Petre Pandrea este pseudonimul literar al lui Petre Marcu, scriitor, eseist, publicist, avocat român, oltean la bază. Pandrea a fost și deținut politic, fiind arestat prima dată în 1948. A fost eliberat în 1952 pentru a fi încarcerat din nou în 1958. A fost eliberat de la Aiud în aprilie 1964.
Pandrea (născut în 1904) l-a cunoscut bine pe Constantin Brâncuși (născut în 1876) – pe când Pandrea își făcea doctoratul la Berlin îl chema zadarnic pe sculptor în vizită, dar Brâncuși, fire de țăran, nu se dădea dus din atelierul său parizian.
Pandrea publică monumentalul volum Brâncuși. Amintiri și exegeze în 1967 la editura Meridiane, o ediție care a avut mult de suferit din pricina cenzurii comuniste.
Am selectat câteva fragmente din lucrarea cu același titlu publicată în anul 2009 la editura Vremea (ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, cu o prefață de Ștefan Dimitriu).
Iată-l pe Brâncuși văzut, auzit și înțeles de Pandrea.
Cine au fost părinții lui Constantin Brâncuși
Radu Brâncuși, tatăl lui Constantin, a posedat avere, moștenită sub formă de “curea”, de 6-7 hectare și a avut șapte copii. Au moștenit, fiecare, cam 1 hectar. Radu Brâncuși s-a căsătorit de două ori.
Rămas văduv de tânăr, cu un băiețel, a pețit și a cucerit pe Maria Diaconescu, cu care a avut alți cinci băieți. Dorea o fetiță. N-a mai apucat pe Frusina, fiindcă a decedat în plină bărbăție, cu nevasta însărcinată. Constantin este al șaselea copil. Penultimul.
Radu Brâncuși a făcut ceva dulgherie (talentat nativ în cioplirea lemnului), dar nu aparținea breslei meseriașilor, ci a țăranilor agricultori.
În Gorj, pământul nu-i fertil. De la 1874 până la 1914, meseriașii de la orașe erau străini, în majoritatea lor. Radu Brâncuși a fost meseriaș sezionier (iarna), într-un cătun și o comună fără străini.
Numele său inițial era Nicolae. A fost bolnav în copilărie și, ca să nu moară, părinții i-au schimbat numele în Radu, după o datină locală, pentru alungarea Necuratului aducător de boli.
Ce i-a povestit Brâncuși lui Pandrea în 1939 despre plecarea sa de acasă
“Am plecat de la 10 ani, pe jos, din Hobița-Peștișani. Tata era gospodar cu slugi în curte. La Craiova, am intrat ca băiat de prăvălie pentru procopseală.
Ai observat că la noi, în Oltenia, cuvântul ‘procopseală’ are altă semnificație? Că-nseamnă muncă din greu? Că la București procopseala este aproape sinonimă cu învârteala? La noi, procopseala este o onoare, fiindcă provine din munca de 16 ore pe zi. În Capitală, este un termen peiorativ. Te-ai gândit la morala oltenească? (Lungă discuție contradictorie).
La Craiova am fost băiat de prăvălie la restaurantul din fața gării. Am stat șase ani și munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile trei dimineață, mă sculau birjarii.
Veneau pentru mușterii de la trenurile matinale și cereau, înainte de a pleca încărcați de pasageri, să-i servesc cu crenvurști calzi, pelin rece și hrean iute.
Am făcut școala de meserii din Craiova și școala de Belle-Arte din București. Pentru a învățat în Capitală mi-am vândut partea de moștenire de la părinți.
Radu Brâncuși cred că s-ar fi zvârcolit în mormânt de rușine și indignare. Dacă s-ar fi putut preface în strigoi, m-ar fi strâns de gât că le-am făcut neamul de râs prin vânzarea părții mele. Am plecat la München, unde am ajuns cu un pol.
Prieteniile pariziene și anii căutărilor
Povestește tot Brâncuși:
“La Paris, am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani și, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simțeai cot la cot cu el.
Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi, în genul lui Rodin.
Deși mă iubea, n-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercier. ‘Făceam’ ca și el. Pastișam, inconștient, pe Rodin, ca și Mercier, dar vedeam pastișa. Eram nenorocit. Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu.
Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace și bucurie, din dificultăți intime.”
De ce s-a despărțit Brâncuși afectiv de România
În cuvintele sale:
“În această perioadă critică și anxioasă, se plasează o întâmplare care m-a îndepărtat treizeci de ani de România. Mica mea faimă de ucenic și lucrător rapid în genul lui Rodin pătrunsese și la București.
A venit la mine Vasile Morțun, un fel de socialist cu redingotă ministerială. Se spunea că are ‘idei avansate’ și iubește artele frumoase și pe artiști. S-a dus la Mercier, care m-a adus cu forța în atelier, în fața excelenței socialiste.
Mi-a comandat o statuie pentru Haret. Îmi plătea bine. M-am bizuit și pe această comandă, când mi-am luat zborul căutărilor de sine.
Haret mi-era simpatic: un matematician care se ocupa de luminarea satelor. Am făcut o machetă. De fapt, terminasem întreaga lucrare. Spiru Haret fusese un izvor de apă vie pentru țărănime și luminătorii ei, învățătorii.
M-am gândit să fac o fântână arhaică și stilizată, pentru una din piețele Bucureștiului. O fântână reală cu apă, pentru călătorii însetați. Și am scris pe ea: ‘Fântâna lui Haret’.
Memoria ministrului apărea pentru bucureșteni în legătură cu activitatea lui pentru țărani și reînviam pentru orășeni un vechi obicei țărănesc. La țară se spune ‘cișmeaua lui cutare’, ‘fântâna lui cutărică’, după numele ctitorilor.
