După ce săptămâna trecută am scris în cadrul rubricii Pixul cu mină despre copilăria Reginei Maria, astăzi ne oprim la una dintre iubirile sale târzii: Balcicul.
Am încercat să recuperăm, în acest sens, povestea intrării Cadrilaterului sub administrație românească. Dar și istoria unui simbol de odinioară al României.
Balcicul e locul pe care Regina Maria l-a făcut cunoscut, a vrăjit pictori (poate doriți să (re)vedeți fabuloasa poveste de viață a peisagistei Medi Dinu), a dispărut din imaginarul colectiv, după pierderea Dobrogei de Sud, pentru a reveni magic în anii din urmă.
Folosim spre reconstituirea locurilor și vremurilor volumul “Balcic. Micul paradis al României Mari” de Lucian Boia, publicat la Editura Humanitas în 2014.
Ce au căutat românii în Cadrilater
context: pe fondul destrămării Imperiului Otoman, în peninsula balcanică au început luptele pentru teritoriile stăpânite de otomani. România a dobândit Cadrilaterul ca o contrapondere la puterea tot mai mare obținută în regiune de Bulgaria
Fapt este că, în urma primului război balcanic (1912), au reușit (n.r. – țările din Balcani, România nu a participat la acest prim război) să smulgă Imperiului Otoman aproape întreaga peninsulă. A urmat, cum era de așteptat, cearta pentru împărțirea câștigului, consecința fiind al doilea război balcanic.
Toți s-au năpustit asupra Bulgariei, care își extinsese cel mai mult frontierele (îndeosebi în Macedonia). Intrând în război, tot împotriva Bulgariei, România i-a dat acesteia lovitura decisivă. Pacea, încheiată la București, în august 1913, a așezat statul român în postura de arbitru al Balcanilor.
Justificarea declarată a acțiunii românești a fost menținerea echilibrului balcanic. Niciun stat din Balcani nu trebuia să se întărească peste măsură în detrimentul celorlalte. Exceptând, se înțelege, România, țară aflată – în termeni strict geografici – în afara ansamblului balcanic, totuși, oarecum balcanică, în termeni geopolitici mai largi, și înțelegând să-și păstreze un ascendent în regiune.
Or, tocmai această poziție eminentă părea primejduită prin reușita eventuală a proiectului unei Bulgarii mari. O Bulgarie extinsă până la limitele visate de naționaliștii bulgari risca să capete proporții egale cu ale României, dacă nu cumva și mai mari.
S-ar fi reactivat atunci și problema Dobrogei românești, teritoriu care revenise României după războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, considerat însă de bulgari ca parte a Bulgariei istorice. Și atunci, dacă Bulgaria își dorea Dobrogea, de ce nu și-ar fi dorit și România Cadrilaterul?
Ce era Cadrilaterul și cine trăia acolo
context: datele sunt valabile pentru anul 1913 când regiunea a intrat sub administrație românească
În preajma războaielor balcanice fuseseră recenzați în Bulgaria 93.783 de români, doar 10.286 dintre ei trăiau în Cadrilater.
România, până la urmă, n-a primit întreaga regiune convențional denumită astfel, cu o suprafață totală de 22.621 de kilometri pătrați, ci ceea ce s-ar putea numi Micul Cadrilater, întins pe 7.700 kilometri pătrați, cu o populație de 259.957 de locuitori, dintre care 116.324 bulgari, 106.765 de turci și 11.734 de tătari (elementul bulgăresc sporise după 1878 prin colonizare, fără a atinge însă majoritatea).
Potrivit aceluiași recensământ, românii erau în număr de 6.259, reprezentând 2.4% din populație (cei mai mulți – vreo 5.000 – concentrați la Turtucaia, oraș ‘lipit’ de România, pe malul drept al Dunării, față în față cu Oltenița).
În Balcic erau doar 17 români
În preajma anexării Cadrilaterului, Balcicul număra 6.641 de locuitori, dintre care vreo 3.000 de bulgari și puțin peste 2.000 de turci. În număr mai mic, trăiau aici tătari, greci, evrei, armeni și țigani.
Nu lipseau nici românii: 17 în total! Un oraș comercial, port la Marea Neagră, al treila port al Bulgariei, în ce privește exportul, după Varna și Burgas. Prelucra și exporta grâne.
Cum văd gazetarii români, pentru prima dată, Balcicul
Se semnalează, totuși, și lucruri mai puțin îmbucurătoare (n.r. – lucrurile îmbucurătoare erau cursele regulate de vapoare Balcic-Constanța). Străzile și piețele sunt pline de gropi. Iluminatul, cu lămpi de petrol, dă o lumină cam chioară.
Noaptea, ‘cu oarecare greutate își găsește omul casa din cauza întunericului’. Câteva luni mai târziu se ia act de faptul că primăria a instalat și felinare cu gaz. Din păcate, insuficiente. ‘Orașul e lipsit cu totul de lumină… la fiecare pas oamenii se împiedică de bolovani și gropi’. În lipsa luminii, măcar de s-ar pava străzile!
