Poftiți în mașina timpului: caleidoscop de orașe românești de acum un secol

Pentru provincialul naiv, care socoate că dreptatea o va căpăta prin jalba păturită, înmânată numai miniștrilor, Bucureștii e o ghenă. Pentru omul de afaceri, dimpotrivă, e raiul. Unul se întoarce decepționat, amărât, cu punga stoarsă. Celălalt dorește să revie cât de repede. 

Și pentru unul, și pentru altul, Capitala României se reduce aproape numai la Calea Victoriei. Prin acest puhoi omenesc, de zi și noapte, îl silește să treacă pe unul nevoile, pe altul și administrațiunile, dar și localurile de petrecere ori magazinele de modă. 

(…) Totuși Calea Victoriei este una din caracteristicile Capitalei. Aș putea zice una din cele mai distincte originalități ale ei. Nici Parisul, nici Viena, nici Berlinul, nu au o Calea Victoriei. (…) Cadrul ei este același, de iarmaroc. Fiecare fereastră este ademenirea unei capcane pentru tot ce e lux, lene ori desfrâu. 

Când foametea rânjește celor mulți, ferestrele băcăniilor sunt pline de trufandale. Când în țară nu se găsește pânză pentru cămăși, mătăsurile stau înfășurate ca o sfidare, la numeroasele vitrine. Când se țipă pretutindeni că lipsesc brațe de muncă, noian de făpturi lenevite abia își târâie picioarele cât ți-e ziua de mare între Capșa și Palat. 

Puzderie de tineri imberbi stau înșirați în dreptul vitrinelor ca niște marabu din grădinile zoologice, imobili într-un picior. Noroc însă că îndărătul acestui furnicar care picură veninul răzvrătirii în sufletul nevoiașului se întinde viața gâlgâitoare a orașului mereu în creștere. Întins pe șesul odată plin de mlaștini al Dâmboviței, orașul nu are limite.

(…) E o mare de case, palate cu turle pompoase, dar cu spații neîncăpătoare, alăturea de resturile Bucureștiului de odinioară, căsuțe cel mult cu două rânduri. În această privință își trădează prefacerea, ca și toate celelalte orașe din vechiul regat. Ca și în acestea, străzile tăiate drept sunt prea puține. Celelalte sunt cărări înguste, întortochiate, un labirint din care cu greu te poți descurca.

Nici un semn de orientare nu găsești în el.

În jurul granițelor românești poți trage un cerc pe linia căruia sunt așezate cele mai periferice orașe, Hotin, Vijinița, Oradia-Mare și Arad. În acest cerc, Bucureștii sunt la o latură. Centrul cercului coincide cu locul unde e Brașovul. 

De aici, poate, gândul unora, că cea mai nimerită așezare a Capitalei n-ar fi Bucureștii, ci Brașovul. Ar fi o capitală cu împrejurimi slăvite, căci Brașovul e Salzburgul nostru. Nici un alt oraș nu are, în imediată apropiere, peisagii mai frumoase și mai pline de contrast ca Brașovul. 

De sus, de pe Tâmpa, privirea se rătăcește peste noianul de case strânse grămadă în grupuri compacte, cu acoperișuri ruginii, cu muche la mijloc. Stau îngrămădite una în alta, cu străzi înguste, căci spațiu larg nu prea este, între Tâmpa și D. Spirii. Spre apus, în Scheiu, parte românească, locuințele prind a se cățăra și de coastele mai domoale ale munților până ce dau de pădure, vârându-se prin văiugile înguste de pe Coasta Prundului.

(…) Nu e numai natura care dă orașului farmec deosebit. Alcătuirea lui chiar îl face interesant. E o îmbinare de urme străvechi cu clădiri și instalațiuni moderne. (…) 

Unde te întorci, amintiri străbune sunt legate de lăsarea sașilor dar și de sbuciumările românilor. Unele cu altele sunt împletite. În vechime ca și însemnătate, monumentele unora se pun la întrecere cu ale altora. La Scheiu se înalță mândrele școli românești, cum nu se vede nicăieri în vechiul regat. E cea mai trainică însemnare a rolului ce l-a jucat Brașovul în trecutul cultural al românilor de pretutindeni. E ca un semn de recunoștință al prezentului, înălțat trecutului plin de multe greutăți zăbavnice. 

