Breaking news: nu s-a intamplat nimic!

Daca nu vom pieri din cauza propriei prostii exacerbate, ridicolul sigur ne va ingropa pana la gat si pe urma ne va sufoca incet-incet. In fundal televizorul clipoceste. Urmeaza randuri despre stupiditate, uitare, ridicol si oameni care, desi impartiti in tabere, sunt solidari cu toate deodata.

1

In Romania la fiecare final de an se termina banii de la buget si se face cate o rectificare. In 2012, premierul Victor Ponta face breaking news din asta. Ziaristii relateaza scrupulos despre cum nu vor mai fi resurse financiare pentru pensii si salarii.

Oricum bani pentru pensii nu mai sunt demult pentru ca i-a cheltuit Mircea Cartarescu pe toti, cand era in favorurile fostei conduceri de la Institutul Cultural Roman. Asta tot de la niste ziaristi am aflat-o.

Si tot la televizor, lumea e asa: interlopii cauta reabilitarea plantand flori, o nebuna isi arunca pe geamul taxiului copilul, e haos cu pelerini, credinciosi, jandarmi si moaste, iar Gigi Becali simte fiorul liberal.

Pe canapea, dardaind langa caloriferele reci – domnul Marga n-a dat inca drumul la cultura pe teava – romanul mediu statistic sta cu pavilioanele urechilor intinse la maximum. Televizorul ii urla ultimele stiri, iar el, fericit, le rumega.

Printre breaking newsuri cu galben, rosu si albastru, iata ce nu putem lasa in urma din saptamana ce-a trecut.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Rime despre viata si moarte

Un Amos Oz, foarte bun, as spune esential. Rime despre viata si moarte: creatorul si personajele, intr-un carusel mai feroce, dar si mai ademenitor decat realitatea.

Stiti inutilitatea tuturor acestor seri de sambata, cand trebuie sa te prefaci, ca in melodiile de la Vama Veche, ca te distrezi. Am ajuns la anim`est, la festival, la animatie, frumos, acolo, cu toti hipsterii. Am vazut „Magazinul de sinucideri”, o desacralizare obscena a tainei suicidului, o porcarie, cum ar spune si Ion Iliescu. La sfarsit, bineinteles, am dat tonul apaluzelor si – ce sa vezi?!? – hipsterii chiar au aplaudat. In boxele intime, inaudibile, curgea tamaduitor genericul „Hipster murind”, o frumoasa melodie care poate fi, de altfel, ascultata si aici.

  • Cazul Cartarescu

Marele nostru Mircea Cartarescu ia act de caracterul public al romanilor intr-un spectacol jalnic in care risca prea mult pe cartea trufiei. Ne solidarizam cu domnul Cartarescu, sigur ca da, chiar daca a legitimat spumele portocalii in care se zbate „Evenimentul zilei” si a ramas acolo, iata, pana in zilele noastre. Ne solidarizam, caci, asa cum bine stim de la clasici, una e literatura si alta e publicistica.

Mama, de Viorel Ilisoi, cel mai bun si mai drept dintre noi.

  • Organizarea scriitorilor

Boris Pasternak, in stalinism: „Nu am decat un singur lucru sa va spun: Nu va organizati!”

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Cutia cu amintiri

Cand revezi notite de acum 10 ani in care scrii despre dragoste nu poti decat sa razi in hohote. Sigur ca a trecut timpul si s-au schimbat perceptiile despre dragoste. Asa voi rade peste 10 ani despre ceea ce scriu azi. Si peste alti 10 despre ce ceea ce voi fi scris in 2022. Si pe urma, naiba stie ce-o mai fi.

  • Shuffle

Unde te duci, frumoasa fata? De ce nu vrei sa stai cu mine, aici unde e cald si bine? Alexandru Andries a imbatranit si el, dar ramane la fel de actual intr-o duminica de toamna. Puneti-l in playlist. Pe shuffle, cu Fiona Apple, Janis Joplin, Leonard Cohen, Joe Dassin si Jacques Brel, The Walkmen, Blue October, Tori Amos, Radiohead, Zebre si Nicu Alifantis. Si un pic de jazz, fireste.

Drama totalitarismelor este ca in furia extrema a absurdului lor nu mor idei, ci oameni vii, cu cartile pe care nu le vor scrie, copiii pe care nu ii vor avea, tablourile pe care nu le vor picta, simfoniile pe care nu le vor compune, cu templele pe care nu le vor mai inalta sau doar cu banalul in care ar fi ramas, intre slujba si casa, foarte omeneste, pana la sfarsit. Scrie Andrei Craciun pe 9 octombrie in cotidianul „Adevarul”, anticipand ce va urma in subsolul numit forum. Dovada clara ca prostia e vecina cu uitarea si ruda cu nesimtirea.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Feluri de a trece prin lume

Disputa publica iscata in jurul lui Mircea Cartarescu – si nu ma refer aici la nucleul dur, coagulat in jurul argumentelor de tip Antena 3, ci la zonele sale civilizate, interesate la modul real sa poarte un dialog polemic, nu sa execute mediatic pe criterii politice – arata ce rana necicatrizata au lasat in urma nu doar deceniile de comunism, ci si anii tranzitiei de dupa Revolutie.

E simplu sa spui ca toate relele se trag de la dictatura, ca, vorba lui Neagu Djuvara, ceva s-a stricat in creierul romanilor sub comunism, dar cum se poate explica faptul ca pana si generatiile care au avut sansa sa se scuture de zatul perioadei continua sa-i perpetueze felurile de a trece prin lume?

