Berlinul meu e un monolog (Editura Cartea Românească, 2010) e una dintre cele mai frumoase cărți de memorii scrise în limba română.

Nu ar trebui să ne surprindă, fiindcă însăși autoarea sa, Nora Iuga, este o scriitoare ca nimeni alta în literatura noastră (și o traducătoare excepțională – ea i-a tălmăcit în limba română și cărțile Hertei Müller scrise în limba germană).

Am selectat opt fragmente splendide din acest volum memorialistic de la începutul secolului XXI. Cele două părți ale jurnalului sunt scrise la un interval de zece ani.

Cum a alcătuit Nora Iuga această carte? Iată:

Cel mai grozav scriu în cap, mergând pe străzi, așa am scris prima parte a jurnalului, pe bănci, în parcuri, în cimitire, în trenuri, în bistrouri. Ultima parte am scris-o mai mult în casă, la birou; soarele era tot mai palid și mai stins.

Vara și toamna sunt mese pe trotuar, atunci mori să auzi ce vorbesc oamenii, să vezi cum se privesc, dacă se iau de mână, dacă își scot pantoful să-și mângâie câinele cu talpa goală. Acum vara și toamna se grăbesc să plece cât mai devreme acasă și Berlinul se arată tot mai șters, de fapt el nici nu există decât în oglinda mea, adică în chipul meu, în mâna mea care scrie.

Berlinul ăsta nu e decât o mică parcelă, inclusă, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga.

Nora își dorește o pereche de pantofi albi

Merg pe Kanstraße. Vreau să-mi cumpăr ceva. E o stradă împăcată cu sine, ca o femeie care se știe frumoasă. Mă uit la vitrine, la pantofi, intru la Schuhtick cu oarecare sfială. Văd o pereche de pantofi albi cu botul rotund, complet fără toc, cu o baretă foarte delicată. Așa aveau păpușile mele. Întreb cât costă. 300 de mărci. Nu-i de mine.

La fel ca în București, refuzul de a-mi oferi o bucurie ușoară care m-ar face să pășesc altfel pe stradă. Refuzul unui mic lux, chiar atunci când mi-l pot permite. “Merge și așa”. De asta avem gândaci și munți de gunoaie, de-asta scuipăm în lift, de-asta ne acceptăm mizeria și ne mândrim că suntem martiri, de-asta e așa de lung drumul spre Europa.

Cerșetorul de pe Joachimsthalerstraße

Sunt mai multe feluri de a cerși. Unul în care nu dai nimic și doar primești, unul când dai mai puțin decât primești și unul în care dai mai mult decât primești. Cerșetorul acela de pe Joachimsthalerstraße, strada care leagă Ku’damm-ul de Kanstraße, cu cartonul atârnat de gât, pe care scrie “Aitz macht einsam” (SIDA te face singur), dă mai mult decât primește. Ne face să ne simțim fericiți.

O cafea la ibric

Intru într-un magazin turcesc și-mi cumpăr un ibric. Aș fi vrut unul de aramă. Ăsta e din inox. Toată lumea se pervertește. Unde mai găsesc nisipul acela fierbinte în care se coace cafeaua turcească ? Trăiesc cu iluzia că în România, poate în Mangalia, unde acum zece ani mai umblau femei tinere, mlădioase, cu feregea și șalvari. Îmi fac o cafea turcească aici, în miezul Berlinului. Să fie oare și ăsta un fel de rafinament?

Nora, războiul, amintirile și viitorul

O întreb (…) ce reprezintă apariția aceea fantomatică, ruina de la Anhalter Bahnhof. Îmi spune că înainte de război acolo fusese una dintre cele mai mari gări din Europa, de unde emigrau evreii spre Palestina și trenurile răsunau de muzica tărăgănată și nostalgică a Hatkivei. A fost bombardată de anglo-americani.

Se pare că n-a mai fost reclădită ca să se șteargă amintirea. Poate că fațada aceea devastată ca o față bătrână, bătrână a rămas tocmai ca să ne amintească. De ce să ne ștergem amintirile? Prezentul e atât de scurt. Dacă mă gândesc bine, toată viața noastră e doar amintire. Și viitorul? O, viitorul e o pură invenție.

Aglaja Veteranyi era ca un copil sincer și bun

Au venit Aglaja Veteranyi (n.r. – scriitoarea elvețiană de origine română care s-a sinucis, în 2002, la nici patruzeci de ani; cunoscută pentru volumul De ce fierbe copilul în mămăligă) și Jens de la Zürich. Bineînțeles că am fost cu ei la Wintergarten. Parcă sunt doi copii. Naturali, sinceri și buni. Îmi arată cum ar putea fi o lume ideală. Râdem. Facem poze. Vorbim despre o mie de lucruri care ne sunt familiare. Cum poți vorbi așa cu cineva pe care îl întâlnești doar a doua oară?!

Nora și jurnalul său berlinez

Scriu la jurnalul ăsta berlinez ca și când aș juca șotron. Scriu ca să simt că trăiesc… de la o anumită vârstă, când începi să dai în mintea copiilor, viața devine un joc. În colosul ăsta de oraș, în imensitatea asta de casă, sunt Mary Stuart în Turnul Londrei. Nu mă cheamă nimic în afara mea, de parcă am trei zăvoare la ușă.

Nora și clipele când e necruțătoare cu sine

Sunt necruțătoare cu mine: când indiferența sau cruzimea celorlalți îmi șterg numele de pe tablă – la Berlin, unde mă cunosc prea puțin, la București, unde mă cunosc prea mult, de fapt, și la Berlin și la București, fiindcă nu gândesc ca ei, nici cărțile mele nu-s ca ale lor, cu excepția câtorva șterși și ei de pe tablă -, am ajuns să mă cred un geniu neînțeles! Mor de rușine.

Nora și ce i-a oferit Berlinul

Știu că Berlinul merită infinit mai mult, dar eu nu sunt scriitor care laudă și nici unul care scrie ‘’frumos’’, ca să-și cumpere voturi, de altfel mi-e și greu să mă să stabilesc, așa că fac ce fac și evadez. Tot ce mi-a dat Berlinul în acest sejur de un an încoace (n.r. – între 2009 și 2010, la a doua mare bursă a Norei Iuga în Germania), mai bun și mai bun, au fost călătoriile, marile călătorii, mereu imprevizibile, nesfârșite mereu.

Așadar, Berlinul mi-a dat “lumea”. Nimeni nu mi-a dat vreodată mai mult.

1 COMENTARIU

  1. Așa de fain scrie Nora Iuga, așa de fain mă simt când o citesc! Mulțumesc pentru așa un regal. La mulți ani, stimabile! Toate bune pentru tine și cei care te fac un om bun.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.