Azi zonă de promenadă și vad turistic, Calea Victoriei din București devenea în urmă cu mai bine de 200 de ani punctul focal al încercărilor de a dezvolta comerțul sigur din capitala Țării Românești.
Așa au ajuns să apară, unul după altul, hanurile bucureștene de-a lungul acestei artere importante a orașului. Pe Calea Victoriei erau hanurile cele mai de seamă, domnești și boierești, cu proprietăți pe măsură. Dincolo de dezvoltarea comercială, rolul lor era și să ajute bisericile și mănăstirile să-și susțină cheltuielile.
În situații de criză, hanurile erau locurile împrejmuite de ziduri înalte și groase în care-și găseau refugiu domnitorii și boierii. În împrejurări similare puteau deveni sedii pentru generali sau comandanți de oști.
Pe ruinele hanurilor dărâmate sau dispărute s-au ridicat ulterior clădiri impunătoare ale orașului, precum sediul Băncii Naționale sau Muzeul Național de Istorie (pe vremuri Palatul Poștelor). Alte hanuri, precum cel cu Tei sau al lui Manuc, mai păstrează încă amintirea comerțului bucureștean de demult.
Nici periferia orașului nu era lipsită de hanuri. Istorici interbelici precum George Potra considerau însă că ele nu erau importante pentru istoria Bucureștiului.
Importante erau doar marile hanuri, iar pe acestea a încercat Potra să le inventarieze în Hanurile bucureștene, o lucrare publicată în 1943 în Buletinul Camerei de Comerț și Industrie.
Am consultat la Biblioteca Centrală Universitară acest material istoric. Iată ce-am aflat.
O modă inaugurată de domnitori
Hanurile erau niște construcțiuni mari, de lemn la început, care serveau ca depozite pentru mărfurile neguțătorilor și ca locuințe pentru cei veniți din altă parte.
Mai târziu, aproape toate hanurile aveau înfățișarea următoare: la mijloc o curte mare împrejmuită de jur împrejur de ziduri înalte și groase ce serveau pentru apărarea hanului. Aveau numai o singură intrare și ieșire care în timpul nopții era închisă printr-o mare ușă de stejar, ferecată.
(…) În București, domnitorii au început să construiască hanuri chiar din secolul al XVIII-lea. Exemplul lor a fost imitat de boieri, iar după aceștia au construit negustorii cei bogați și călugării care aveau în stăpânire mănăstirile și bisericile.
Tipuri de hanuri
Hanuri de rangul întâi: Erau construite de domnitori și se deosebeau de celelalte că erau mai mari, mai frumoase și aveau în plus câte o biserică în mijlocul curții. Aceste hanuri erau făcute pentru a procura venituri cât mai mari bisericilor și mănăstirilor zidite sau susținute de domnitori.
Hanuri de rangul al doilea: Erau ale boierilor și neguțătorilor și nu aveau biserici, ci numai prăvălii de jur împrejurul unei curți destul de mari. Aveau în fața zidurilor boltite, adică spre interiorul curții care era destul de mare: depozite, prăvălii și locuințe. Camerele de dormit se aflau la etaj și dădeau cu ușile și ferestrele într-un balcon care se prelungea pe toate laturile hanului.
Hanuri de rangul al treilea: Erau un fel de cârciumi mari, cu câteva camere curate în care se găsea puțin mobilier și lângă ele o sală destul de întinsă în care dormeau pe paturi de lemn, acoperite numai cu rogojini, țăranii și oamenii nevoiași. În aceste hanuri foarte simple și arareori construite din zid, ce se găseau spre marginea orașului sau pe șoselele mari de pătrundere în Capitală, trăgeau țăranii care veneau cu diferite mărfuri pentru desfacere.
Amintesc că pe Șoseaua Ștefan cel Mare, Șoseaua Pantelimon, Șoseaua Mihai Bravul se găseau numeroase hanuri de acestea.
Toate acestea sunt azi de domeniul amintirii și, dacă totuși mai există unele hanuri mici pe șoselele ce ies din oraș, ele nu au nicio importanță pentru istoria Bucureștilor. Importanța acestor hanuri periferice a constat numai în micile afaceri care se făceau în cuprinsul lor.
Primul han, pe locul actualului sediu BNR
Până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, comerțul românesc bazat pe siguranță și încredere nu prinsese rădăcină într-un oraș așa de expus ca Bucureștii.