Iata-l pe Mircea Cartarescu, de pilda: un om care admite, sub propria semnatura, ca a a suferit ca toata lumea de foame si de frig inainte de 1989, dar ii spune Hertei Muller in particular ca nici macar nu asculta Europa Libera. Egal in conditiile mizere impartasite cu ceilalti, scriitorul Cartarescu n-a simtit sa-si puna uriasul talent in slujba inegalitatii de implicare, contestare, vociferare.

A fost optiunea sa. Inteleg, de la cativa apropiati, ca n-a facut-o nici macar constient: iubea atat de mult literatura, incat orice alt lucru – chiar realitatea insasi – cadea in derizoriu si sfarsea prin a fi neimportant. Cand ai insa talentul lui Mircea Cartarescu, iti permiti sa faci, pana la urma, asta? Poti fi, asa cum se auto-caracterizeaza scriitorul astazi, o marca a Romaniei, prin excelenta, si totusi sa refuzi ani la rand sa te intereseze ce se intampla in jurul tau?

Raspunsurile nu sunt, desigur, nici simple, nici definitive. Herta Muller s-a pozitionat deja inaintea intrebarilor acestea, criticandu-l public pe Cartarescu pentru felul sau de a trece prin viata. Pentru ca, in definitiv, despre asta e vorba: despre cum alegi sa traversezi lumea, in multe dintre situatii lumea nefiind nici cea mai buna, nici cea mai dreapta dintre cele posibile.

Discutia ne include pe toti: e ipocrit sa spui ca ai rezistat prin cultura – la fel de bine, pot fi marci ale anticomunismului muncitorii care au produs piulite cu precizia unor automate –, dar e la fel de ipocrit sa pretinzi din partea celor care au tacut alaturi de tine mai multa voce in chestiunile publice.

Discutia aceasta n-a fost purtata serios niciodata, dintr-un motiv foarte simplu. Cei aratati cu degetul, intelectualii in speta, au trait tranzitia sub semnul etern al unui sindrom: cel al premiantului. Vorbim despre oameni care au iesit din comunism cu ideea fixa ca oportunitatile le-au fost refuzate, ca inteligenta le-a fost tinuta prizoniera, ca anii lor cei mai buni au fost epuizati intr-un regim sinistru. Tot ce a urmat pentru ei trebuia sa stea sub spectrul revansei, al stingerii frustrarilor, al recuperarii, fie ea tardive. Sentimentul asta transpare cu supra-masura in textul recent al lui Cartarescu.

Pe de alta parte, cei care au aratat cu degetul, inca o fac!, au trait tranzitia, inca o traiesc!, sub semnul etern al unui alt sindrom: cel al aversiunii. Daca regimul comunist a fost un timp al plafonarii, atunci tranzitia a reusit cu supra-masura sa duca mai departe idealul median al nivelarii. Romania ultimelor doua decenii nu s-a vrut niciodata o suma a diferentelor sale creatoare, ci una a asemanarilor sale egalizante. Ne reprezinta, mai mult, Burebista, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul decat Tristan Tzara, Eugen Ionesco si Herta Muller.

Prin felul acesta de a gandi, societatea in ansamblul ei a produs o cultura nefericita precum o mama care isi uraste copiii pentru ca ii banuieste ca si-ar iubi mai mult tatal. Cam asa arata lucrurile: Cartarescu e sortit a fi tinta pentru ca, in felul sau de-a trece prin lume, le aminteste prea des celorlalti de propriile feluri de a trece prin lume.

Si cand esti destinat sa treci asa, lipsit in plus si de talentul care l-a insotit mereu pe Mircea Cartarescu, optiunea la indemana este ura. A cheltuit ICR-ul, cu supramasura, in cazul volumelor si promovarii autorului trilogiei Orbitor? Inclin sa cred ca orice raspuns s-ar da, el n-ar putea scapa de eticheta optiunii politice. Ar fi fost opera lui Cartarescu mai buna daca nu scria favorabil si uneori chiar „orbit” despre presedintele Traian Basescu? Sunt sigur ca nu. La fel cum tacerea din perioada comunista nu i-a subminat scriitura, nici excesul de voce din ultimii ani nu poarta vreo vina acuzabila strict literar.

Cartarescu e un scriitor mare si dupa ce asterni cuvintele astea e suficient sa pui punct. Dar o alta bucatica de adevar exista, chiar daca ea e complet inecata in mocirla propagandistica, alimentata cu noroi din ambele parti.

Adevarul acela e asa: chiar daca nu Mircea Cartarescu e de vina pentru ca unora dintre romani li s-a luat tara, prin complicitatea tacerii lui inainte de 1989 si cea a locvacitatii din ultimul deceniu aceste pierderi au fost aruncate in derizoriu.

Poate ca daca o voce precum cea a lui Mircea Cartarescu, dispunand de o capacitate imensa de influenta, ar fi spus ca e ceva in neregula cu un presedinte care condamna comunismul, dar spune ca personal n-a suferit sub dictatura, poate ca daca macar atunci autorul Orbitorului si-ar fi amintit ca a suferit, alaturi de toti ceilalti, de frig si de foame, atunci lucrurile ar fi stat astazi altfel.

1 COMENTARIU

  1. Da, o descriere „de fier” a
    Da, o descriere „de fier” a domnului Carta. Si o sa fiu ceva mai atenta la descoperierea talentului d.lui, de care cu atata convingere vorbeste domnul Stoicescu.

    Ce n-as vreau eu sa las in urma: domnul Jose, intrebarea care noaptea se intinde langa el in pat, tavanul care-i comenteaza actiunile. Singuratatea si devenirea sa. Toate numele. Saramago.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.