Morțun mi-a refuzat fântâna arhaică. Am rămas cu ea pe brațe.
Am văzut pe Haret în redingotă, în fața Universității, aliniat soldățește, într-o defilare de statui. O oroare arhitectonică și plastică.
Atunci am terminat cu România.”
Brâncuși și banii
Când l-am cunoscut, cu tot titlul meu diplomatic de atașat al Legației din Berlin, musafir de vacanțe prelungite la Paris, mă trata ca musafir și copilandru, un ‘nepot cuminte’ din țara îndepărtată care-i asculta, respectuos, sporovăiala în jargon franco-român.
Nu ne-am înțeles decât cu greu, în discuții pătimașe. Îi țineam piept și-i aduceam informații proaspete de la Berlin, București și Craiova. Îl interesau grozav Craiova și Berlinul.
Brâncuși nu era zgârcit și nici risipitor, ci un om chivernisit, ca orice oltean mijlociu și tipic.
La București, după o notă de consumație de 19 ore, plătită de mine, mi-a fluturat cecul de 15.000 de dolari și m-a întrebat, glumeț, la cât se cifrează venitul mediu al unui avocat mijlociu și la cei de categoria I-a din București și cu cât frustrează domnii avocați fiscul.
Cât câștigă un ziarist sau un scriitor? Scriitorii câștigau derizoriu și ziariștii profesioniști aveau salarii modice. Statul lua 33% din onorariile avocațiale și cifra i s-a părut enormă. Ar fi suficient 5-7%.
Evaziunea fiscală era regula, și plata cinstită, excepția. Statul era considerat inamic de către avocați și de către public.
Brâncuși punea întrebări ciudate, infantile și scormonitoare în discuțiile de restaurant. Te punea la zid. El considera solidar cu Statul pe cetățeanul care pretinde școli, spitale, aziluri, teatre, șosele, parcuri, stadioane.
Păstrase simțul comunistar al satului patriarhal, cutumele și principiile rezultate din experiențe milenare. Dezbaterile noastre erau îndelungate. Ne apucau zorile.
Bătrânul Brâncuși și băutura
Paharul de vin este prilej pentru taifasul schimbului de experiență. Spre bătrânețe, când l-am cunoscut, Brâncuși evita paharul cu vin.
La întâlnirile noastre, Brâncuși avea vârsta de 52, 57, 61, 62 și 63 de ani. Eu aveam 24, 29, 33, 34 și 35 de ani. N-a fost monologul unuia sau altuia, ci dialoguri dintr-un banchet platonic între mic-valahi.
Eu plăteam din zestrea Berlinului universitar, iar Brâncuși din dota Parisului artistic. Numitorul comun ne era tandrețea pentru mica patrie îndepărtată, definiția fenomenului românesc în cadrul universal și destinul artistului în lume.
Brâncuși avea preocupări metodologice în alimentație, ca orice pedagog și moralist veritabil. Socotea berea ca o cauză a pâclelor pe creierul nemțesc și superficialitatea pariziană ca efect al absintului, al vermuturilor și al spirtoaselor prea tare de la ora aperitivelor.
Brâncuși și călătoriile
Brâncuși nu iubea călătoriile pentru călătoria în sine. Niciun țăran adevărat nu iubește deplasarea. Țăranul este o plantă sau un copac, situat geografic și istoric cu rădăcinile adânc înfipte în sol.
Un om adevărat, de omenie, are treburi permanente în rotirea sezoanelor. Posedă animale domestice de care se atașează. Voiajorii de plăcere formează o hoardă, o plebe și o calamitate a civilizației contemporane.
Brâncuși a subliniat în conversațiile sale diferența între zborul organic al păsării și zborul mecanic al aviatorului, care este un simplu șofer al aerului. Totdeauna pleca după treburi, cu scop practic și cu program.
A făcut în Franța câteva vacanțe, în Pirinei. Acești munți franco-iberici se aseamănă la înfățișare cu munții Carpați, la pastoralitate și fizionomie, la stilul de gândire și de comportare al oamenilor. Sunt înrudiți.
Cum se purta Brâncuși cu vecinii și amicii
C. Brâncuși s-a autodefinit ironic: reputație de ursuz și, în realitate, un flecar. Se avea bine cu vecinii buni.
Devenea rău cu vecinii răi, colțos și zgomotos. Nu i-au lipsit prietenii numeroși. Se certa numai cu proștii. Prietenii săi au fost selecționați dintre inteligențele profunde ale veacului din cele cinci continente.
Brâncuși și Maria Tănase
Brâncuși a cunoscut intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenței, a mondenității și, nu în ultimul rând, a solidarității provinciale de tip cvasimasonic și instinctiv-frățesc.
S-au întâlnit la Paris.
Era fatal ca să se întâlnească la Expoziția din Paris, din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui D. Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă, cu invective din partea neichii Costache, care afirma în final, obosit, că nu-i mai place cântecul Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar bocește.
Reîntoarcerea în Gorjul natal
Brâncuși spune: “Am revenit acasă, după atâtea decenii de vagabondaj pentru a realizarea artei mele, și ce-am văzut în Gorj nu-mi place.
S-a distrus sentimentul comunității. Satul meu este azi segmentat sufletește în cinci felii, cărora ei le zic partide.”
Chiar nu se găsește nimeni în țara asta să NU îi aducă ode acestui francez francofil? Până unde cu adularea „românilor” ex-pați, care n-au fost în stare să aducă schimbări în țară, decât doar să aplece capul pentru alte nații? Chiar așa să nu dăm cu seama de colonialism cultural, xenomanie, autorasism și umilință șovăielnică servilă?