Pentru acest motiv domnitorul Șerban Cantacuzino (1678-1688) construiește hanul Șerban Vodă, care avea drept scop, în afară de cel amintit mai sus, procurarea de venituri mănăstirii Cotroceni. Acest han a fost clădit probabil după cele văzute de Cantacuzino la Veneția.
Fiind situat în mijlocul orașului și împrejumuit cu ziduri puternice, a servit de multe ori ca loc de refugiu pentru bucureșteni. Amintim numai un singur caz. În 1789, cu ocazia războiului ruso-turc, domnitorul Grigore Ghika s-a ascuns în acest han și a stat câtva timp până când l-au găsit boierii care, după câteva zile de ținere sub pază, l-au trimis în Rusia.
Pe la 1813 Constantin Lada, un grec foarte inteligent care se ocupa cu tot felul de afaceri, avea în acest han prăvălie de mărfuri aduse din Austria și Saxonia pe care le vindea cu ridicata.
Hanul Șerban Vodă, după mărturiile contemporanilor, a avut în mijlocul curții o bisericuță, de construcție bizantină, dar în urma cutremurului din 1838 a suferit mari stricăciuni atât ea cât și hanul.
Călugării greci de la mănăstirea Cotroceni, care avea în stăpânire hanul, în urma acestui cutremur l-au reparat în câteva zile fiindcă aducea venit, iar biserica au lăsat-o vreo zece ani în părăsire apoi au dărâmat-o, fiindcă nu le era de niciun folos, ba chiar le încurca locul.
În acest han s-au adăpostit pe la mijlocul primei jumătăți a veacului trecut marii bancheri ai vremii și tot acolo, din Martie 1869 și până în 1883, și-a avut sediu Tipografia Statului.
În 1883 hanul a fost dărâmat, iar în locul său a fost construit palatul Băncii Naționale.
Hanul Bosel și minunea barului automat
Se afla pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) peste drum de Palatul Telefoanelor și fusese înființat spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea de germanul Frederich Bosel.
Într-una din prăvăliile lui, la 1846, democratul boier C.A. Rosetti deschise un magazin în care avea tot felul de mărfuri străine și în special șampanie și vinuri franceze mult căutate de boierimea de atunci.
În sălile de la etaj, Bosel organiza și ținea numeroase baluri și picnicuri.
După moartea lui Bosel clădirea veche a fost dărâmată și în locul ei s-a ridicat sediul ziarului L’Independence Roumaine. Atunci când ziarul și-a început apariția, clădirea a ajuns locul cel mai nimerit pentru ținerea diferitelor expoziții de picturi.
Și tot în această clădire s-a instalat primul bar automat în care lumea din toate părțile oașului venea să vadă minunea și să-și satisfacă pofta unei gustări.
Hanul înlocuit cu un Palat
Hanul lui Constantin Vodă. S-a numit așa după numele bogatului și priceputului domnitor Constantin Brâncoveanu, care l-a ridicat între 1690-1700. Locul pe care s-a construit cuprindea un careu destul de mare situat între actualele străzi Calea Victoriei, Smârdan, Stavropoles și Carol.
În anul 1847, cu ocazia marelui foc care a început din vecinătatea lui, a ars aproape în întregime, rămânând de la acea dată în părăsire. În 1870 terenul era viran și se afla în stăpânirea primăriei care-l închiria diferitelor circuri ce aveau mare trecere pe vremea aceea.
(…) În anul 1900 s-a ridicat pe locul acestui han mărețul Palat al poștelor și telegrafelor (n.r. – astăzi Muzeul Național de Istorie).
Hanul Krețulescu
Aparținea de biserica cu același nume.
Cu timpul biserica a fost înzestrată din ce în ce mai mult, încât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ajunsese să aibă drept avere 200.000 de pogoane de pământ care aduceau un venit foarte mare.
Totuși, pentru a se crea un venit și mai mare s-a construit un han. Noi l-am cunoscut așa cum a fost până în anul 1939, când s-a dărâmat pentru a se mări curtea noului palat regal și pentru a se lărgi Calea Victoriei care, în acel loc, era foarte strâmtă.
Clădirea hanului era destul de frumoasă și avea la mijloc un turn cu ceas prin poarta căruia se intra în curte. În secolul trecut în fața acestui han se afla locuința prințului Dimitrie Ghica.
Hanul lui Manuc
Acest han își trage numele de la bogatul armean Manuc-Bei.
