poetă, dar a scris și numeroase cărți de proză sau eseuri.
A luat premii literare timp de o jumătate de secol de ani, de la Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România în 1969 la Premiul „Cununa de aur” de la Struga (Republica Macedonia de Nord) în 2019.
Ana Blandiana este numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan, căci a fost o viață și soția regretatului scriitor Romulus Rusan. Iar acest nume este de neocolit când vorbim despre istoria culturii române în a doua jumătate a secolului XX și la începutul secolului XXI.
În anii 1990, scriitoarea a avut și o admirabilă implicare civică, fiind sufletul Alianței Civice și al Memorialului de la Sighet, primul muzeu din România care a expus partea întunecată a regimului comunist.
În 1990, tot Ana Blandiana este cea care reînființează PEN Clubul Român, al cărei președinte a și devenit. Este membră a Academiei Europene de Poezie și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
Dar, mai ales, Ana Blandiana a văzut lumea. Cartea „Soră lume” vine ca o replică peste timp dată unui alt volum scris de poetă, “Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, publicat la Cartea Românească în 1978.
Ce a vrut să spună autoarea? Ne povestește în introducerea la „Soră lume”, intitulată „Compasiunea ca formă de cunoaștere”.
Iată:
„Deci mă întorc la filmul călătoriilor, la prezentul lor pe care nu l-am descris niciodată pentru că nu era decât ambalajul (uneori strălucitor, alteori mizerabil) din care mă grăbeam să dezvelesc muzee, catedrale, capodopere. Călătoriile au fost pentru mine la început un fel de universități itinerante, de aceea faptul că am văzut Italia, Grecia și Egiptul mi s-a părut infinit mai important decât faptul că am văzut Statele Unite. (…)
Această carte (n.r. – Soră lume) va fi – chiar dacă cele mai multe dintre episoadele sale se petrec într-un trecut recent – una a prezentului, mai precis a prezenturilor succesive, o carte de proză cu personaje, printre care eu însămi sunt un personaj, cărora li se întâmplă tot felul de lucruri, care trec prin pățanii, accidente, peripeții, cu sau fără semnificație, fapte derizorii sau evenimente istorice, pe care le-am înțeles sau nu atunci, în clipa desfășurării lor, și care acum, sub razele timpului coborât spre apus, lasă umbre prelungi cu tâlcul adesea schimbat.
Va fi, deci, o carte de proză, complementară celeilalte, care era, în esența ei, una de poezie, dacă poezie înseamnă a vedea lumea mai frumoasă decât este, iar proza a o privi fără milă. Nu sunt sigură însă că dihotomia este corectă, pentru că nici poezia nu înfrumusețează, ci este frumoasă, nici proza, oricât de crudă i-ar fi privirea, nu este fără milă.
Dimpotrivă, dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea. Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și cei fără noroc, și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii, și înțelepții, și nebunii, toți au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere.”
Aceasta este cartea din care v-am selectat câteva fragmente, îndemnându-vă, ca de fiecare dată, să o citiți integral.
ANA BLANDIANA LA MOSCOVA
Cred că nu exagerez afirmând că prima mea călătorie în străinătate a avut în multe privințe un caracter inițiatic.
Eram la Cluj, încă studentă (asta nu înseamnă că nu depășisem vârsta studenției, pentru că am intrat la facultate cu o întârziere de patru ani), când am fost anunțată de la Uniunea Scriitorilor, a cărei recentă membră devenisem, că am fost propusă pentru o călătorie în URSS împreună cu Ștefan Bănulescu, Matei Călinescu și Ben Corlaciu.
Pe primii doi îi citisem și îi respectam, despre Ben Corlaciu știam doar legende clujene. Ideea de a merge cu ei mă încuraja, faptul că ei acceptaseră era o garanție că nu are de ce să-mi fie frică. Și totuși…
Observ că am scris “prima mea călătorie în străinătate”, ceea ce este corect, deși românii obișnuiesc să înțeleagă prin “străinătate” doar Occidentul. Dar formula mea este exactă nu numai în sensul curent de spațiu în afara frontierelor, ci într-un înțeles mai profund, și chiar într-o accepție filologică, pentru că, dintre toate călătoriile pe care le-am făcut în lume, aceea a fost în sensul cel mai propriu, semantic vorbind, într-o lume străină, în străinătate.
Iar aspectul inițiatic al acelei prime călătorii de care vorbeam la început decurgea din straniul raport dintre descoperirea unei lumi necunoscute, bizare, stranii, adesea înspăimântătoare, dar nu o dată fascinantă, și descoperirea prin analogie a unor forme și adevăruri din lumea de acasă, neînțelese sau neremarcate până atunci.