Dacă ai avea ciubotele fermecate din poveste și ai putea păși de la gară peste Someș, poposind deadreptul în piata Catedralei, impresia căpătată asupra Clujului ar fi mai puternică. Te-ai crede deodată undeva mai departe, spre apusul Europei. Când apuci însă pe jos, pe strada care duce în inima orașului, vezi că și el e în prefacere.

Căsuțe cu un rând, dughenițe înfundate în pământ sunt urmele vremurilor mai vechi. Primenirea se arată prin clădiri mari, cu mai multe rânduri, ca blocuri de piatră, masive.

Când ai ajuns însă în piașa curată, largă, ai uitat de strada prin care ai venit. Privirea îți este oprită, fără să vrei, de imposanta catedrală veche, cu săgeata turnului înalt.

(…) De jur împrejurul pieței sunt ziduri de case mândre, cu prăvălii bogate la parter. Unele din ele sunt istorice, locuite de împărații care au vizitat Clujul.

De sus, de pe platforma Institutului Pasteur, cuprinzi cu vederea toată insula de clădiri mari, care constituie cartierul științii românești. Printre ele răsare moderna bibliotecă, așa cum nu sunt multe nici în alte țări.

Nu cred că se poate aduce, nici din țări cu o gospodărie veche, nici chiar din America plină de minuni, multe exemple de o mai repede prefacere a unui oraș cum s-a întâmplat cu Constanța. 

(…) Așa l-am găsit în 1877: un mic port rudimentar, cu un cheiu de lemn, nu mai lung de 200 m și o magazie cu 2 etaje, clădită în 1864, pentru depozitarea grâului. Valurile băteau cu furie stâncile de lângă locul unde s-a construit Hotelul Carol, așa încât multe corăbii atrase de curentul nestăpânit, se zdrobeau de colții ascunși sub apă. 

Așa era când Dobrogea ne-a revenit cu ceva mai puțin de jumătate de veac în urmă. Dacă până atunci Constanța era numai a Dobrogei, de atunci ea deveni singurul port de seamă al belșugului de grâne din România toată. Era fereastra prin care puteam respira aerul de libertate. 

(…) Ca din pământ a răsărit un port modern, al doilea pe întregul țărm al Mărei Negre, venind imediat după Odessa, construit cu atâta vreme mai înainte. 

Constanța e și un semn al muncii, științei și destoiniciei românești, căci început sub inginerul Cantacuzino, el a fost conceput și adus la îndeplinire numai de către ingineri români. 

Se vorbește de el cu respectul ce se cuvine unui bătrân cinstit, care și-a închinat zilele muncii fără reclamă, bun la inimă până la desprețuirea intereselor sale, primitor fără samăn, împărțindu-și sărăcia cu alții, fără să se uite la vorbele rele pe care le aude.

Vechile așezăminte, sfințenia timpurilor de glorie nu sunt îngrijite. Ruinele peste tot se întind. Golia, frumos lăcaș din veacul al 16-lea, stă și azi cu schelele putrezite în jurul ei. Pe biserica Sf. Sava începe să urche mușchii și buruienile până la acoperiș.

Pe lângă ruinele vechi, Iașul e plin de ruinele clădirilor neisprăvite. Exemplul celei mai orientale nepăsări, celei mai sfidătoare încercări a răbdării omenești este Palatul administrativ înălțat pe urmele curților domnești de pe vremuri, stă neterminat de ani de zile. La fel e cu noua facultate de medicină, cea mai bizară concepție a arhitecturii noastre. Și mai sunt ruine noi, de dinainte de războiu.