Manuc a fost un om minunat, un adevărat diplomat care a scos din încurcătură pe foarte mulți oameni și a fost folositor, în același timp, turcilor, rușilor, Domnitorului, boierilor din Țara Românească și tuturor acelora care și-au îndreptat rugămintea către el.
Hanul, clădit în 1808, a fost în București unul din hanurile cele mai vizitate între 1808 și 1860. Mulți călători care nu descindeau la acest han veneau totuși să-l vadă din cauza pitorescului ce prezenta curtea.
Surugii, vizitii, cărăuși care înhămau și deshămau, slugile hanului care alergau strigând de colo până colo, găinile care cârâiau pigulind pe mormanele de bălegar, rațele care bălăcăreau măcăind prin băltoacele de pe lângă grajduri, țiganii și țigăncile care răcneau după obiceiu, scroafele și puceii care, grohăind și guițând, se vârau pe sub butuci – toate acestea făceau să hăuie din zi până-n noapte faimosul han al lui Manuc.
Hanul Niculescului și un incident diplomatic
Se găsea lângă biserica Răzvan și era de predilecție al evreilor din București, al căror număr se înmulțise foarte mult în urma războiului 1788-1791. În acest han, mai târziu, evreii și-au construit o nouă sinagogă.
Locuitorii dimprejur și în special eveii erau gălăgioși. Ba într-un rând se certară cu preotul Răzvan pe care îl și bătură. Mahalagiii creștini, adânc jigniți și nemulțumiți de această situație, se plâng stăpânirii și Domnitorului.
Domnitorul Alexandru Moruzi, la 9 Ianuarie 1794, dispune desființarea sinagogei și gonirea evreilor la lavra veche din Mahalaua Popescu. Scandalul și măsura luată a dat naștere unui mic incident diplomatic care aduse la fața locului pe Senior Marchelius, cancelarul consulatului Kesaro-Krăiesc (n.r. – Imperiul Austriac), căci mulți evrei din Hanul Niculescului erau sudiți (supuși) nemțești.
Hanul Zlătari și începuturile Lipscanilor
Construit în secolul al XVIII-lea în jurul bisericii Zlătari, ocupa spațiul cuprins între actualul Palat al Poștelor și strada Lipscani.
În timpul ocupațiilor rusești servea ca sediu generalilor. Pentru exemplificare, în 1806 generalul rus Michelson își stabilise cancelaria în acest han.
Nicolae Vodă Mavrogheni instalase arsenalul armatei în acest han și tot acolo, probabil în încăperile mai bune de la etaj, se afla locuința renumitului Dumitrache Turnavitu, casier domnesc.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea zidurile care împrejmuiau hanul au fost străpunse și transformate în prăvălii atât pe strada Lipscani, cât și pe Calea Victoriei. Desele transformări au șubrezit clădirea încât pe la 1850 ajunsese într-o stare mizerabilă.
Pe la 1860-1862 clădirea hanului se compunea din parter și etaj și avea aproape 200 de camere și prăvălii, toate fiind închiriate la meseriași, la femei libere și altele. Prăvăliile de jos erau închiriate la lipscănii (n.r. – prăvălii ale negustorilor care aduceau mărfuri de la Leipzig), băcănii, cârciumi și la oameni de diferite religiuni.
În 1870 în Hanul Zlătari se găsea una din cele mai mari și mai bine asortate băcănii din București, proprietatea lui Păun Popescu.
Hanul cu Tei
Cuprins între strada Blănari și strada Lipscani, a fost construit în 1833 de Anastasie Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici.
Păstrează ceva din caracteristica și pitorescul de atunci, iar acestea se pot observa în special în partea dinspre strada Blănari, unde și construcția clădirii este aievea ca acum o sută de ani.
Hanul cu Tei avea două intrări, una pe strada Blănari și alta pe strada Lipscani. Prăvălii erau pe o parte și pe alta, iar între ele o stradelă care până în 1916 era pavată cu piatră de râu. (…) Toate prăvăliile erau așezate pe pivnițe adânci cu bolte mari care se văd și astăzi.
Ca și alte hanuri, ferestrele și ușile prăvăliilor aveau obloane de fier ce în timpul nopții se închideau. La intrările hanului, deoparte și de alta, se aflau niște stâlpi de piatră, înalți de vreun metru și destul de groși, destinați a apăra stricarea zidurilor de căruțele cu mărfuri care intrau și ieșeau din han.
