Cârdășia

Chiar ar fi fost cu totul ieșit din comun ca Florin Iordache să nu primească în această țară, pentru totdeauna, o funcție călduță la vârful statului.

0

Sunteți la curent probabil cu înscăunarea lui Florin Iordache (deputat PSD de Olt) în fruntea Consiliului Legislativ. E o frumoasă sinecură, încununarea a decenii de muncă în slujba sistemului.

Iordache e parlamentar aflat la al cincilea mandat, fost președinte al Camerei Deputaților, fost ministru al Justiției.

Sinecura primită e pe viață, deocamdată. Cine știe ce-ar fi primit alesul Iordache dacă era nemuritor? Iată că e posibil și așa ceva în statul de drept român: funcție pe termen nelimitat, fără proceduri de revocare!

Bineînțeles că se știe de ani de zile faptul că lucrurile stau exact așa în privința acestei funcții obscure de la vârful statului român, președinția Consiliului Legislativ. Fostul președinte al instituției zăbovise la șefia sa un sfert de secol. Era acolo din 1995.

Cum a ajuns Florin Iordache, supranumit Altă Întrebare, să fie cocoțat în această poziție? Printr-un amestec de indolență politică, prostie omenească și șmecherie de birou parlamentar.

Politica e totuși o artă – în sensul că, ordonată fiind de practici și proceduri, necesită mânuire informată, planificare și negociere, coordonare și execuție de precizie. Când te trezești fix în ziua votului pentru șefia Consiliului Legislativ că propunerea este Florin Iordache, iar peste 80% dintre colegii săi de partid se prezintă la vot, nu mai rămân prea multe de făcut.

Când faci politică fără să înțelegi procedurile, când nu știi să anticipezi posibilele scenarii, când îți lipsește cu desăvârșire precizia coordonării și execuției – ei bine, consecința naturală a tuturor acestor neajunsuri e că ajungi și tu, parlamentarul de bine de la PNL sau USRPLUS, să deplângi alături de popor nevolnicia schemei care a sfârșit cu alegerea pe viață, în funcție călduță, a unui ins precum Florin Iordache.

Totuși, aceasta să fie menirea alesului de bine – să constate din interiorul Parlamentului ceea ce se poate vedea, la fel de bine, și din afara lui?

Dacă România ilustrează nesfârșita alianță a hoților cu proștii, atunci întreaga poveste a instalării lui Florin Iordache la Consiliul Legislativ este rezumatul nostru de țară. Duhnește a cârdășie. Cine cu cine a intrat, însă, în cârdășie? Bine-ar fi să putem răspunde – și astfel să cernem grâul de neghină. Dar ele pot fi separate doar când există grâu – altfel, alegem doar neghina din neghină. 

Deocamdată, în Palatul Parlamentului procentul de decență competentă nu-l depășește pe cel din societate – adică e o excepție atât de firavă încât pare exotică.

Conceptul de cârdășie, deși e greu de explicat unui finlandez (la fel cum greu e de explicat șpaga unui norvegian), ne rezumă starea națiunii. 

Corpul profesoaral e în cârdășie cu trecătoarea putere politică, universitarii sunt în cârdășie cu analfabeții din politică și masonerie, să-i umple pe marii maeștri ai imposturii de doctorate, clanurile interlope sunt în cârdășie cu poliția (l-ați uitat pe regretatul Pian?).

Ce altceva putea să facă pandemia COVID-19 pe aceste meleaguri decât să ne arate eterna cârdășie între butaforicul stat român și credința populației că merge și așa?  

Mai vreți? Mai avem: mafia pădurilor e în cârdășie cu instituțiile statului, judecătorii sunt în cârdășie cu prădătorii sexuali, birocrația e în cârdășie cu dosarul cu șină, contribuabilul e în cârdășie cu lehamitea – și tot așa, până la capătul ultimului cătun, unde 2020 e în cărdășie cu feudalismul. 

Cârdășia, la fel ca alte cuvinte greu traductibile din vocabularul vieții noastre în comun, parandărătul, atârnachele, combinația, tunul – toate asigură armonia în haosul înapoierii noastre istorice. 

Chiar ar fi fost ieșit din comun ca Florin Iordache să nu primească, în această țară, o sinecură pe viață.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un portret
AICI.

Nouă ani de abuz
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: un film de revăzut
Abre los ojos (1997)

Marți: încă două filme de revăzut
Vanilla Sky (2001). Și Amores perros (2000). 

Miercuri: alte două filme de revăzut
Fight Club (1999). Și 21 de grame (2003).

Joi: o carte
Corul leilor, de György Dragomán. Editura Polirom. Scriitorul de limbă maghiară György Dragomán este, după ochiul meu, unul dintre cei mai buni scriitori născuți în România în ultimii cincizeci de ani, poate chiar cel mai bun. 

Vineri: ceva pentru nostalgici
Un articol.

Sâmbătă: o scrisoare și o carte de recitit
Scrisoarea: aici.

Cartea: Shakespeare, contemporanul nostru. De Jan Kott.

Duminică: încă o scrisoare și două filme de revăzut
Scrisoarea: aici.

Filmele: Babel (2006) și Mystic River (2003).

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Moartea vieții de noapte
Night isn’t just a time of day. It’s a space – and a space for freedom, a place where social mixing is possible and otherness and trial and error are possible, a place where you don’t have to check if you’re breaking the law before every gesture you make. A society needs these places.”

Un articol superb despre impactul COVID-19 asupra vieții de noapte (și, în sens mai larg, asupra interacțiunilor sociale care sunt posibile doar la adăpostul acesteia), AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.