Modernizarea unei națiuni cunoaște câteva etape.
Prima dintre ele este înțelegerea înapoierii (în țările române, fenomenul se întâmplă când călătorește Dinicu Golescu în Occident, vede, constată diferențele și se îngrozește).
Urmează lupta între elitele tradiționale și cele modernizatoare, în care foarte rar se întâmplă să nu câștige cele din urmă (în cazul românesc, cumplita înapoiere a principatelor a făcut ca lupta între elite să fie una în sânul acelorași familii boierești).
În fine, în a treia repriză elitele modernizatoare își impun proiectul (iar aici din nou cazul românesc este remarcabil).
A existat un secol (relativ mai) bun (de la 1848 la 1948) pentru români și țara lor, ani în care s-a făcut prima unire, ani în care au apărut toate instituțiile specifice modernității (universități, parlament, presă, partide politice, căi ferate, școli publice etc.), ani în care s-a obținut independența față de turci și s-a produs apropierea de Occident.
Tot acest proces a fost realiniat (ideologic) în ultimul sfert al procesului – iar comunismul ne-a întrerupt devenirea, resetând o sută de ani de istorie (relativ mai) bună.
Ați fost atenți la ce zicea Nenea Iancu despre acest popor? Zicea că neamul nostru nu e neapărat unul rău, doar că e nedospit încă, nefăcut.
Și nefăcut a rămas până în ziua de azi, fiindcă ultima etapă a procesului ne-a întrerupt modernizarea firească, ne-a pervertit-o, transformând-o în luptă de clasă.
Așa s-a împlinit modernizarea noastră, cu spoială comunistă la exterior: am purces la o urbanizare forțată, centrată pe industrie megalomanică și mânată de utopia construirii unui om nou – în fapt, unul mutilat de propagandă, cu spirit critic și inițiativă precare, dominat de lașitate, turnătorie și frică, mereu în căutare de vinovați, deci de scuze pentru eșecul în formă continuată al societății.
Și acum paradoxul: anii urbanizării forțate, ’60-’70, sunt și acum epoca noastră de aur. De ce? A patra etapă a modernizării este cea de masă, în care ajunge istoria la zi și la, să zicem, Dorohoi sau Băicoi. Tragedia noastră istorică recentă e că asta s-a întâmplat sub comunism, în plină dictatură.
Pe scurt: ne lipsește cetățenia, întrucât modernizarea (regândită din temelii în anii comunismului) n-a mai ajuns să se finalizeze cu o societate compusă din indivizi autonomi.
Viața comunităților noastre se învârte îndeobște în jurul lui NU. Asta e moștenirea cea mai puternică a comunismului modernizator. Nu e voie să vorbești, nu e bine să te opui, nu are sens să alegi altă cale, nu ai cum să nu iei / dai șpagă, nu putem noi să facem nimic. Suntem prea mici noi. Suntem educați să fim lași și nepăsători și să ne descurcăm.
Ultimii treizeci de ani au adus: libertatea exceselor (la excesele comuniste s-a răspuns cu excesele postcomuniste, priviți doar în oglindă Casa Poporului și Catedrala Neamului), consolidarea fărădelegii (în înțelegerea dintre politic și așa-zisa justiție), imbecilizarea prin media și distrugerea sistemelor publice (de sănătate și educație).
Am fost în stare să facem orice pentru a prinde trenul către Europa și chiar am făcut orice, am intrat în genunchi în Uniunea Europeană, complet nepregătiți, iar alternativa era să rămânem tot în genunchi o gubernie de periferie, la hatârul satrapilor.
Banalitatea cazului românesc e aceasta: nici noi nu putem deveni altceva decât ce ne-a învățat trecutul nostru să fim.
Ce se (mai) poate corecta? Nimic fără continuarea coerentă a modernizării (ceea ce nu s-a întâmplat în ultimii treizeci de ani).
România există astăzi mai ales în imaginar, atâta timp cât nu e legată prin cel mai elementar sistem modern – o rețea de căi de transport specifică mileniului în care ne aflăm. Până atunci, împărțim cultura noastră de penitenciar cu drumuri de pământ, nicidecum un stat modern.
Marele subiect al ultimilor treizeci de ani este migrația. Din România s-a plecat, iar în curând se va veni – și ciocnirea primitivismului nostru de mileniul al III-lea nu mai poate fi evitată. Cazul Ditrău a fost doar o avanpremieră.
Tot ce ni se întâmplă vine de foarte departe, și noi, cei de acum, rămânem tot la ani distanță de Europa Occidentală, ne-am ratat secolul XX și nici până la jumătatea secolului XIX nu s-a trăit cu mai mult respect față de cetățean. Iluminismul nu ni s-a întâmplat. Cum să fim altfel decât suntem?
Moștenirea noastră începe cu peșcheșul și se termină cu pupatul papucului oricărui sultan gata să nu ia și pielea de pe noi. Așa arată, în tușe românești, banalitatea hăului din care nu reușim să ne ridicăm.
Iar tot ce vedeți în jur nu e decât efectul retardului nostru istoric, care nu poate să treacă atâta timp cât perpetuăm greșelile care ne-au adus aici. Cea mai importantă dintre ele este spinarea plecată și cinstirea mâinii care ține biciul, fie că aceasta este autoritate religioasă sau politică.
În acest tablou, toate celelalte sunt detalii.
Căci între Casa Poporului și Catedrala Neamului nimeni nu și-a propus să facă o colibă și pentru cetățeanul român. E obligația noastră să ne-o facem singuri, când putem, dacă putem.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
100% legal
Este un podcast în patru episoade despre îngrijitoarele de bătrâni din Austria, despre migrație, despre consecințele unui serviciu reglementat târziu, despre abuzurile la care aceste femei se expun și cei care fac bani pe spatele lor.
Politicienii și presa pe care le avem
Virusul și economia
Cum afectează coronavirusul o economie interdependentă? Ce ar însemna ca după închiderea primelor aeroporturi China să închidă și porturile?
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O carte
Suntem dezrădăcinate (Călătoria mea și a poveștilor altor fete refugiate din toată lumea), de Mamala Yousafzai. Polirom.
Un serial
The Outsider.
Încă o carte
Îți vând un câine. De Juan Pablo Villalobos, Editura Paralela 45.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Un caz de lămurire a justiției din România
