La jumătatea lui aprilie s-au împlinit șapte ani de când ne-a părăsit Nina Cassian. Trăia la New York și avea aproape nouăzeci de ani.
Nina Cassian (autoarea splendidului volum „Disciplina harfei”) a fost una dintre cele mai importante poete care au scris în limba română în secolul XX. De altfel, Cassian a inventat propria limbă – limba spargă – și a scris și în ea.
Deși admirabilă poetă (de orientare comunistă în tinerețe), Nina Cassian (născută la Galați, într-o familie mic-burgheză de evrei, numele său la naștere fiind Renée Annie Katz) a rămas în memoria cititorilor mai degrabă ca autoare de cărți pentru copii.
Totodată, o dimensiune aparte a personalității sale complexe și fascinante a intrigat și continuă să o facă: Nina Cassian a fost și o femeie fatală.
Multe nume importante din istoria literaturii au iubit-o pe Nina, de la poetul Ion Barbu la romancierul Marin Preda. I-a fost muză și lui Nicolae Breban. Nici tânărul Nichita Stănescu nu a fost insensibil la farmecul atipic al poetei.
Ca să ne întoarcem la aceste frumoase povești de amor, am revizitat jurnalul poetei – „Memoria ca zestre”, publicat în 2010 la editura Cărțile Tango. Jurnalul (care abia se mai găsește prin anticariate) funcționează în egală măsură ca volum de memorii.
În ultimii ani ai vieții, Nina Cassian a fost măritată cu Maurice Edwards, muzician și gentleman (s-a recăsătorit târziu poeta, la 73 de ani). În tinerețe a mai făcut două mariaje, cu Vladimir Colin și Al. I. Ștefănescu, oameni de asemenea cunoscuți în cultura română din epocă.
Poeta Cassian a fost o femeie care a iubit mult și a fost iubită mult. Jurnalul ei este unul atipic, pe lângă notele din anii vechi existând numeroase note mai noi, în care pune în context, explică, dă alte semnificații întâmplărilor, chiar și celor amoroase din prima tinerețe.
Ca de fiecare dată vă recomandăm să căutați și să citiți integral cărțile. „Memoria ca zestre” este o trilogie, iar pentru acest articol am folosit doar primul volum, cel care rezumă anii teribili ai Ninei Cassian în plin stalinism și strălucire erotică (1948-1953).
NINA CASSIAN ȘI VLADIMIR COLIN (JANY)
La șaptesprezece ani, l-am întâlnit pe tânărul înalt și suplu, cu aceleași vederi ca ale mele (comunist ilegalist), cu aceeași pasiune pentru Mallarmé, poezia franceză modernă și avangarda română.
Cum școala nu-mi pria, mă grăbisem să dau două clase într-un an și să-mi iau bacalaureatul (la limită) ca să ajung la „Colegiul pentru studenți evrei”, universitatea de ghetou, unde am urmat cursurile lui Mihail Sebastian, Felix Aderca și M.H. Maxy.
M-am căsătorit în ianuarie 1943 (n.r. – poeta era născută în toamna anului 1924) cu Jany, „din dragoste” și năzuințe comune.
NINA CASSIAN ȘI AL. I. ȘTEFĂNESCU (ALI)
L-am cunoscut pe Al. I. Ștefănescu la sfârșitul anului 1947. Mai lucram la „Rampa”, săptămânal de artă, unde semnam Cronica literaturii dramatice, Cronica coregrafică, Vitrina cărții, cu diferite pseudonime: Maria Veniamin, Ana Varga, Nic etc. Și cronica umoristică semnată Hortensia (debutasem în această arie la revista „Pițigoiul”, unde am semnat succesiv Cezarina Pipotă, Haralambina Ficat și Clementina Maț, în veselă tradiție suprarealistă).
„Rampa” a fost, de asemenea, una dintre ultimele reviste relativ libere întru reflectarea fenomenului artistic. În ianuarie 1948, și-a încetat apariția.
Ali, spre deosebire de Colin, nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăceau poezia modernă, dar m-am îndrăgostit de el până peste cap și fără argumente.
NINA CASSIAN ȘI ION BARBU
Continuam să am relații cu Ion Barbu. I-l prezentasem pe Ovid. S. Crohmălniceanu, căruia îi spunea, cu o umbră de gelozie, „bacilul Croh”. La un moment dat, a vrut să mă prezinte ca pe un tânăr poet unei companii „ilustre”, la doamna Yvonne Strat, care includea și pe monseniorul Ghica.
Eram provocată și m-am decis să fiu provocatoare la rândul meu. Mi-am îmbrăcat ciorapii de lână roșii, un pulover roșu, un cojocel, mi-am recitat poemul pe care-l scrisesem despre șantierul de construcții „Ceanul Mare-Cluj”: „Ritmuri de muncă pe Dealul vânturilor” – care avea ca refren „Hei rup, hei rup, corzi de oameni nu se rup!”.
„Publicul” a rămas perplex – poate speriat. Nu și Ion Barbu. Mă accepta, așa cum accepta și interminabilele noastre conversații în care-l criticam pentru fostele lui simpatii hitleriste și în care încercam să-l conving de validitatea spiritului comunist.
În acest timp, îmi îngropam talentul în sunetele voioase de „Hei rup!”.
PRIMĂVARA LUI 1949: NINA CASSIAN ȘI MARIN PREDA
Marin e un om care iubește: „Știu că există momente în care mai poți trage perdeaua, dar pentru mine e prea târziu. Nu pot trage perdeaua peste ceea ce simt. Ce mă fac dacă ajung să te iubesc rău de tot? Asta aduce multă suferință. Iar s-o iau da capo? Nu, eu nu-ți plac.
De fapt, tu mă jignești în fiecare clipă cu eforturile pe care le faci ca să mă accepți. Ascultă! Te voi urmări cu ura mea! M-ai dat gata! Și eu am treabă… Și tu ai treabă… Dar nu cumva ești o ticăloasă? Nu, nu cred, și asta e mai grav! Cred că dacă ai fi soția mea, mi-aș pierde tot timpul stând de vorbă cu tine. Proasto, nu-ți dai seama ce simt? Tu nu simți nimic?!”
(…)
Și iar a apărut Marin și a stat cu mine de la 1 la prânz până acum când e 11 și ½ noaptea. M-a cerut de nevastă. „Fii a mea. Lasă-l pe Ali și hai cu mine”. Am izbucnit în plâns, de tristețea lui, de tristețea mea, de tristețea noastră. De „neîmplinitul” nostru, de lipsa mea de libertate (iubesc pe altul)…
ÎNCEPUTUL ANILOR 1950: NINA CASSIAN ȘI SĂRUTURILE PASAGERE
Ieri, l-am sărbătorit pe A. Toma, care a împlinit șaptezeci și cinci de ani. Bătrânul e drăguț, slab, stins, distins.
După sărbătoare am plecat cu Geo, Virgil Teodorescu și Ben Corlaciu la o cârciumă, am băut țuică fiartă, am jucat jocuri de societate și, bineînțeles, m-am sărutat cu Geo, în dosul servietei mele. Pe la 9 și jumătate am ajuns acasă, i-am povestit totul lui Ali și mi-a fost cam rușine.
(…)
Geo e aici. Am jucat popice și ne-am sărutat inexpresiv și formal, la portiță. Sinaia a fost ca de obicei rodnică – nu peste, dar nici mult sub așteptări.
