Blestemul Mioriței: defetism, reputație și politică

România e un spațiu nefericit pentru că aceia care i-au administrat destinul și direcțiile publice au fost printre cei mai răi, mai ieftini și mai lipsiți de scrupule români. Ei au ajuns aleșii neamului nu din defetism mioritic și nu pentru că ne e mentalitatea proastă. Ci pentru că dezordinea făurită prin însăși organizarea politică nu a lăsat altă cale.

0

Afacerea Skoda. Bacșiș, bacșiș. Incapacitate politică. Conștiințe ieftine, gata oricând să fie cumpărate.

În anii 1930, Mircea Eliade deplângea existența acestui careu de gene românești – și găsea în democrație principala vină a prăbușirii țării în corupție endemică, una atât de extinsă la nivel individual și de grup încât anulase orice instinct de apartenență și orice idee de funcționare comunitară.

Nicio societate nu se poate întemeia pe reguli mimate, iar Eliade nu greșea în decodarea acestei fragilități. Dar, la capitolul soluții, intuiția sa politică devenea demolatoare, căci găsea rezolvare în promovarea unor valori generice, nu în aplicarea unor norme. Găsite vinovate de dizolvarea valorilor noastre, democrația (ca regim de organizare socială) și partidele politice (ca vehicule ale intereselor și voințelor populare) erau considerate a fi răul suprem, absolut necesar de înlăturat. 

Când un organism nu respiră corect, soluția este să îi tai oxigenul?

Nu puțini români au crezut în Interbelic că, luând calea politică a autoritarismului, vor proteja interesele naționale și vor scăpa odată pentru totdeauna de demagogia inevitabilă într-o democrație. Rezultatul practic a fost o cădere de decenii, un naufragiu prin trei despotisme, atât la extrema dreaptă, cât și la extrema stângă, din care România a ieșit abia în decembrie 1989 profund vătămată, dar mai ales nevindecată de bacșiș, incapacitate politică și arivism.

Decenii mai târziu după Eliade, scriitorul I.D. Sîrbu consemna la rândul său faptul că la noi e în tradiție să depui un testicul gaj (sau ca ostatec), căci așa îți poți asigura restul de bărbăție. Nici Sîrbu nu greșea identificând acest simptom – dar și el comitea eroarea de a crede că, odată păstrate ambele testicule, bărbăția poate fi iar întreagă, necondiționată.

Aproape tot ceea ce s-a întâmplat cu regăsita democrație românescă după 1990 probează, iar și iar, că formele (politice) nu secretă neapărat fondul, că anatomia (instituțională) nu garantează neapărat sănătatea corpului. Probează, mai ales, că rezolvarea după care tot bâjbâim nu e în atitudini declamative și soluții simpliste, ci în mecanisme și reguli în stare să servească (prin control încrucișat) un ansamblu de realități complexe. Tranziția ne-a marcat nepermis de mult – și, din anumite puncte de vedere, încă ne însoțește prezentul.

Recent, Mircea Geoană a susținut un discurs amplu despre răscrucea la care se află România. Politicianul cu ambiții de prezidențiabil a concluzionat că principalul adversar ne este propria noastră mentalitate, precum și defetismul mioritic. Deși corect ca formă, adunând observații diverse (și factual adevărate) despre condiția noastră prezentă, discursul lui Geoană a rămas deficitar în abordarea concretă a fondului.

Poate că valorile individuale și de grup sunt încă de reparat, dar ele sunt totodată consecința anomiei, adică a dezordinii voluntare ca formă de organizare. E lesne să vorbești de valori generice și de gene mioritice când vrei să faci morală națională. E mai greu să ataci motivele practice pentru care aceste caracteristici par să se perpetueze la nesfârșit. Printre aceste motive practice se află, la loc de frunte, funcționarea profund deficitară a partidelor politice românești. Căci ele sunt la originea României-așa-cum-e, a României lucrurilor, instituțiilor și regulilor noastre.

Valorile sunt importante, dar ele devin material discursiv lipsit de sens acolo unde normele funcționează în practică doar pentru a servi interesele de trib, de gașcă, de famiglie. Să vorbești despre mentalitate și defetism mioritic ca fiind principalele noastre probleme în societate, într-o țară în care contra-selecția, incompetența și nepăsarea din partide au făcut din România un spațiu confuz, incoerent, lipsit de orânduială, e aproape egal cu a administra aspirină unui bolnav de cancer.