(…) Cine e de vină de starea lui de azi? Nenorocirea lui a fost să fie așezat între dealuri. Nu e vorbă ele îi fac un cadru pitoresc asemenea dealurilor florentine. Dar când viața modernă a căutat să le străbată, ele s-au pus deacurmezișul căilor ferate. 

Nenorocul lui a mai fost să rămâie în coastă de țară. Orice inițiativă s-ar fi luat, spectrul dușmanului dinspre răsărit oprea îndeplinirea ei. 

Cetatea banilor s-a americanizat. A devenit orașul banilor. Nicăieri, se spunea înainte de războiu, nu erau atâția milionari, ca în Craiova. De altfel și acuma poartă pecetia afacerilor, în senul curat al cuvântului, mai mult decât oricare alt oraș de provincie din România veche.

Palatul măreț al Băncii Comerțului, numai marmoră și pictură pe din lăuntru, opera marelui nostru arhitect Mincu, cea mai puternică bancă provincială, îi face concurență palatul proaspăt înălțat al Băncei Olteniei.

Între cele două instituții financiare stă pitulat bietul Teatru Națșional, ca și un modest cărturar cu haina roasă în coate, pe care întâmplarea l-a adus între doi îmbogățiți de război, cu inele pe toate degetele.

De altfel în Craiova mai sunt clădiri masive unele chiar cu adevărat gust artistic. Aparțin administrațiunilor, tot ca un soi de semn al belșugului regional.

(…) Acestea sunt singurele clădiri care strălucesc în bătaia soarelui, când privești orașul de pe vârful dealului Bucovăț. Încolo orașul este ca o dungă lată, de culoare verde-închis. Vegetația abundentă inundă celelate clădiri, răslețe, mai mărunte.

Numele Galaților, pomenit între orașele pretendente la stabilirea viitoarei Capitale a României, trebuie să iasă din nou la iveală.

E un oraș ce-l așteaptă zile de mare prosperitate. Va fi ori nu Capitala, dar Hamburgul României mărite trebuie să devie.

(…) Când vii cu vaporul pe Dunăre casele par înșirate în amfiteatru. Aduce aminte, bineînțeles în mic, de unele colțuri din Genova, prin străzile cu trepte, prin casele, în ultimul timp, ridicate la mari înălțimi.

E o deosebire cam bruscă dintre Portul Galați, de la marginea Dunării și orașul din deal. Jos e mușuroiul legat de viața de pe Dunăre. Vin alăturea hamalii mereu asudați, cu funcționarii de birou pomăduiți și gătiți, ori negustorii din provincie după căutarea mărfii celei mai ieftine.

(…) Urcând ulițe în pantă repede, dai de a doua regiune unde încep frumoasele magazine, cu belșug aprovizionate. Strada duce până la Grădina publică. În fundul ei e asvârlit un bloc de marmoră albă cu bustul lui Eminescu în vârf. De aice începe frumoasa stradă Domnească, bulevard larg, răcoros, bine întreținut, în lungul căruia sunt înșirate case modeste, dar care spun buna stare a proprietarilor lor. Pe strada Domnească se află monumentala episcopie, de curând înălțată.

Orașul nou, având spațiu îndeajuns, e în formațiune. Croit după un plan american, a rămas neisprăvit. Prin aceasta însă are un tipar aparte, deosebit de a tuturor celorlate orașe.

E un mozaic de orășele, având fiecare până și sinagogă despărțită. În mijloc, pe locul cetății de odinioară e inima orașului – Cetatea. De jur împrejur sunt mahalalele, tot orașe.

Între ele se întind și ogoare semănate. N-am văzut nicăieri scai și pălămidă. Când crezi că te afli în centrul orașului, cu casele strânse de o parte și alta a străzii largi, curată, bine întreținută, atunci te pomenești în preajma unui câmp cu păpușoi, spre a trece din nou în alt cartier, care ar putea să facă cinste oricărui oraș mare. Din cauza acestei vrăstări de clădiri mărețe, și câmpuri sămănate, de ogoare și orășele mici, Timișoara prezintă colțuri de neîntrecut farmec.