Vreau să spun că, în mod ciudat, contemplarea realității sovietice iradia concluzii înspre propria noastră lume, conținând semințele otrăvite ale înrudirii cu acel univers dement, totuși surprinzător de deosebită de el.
ANA BLANDIANA LA PARIS
În povestirile mele de după întoarcerea de la Paris, repetate la cerere tuturor celor care voiau să înțeleagă ceva din celebrul Mai al anului 1968, următorul episod era o piesă de rezistență.
Deci: eram pe scenă în fața unei săli pline. De-o parte și de alta a mea se găseau cei doi interpreți francezi, care recitau pe rând, când unul, când altul, traducerea câte unui poem pe care îl citeam eu în română mai întâi. În timp ce recitau ei, eu aveam timp să privesc sala care, deși mai puțin luminată decât scena, nu era totuși lăsată în întuneric.
Cred că citisem Elegie de dimineață și actorul din stânga mea o interpreta patetic în franceză, când am observat, în primele rânduri, câțiva spectatori cu ochii în lacrimi. Rareori am fost mai flatată de reacția produsă de versurile mele decât atunci și acolo, pe o prestigioasă scenă internațională. N-am avut timp să mă mir, nici să-mi pun întrebări, pentru că îmi venise din nou rândul să citesc.
Poezia Eclipsă, care urma, o știam pe de rost, deci am putut în timp ce rosteam versurile, să-mi privesc ascultători. Spre surprinderea mea, de data aceasta, numărul celor cu ochii în lacrimi era mult mai mare, iar unora lacrimile, care nu mai încăpeau între pleoape, începuseră să le curgă pe obraz. Am simțit cum alături de resturile de mândrie se insinuează o mirare bănuitoare.
Spre rușinea mea, n-am înțeles singură ce se întâmpla. Cred că era pentru prima oară când auzeam formula “gaze lacrimogene” și probabil nici nu știam la ce folosesc. Am auzit doar o rumoare în fundul sălii, mai multe persoane au început să tușească violent și lumea s-a ridicat, unii speriați, alții nehotărâți să părăsească sala.
“Gaze lacrimogene!”, a strigat cineva cu o voce foarte ridicată și strigătul a părut să declanșeze spaima mai mult decât gazele. Am înțeles, în sfârșit, că gradarea emoției lacrimogene se datora înaintării în interiorul sălii a aerului toxic.
ANA BLANDIANA ȘI TOATĂ POEZIA LUMII
Mi-ar fi greu să socotesc la câte festivaluri de poezie am fost, ceea ce, înainte de a spune ceva despre mine, spune despre festivaluri: că sunt multe. Și astfel ajungem la constatarea (și întrebarea) de la care am pornit. Ce caracteristică, ce disperare a epocii noastre determină această căutare a salvării printr-o aură a cărei definiție nu se cunoaște și care, asemenea lui Dumnezeu, nu se poate demonstra că există?
Dar festivalurile de poezie nu sunt doar multe, sunt și extraordinar de diverse.
La Trieste am citit poeme într-un tramvai care făcea legătura între partea de jos și partea de sus a orașului, un tramvai care, când cobora, aveai impresia că din clipă în clipă nu va mai avea puterea să frâneze și se va da peste cap, iar în acest timp poeții spuneau poezii și călătorii își lăsau treburile, uitau să coboare la stațiile lor ori se hotărau să mai urce o dată.
La Luxemburg, am citit pe un vapor care se numea Schengen și pe care se duseseră tratativele legate de hotărârile care i-au împrumutat numele…
În Macedonia, lângă Ohrid, am citit pe o fâșie lată de piatră unde am ajuns, poeții și ascultătorii, urcând nenumărate trepte săpate în stâncă, dedesubtul căreia începea o prăpastie, iar deasupra – prinsă miraculos în munte – se înălța biserica unei mănăstiri bizantine din secolul al XII-lea.
Lângă Pskov am citit într-o biserică dezafectată, în pereții căreia erau zidite ulcioare de lut cu gâtul deschis spre interiorul naosului, într-un fel de magie acustică în care versurile căpătau un fel de halou care le înălța spre cupolă, deci spre cer…
Lângă Troms, un orășel norvegian de dincolo de Cercul Polar, am participat la un recital de poezie care se ținea la miezul nopții într-un fiord deasupra căruia soarele părea că încremenise în mijlocul cerului.