Datorăm Balcicul pictorilor
context: spre deosebire de gazetari, pictorii (cu precădere peisagiști) i-au văzut mai ales frumusețea
Pictorii, din fericire, nu se lăsau intimidați de gropi. Prea erau îmbătați de culorile și exotismul locului. Ei sunt, de fapt, cei care au creat sau au recreat Balcicul, l-au transfigurat în asemenea măsură încât ne e greu să mai distingem între realitate și imaginar: oare privim Balcicul cu ochii noștri sau îl vedem cu ochii lor?
Cel mai prompt s-a dovedit a fi Iosif Iser. Nu era un începător (avea 32 de ani). (…) Două decenii mai târziu, artistul mărturisea într-un interviu: ‘În sfârșit, anul 1913. Mobilizat în Dobrogea, trec acolo doctoratul meu în pictură. Dobrogea m-a format, ea mi-a dat șlefuirea… Peisajul și omul acestui ținut mă pătrund carnal, viseceral.’
Balcicul, desigur, dar nu doar Balcicul, și nu Balcicul cu pitorescul coastei sale maritime în primul rând. Iser nu se arată fascinat de mare și nici foarte interesat de spectacolul singur al naturii. Îl preocupă oamenii în peisaj, sau oamenii pur și simpu, cu deosebire tipologia unei umanități orientale atât de diferite: familii de turci și de tătari, în veșmintele lor specifice (…).
Ce a notat Regina Maria la prima întâlnire cu Balcicul, în 1915
Regina nu era deocamdată decât cea care fusese până mai ieri – principesa Maria. Nu se întrezărea încă fabulosul mit care avea s-o înalțe atât de sus. Cam sumară trecerea ei prin Balcic. Atât cât a putut să observe, i-a plăcut așezarea.
O va descrie în Țara mea, carte scrisă în vremea războiului, cu scopul de a face cunoscută România în lume (n.r. – Regina scria în engleză). Iată cum a văzut ea atunci orașul: ‘Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece (…), atrase de apele de dedesubt.
O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci pe amândouă laturile, stânci de piatră cenușie, ciudat rotunită, alăcătuiesc un mic golf în care orășelul zace în pașnică răzlețire.
Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe de toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe nișe coatse atât de repezi și rupte’.
Ce a însemnat Tenha Juvah
context: Regina a început să-și construiască domeniul de la Balcic în 1924, când a ajuns în localitate la o invitație a pictorului Alexandru Satmary. Prima bucată de pământ i-a fost oferită de bancherul Jean Chrissoveloni.
Până în 1927, Regina și-a construit aici un adevărat castel, petrecând în fiecare an până la moartea sa, în 1938, cam două luni pe an în Balcic. A fost reședința sa preferată, în limba localnicilor domeniul Reginei se numea Tenha Juvah – Cuibușorul Liniștit, pe turcește.
Regina primea aici artiști (era bună prietenă cu pianista Cella Delavrancea) și se întreținea cu vecinele ei turcoaice și tătăroaice, cu care stătea la ceai (o figură aparte era turcoaica Șefica, aceasta vizitând-o pe Regina Maria când avea chef, fără să respecte vreun protocol, așa cum te duci la un vecin).
Domeniul de la Balcic e pentru ea Paradisul. Un tărâm al libertății, ieșirea dintr-o lume constrângătoare. Într-un fel, o reîntoarcere la lumea fără griji a copilăriei.
Balcicul ‘mediteraneean’ se înfățișează în imaginarul ei ca o reactualizare a Maltei, unde mica prințesă petrecuse cea mai fericită perioadă din viață (pe vremea când tatăl său, Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al Reginei Victoria, conducea flota britanică din Mediterana).
Paradisul regăsit, așadar. ‘Fool’s Paradise’, expresia revine frecvent în jurnalul reginei. Aici uită, sau măcar încearcă să uite, de obligații și necazuri.
Balcicul, astăzi
Regina Maria se bucură de toate onorurile… de onorurile ‘turistice’ îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. Cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele. Peste tot se vând gadgeturi de tot felul cu chipul ei. Se petrece și un fel de ‘recuperare’ românească.
După ce fusese complet pierdut și dat uitării, printr-o mișcare de balans a istoriei, Balcicul parcă vrea să se reîntoarcă ‘puțin’. Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români.
E în curs o recucerire ‘pașnică’ a litoralului bulgăresc. Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum.
Dacă doriți să aflați mai multe despre contextul în care România și-a exercitat pretențiile asupra Cadrilaterului este bine să citiți cu atenție și Memoriile regelui Carol I. O să aflați atunci că a fost o înțelegere care nu s-a respectat. Nici de bulgari, nici de ruși. Lăsați niște date de contact și poate vă ajut cu ceva informații în acest sens când am timp.