România are nevoie să își găsească importanța strategică, să își regândească locul și rolul, să se repopuleze și să își reclădească reputația – dar toate acestea nu pot fi decât produsele secundare ale unui fel de a face politică care nu există încă între granițele țării. Produsul principal al acestui fel de politică e administrarea coerentă, eficientă, cu rezultate, a treburilor publice.

Partidele post-decembriste au fost organizate ca găști, au funcționat ca găști, au adus rezultate pentru găștile lor – și-n rest au stimulat în toți ceilalți lehamitea și deznădejdea. Din România s-a emigrat masiv în ultimele decenii nu pentru că defetismul mioritic a fost însemnat. Ci pentru că politica a fost făcută departe de interesele publice, aproape doar de interesele personale ale găștilor de partid.

În România spitalele publice au rămas neconstruite, școlile au continuat să se deschidă an de an cu toaletele în fundul curților, infrastructura a existat mai mult pe hârtie, justiția a rămas o himeră nu pentru că mentalitatea milioanelor de români e greșită, ci pentru că ideile și mijloacele partidelor instalate la guvernare au fost croite și exploatate strict în beneficiul politicienilor (și al intereselor de clică).

Să faci politică în România ultimelor decenii nu a însemnat aproape deloc să faci politici publice. A însemnat, în schimb, să găsești o cale spre evoluția personală rapidă, singurul preț de plătit fiind fidelitatea față de gașcă, testiculul lăsat gaj spre a prezenta public restul de bărbăție.

Politica deceniilor și anilor din urmă a fost mai ales un exercițiu de demagogie, în care s-a tot promis și sănătate, și educație, și infrastructură, și justiție. Dar, în realitate, au evoluat și performat doar rețelele (formale sau informale) de putere. 

Căpătuirea câtorva puțini a fost obiectivul singular, iar propășirea spirituală și materială a celor mulți, a alegătorilor, a provocat mereu indiferența puterii. Nici măcar atunci când intențiile bune au părut să anime spațiul politic, calea spre servirea intereselor publice nu a fost lesne de găsit, căci incompetența sau incapacitatea de negociere au transformat politica de gașcă într-o politică a diletanților.

Demolator ar fi ca societatea românească să concluzioneze din nou că democrația sau partidele, ca vehicule de reprezentare, sunt mijloacele greșite. Și că un nou despotism poate reactualiza valorile pierdute – când, de fapt, noi n-am găsit niciodată calea spre implementarea unor reguli.

Poate că defetismul mioritic e un simptom neplăcut. Dar e ca și cum te-ai plânge că ești răcit atunci când ai o boală sistemică.

Unul dintre subiectele majore ale anului 2022 a fost despre felul în care partidele cumpără prezență și favorabilitate media în România, cu bani publici și cu încuviințarea organismelor de supraveghere electorală și audio-vizuală. Iar asta ține exact de lipsa de orânduială pe care preferăm sistematic să o ignorăm, pentru a deplânge în schimb lipsa de încredere în noi sau proasta reputație.

România e un spațiu nefericit pentru că aceia care i-au administrat destinul și direcțiile publice au fost printre cei mai răi, mai ieftini și mai lipsiți de scrupule români. Ei au ajuns aleșii neamului nu din defetism mioritic și nu pentru că ne e mentalitatea proastă. Ci pentru că dezordinea făurită prin însăși organizarea politică nu a lăsat altă cale.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Sărăcia dintr-un oraș frumos
AICI, AICI și AICI.

Cea mai grea boală a bătrâneții e singurătatea
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Judecata de Acum #41 (sezonul 2)
CE-I DE VĂZUT ÎN CEL MAI RECENT EPISOD

»» Furtuna judiciară care ne-a lovit. Mii de inculpați acuzați de corupție, evaziune fiscală, fals, contrabandă, dar și viol, trafic de persoane sau furt ar putea scăpa de dosare

»» Discuție cu avocatul Lucian Stuparu despre cum a ajuns să pledeze pentru „marea amnistie”.

»» Cum se vede cataclismul judiciar din perspectiva procuroarei Alexandra Lăncrănjan.

Vedeți și judecați AICI.

Ne puteți asculta pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.