Foto: Captură video Verbs describe us

Mircea Cărtărescu nu a câștigat nici în această toamnă Premiul Nobel pentru Literatură. Dar asta nu ne împiedică să ne întoarcem – în cadrul rubricii noastre săptămânale – la pagini din jurnalul său.

Am ales anul 2000 pentru acest episod, la Pixul cu mină. Au trecut douăzeci de ani de atunci și poate acum se vede mai clar. 

În Jurnalul lui Cărtărescu nu veți găsi, decât foarte rar, referiri la situația politică sau economică din România acelui timp – asta și pentru că scriitorul și-a trăit anul 2000 departe de țară, la Berlin și la Budapesta, scriind la trilogia Orbitor. Cărtărescu avea 44 de ani.

În anul 2000 din Jurnalul cărtărescian nu apare niciodată numele propriu Iliescu, după cum nu apare nici numele propriu Vadim. Aproape totul este despre literatură și chinurile facerii unui roman. Se găsesc, totuși, și câteva rânduri despre “nefericita țărișoară”.

Volumul Jurnal II (1997-2003) a fost publicat la editura Humanitas în anul 2007. De aici am selectat fragmentele care urmează.

Citiți (sau recitiți) Jurnalul lui Mircea Cărtărescu – este cartea unui bun scriitor care ne arată cum își caută cuvintele.

24 ianuarie

Zile cu Ioana, multă dragoste și mult sex, multă poezie, înaintare de mână prin zăpada care a umplut lumea și care cade mai departe ca-n anii vechi și buni. Dimineața în cameră e penumbră verzuie de la florile de gheață din geamuri, și dacă vorbești în aerul înghețat se zăresc, abia zărite, vârteje de abur.

Am avut ieșiri în oraș, singuri sau cu prieteni, la cârciumioare saxon-style și la Pizza Hut. A fost de parc-am fi trăit în străinătate, lejer și destins, cu destul resurse pentru orice… Încep, poate, să-mi revin după atâtea sute de eclipse succesive, de soare, de lună și de fiecare stea în parte, care s-au stins în ultimii ani în ritmul otrăvirii și uscării neuronilor în țeasta mea seacă.

Poate că vor regenera și – poate – mi se va mai da să scriu o carte, o povestire sau un poem neasemuit de frumoase.

27 aprilie

Sunt acum la Berlin, într-o cameră mare și albă. În jurul meu totul e confortabil, prietenos, e o voluptate a viețuirii pe care-o știu din America și din Amsterdam. Pe străzile din Mittel, cu clădiri pline de graffiti, valurile de vânt aduc miresme florale. Toți pomii sunt în floare. Soarele de primăvară-vară cade și pe străvechile clădiri din centru, cu statui și coloane negre, de funingine.

Am fost pe Unter den Linden până la Alexanderplatz. Îmi place orașul ăsta cu care abia am făcut cunoștință. Dar nu cunosc pe nimeni, nu știu limba, sunt în starea aceea de voluptoasă și rușinoasă neputință: cum se cumpără bilete? De unde se ia metroul? De unde-ți iei mâncare? Știi că trebuie s-o scoți la capăt, dar totul pare atât de greu.

Voi sta cinci luni aici. Apoi, Budapesta. Apoi iar un an de Berlin. Nu știu ce va scoate din mine Apusul când nimic nu (mai) e de scos. Doar pielea de romancier aș vrea să mi-o vând cât mai scump.

12 mai

Sunt frustrat de amputarea mea de vise. Mă trezesc brusc, după ore de moarte neinteresantă. Nu visez nimic, nici urma vreunei imagini. Nici măcar ceva stupid, ordinar, ce visează toți vânzătorii și toate universitarele.

Mai bine zis, nu-mi amintesc nimic, pentru că mi s-a întâmplat ca-n decursul zilei să-mi fulgere deodată-n minte ceva pe cât de emoționant, pe atât de evaziv, care-mi dă inițial mari speranțe, dar care se resoarbe, amplificându-și taina (și-n niciun caz misterul sau enigma) și lăsându-mă nerezolvat, în ciuda masturbării cerebrale care urmează.

Ce vise fantastice aveam odată, când eram viu și iubeam, visam și scriam – totul cu sens, cu carne vie și pielița de pe buze transparentă ca o cornee.

(…) 

Citesc și ceva ce nu se vrea literatură, ci ʺun șut în curul Artei și al lui Dumnezeuʺ (scrie pe coperta a IV-a, deși în traducerea efectivă s-a renunțat la majuscule, iar cuvântul șocant a fost înlocuit cu ʺfundulʺ). Până aproape de pagina 100, unde am ajuns, nu s-a tras însă decât un singur șut, și acela în curul propriului autor, un puțoi nici măcar superior, care iubește Eternul soț al lui Dostoievski și vreo 3-4 curve pariziene.

Îi dau, însă, fiind vorba de mult-lăudatul Henry Miller (amantul cam șters al lui Anaïs Nin), încă 200 de șanse, câte una pe pagină. Ce mituri de carton presat am moștenit… Și totuși, în stupoarea de acum, nici măcar o mâzgălitură la voia întâmplării, cum e acest Tropic al cancerului, n-aș putea face.

5 iunie

Nu voi fi, bineînțeles, decât din ce în ce mai singur. Îmi rămâne scrisul, dar cum și ce poți să scrii când ești singur? Când te dor ochii după ore și ore de citit? Când cu nimic nu te-ai ales din viața ta întreagă?

Mi-e frică de ei, de primirea viitoarelor mele cărți, de faptul că s-ar putea ca în câțiva ani să nu mai fiu nimic pentru nimeni. Și nu numai (sau nu pentru că) toți cei ce amendează, impersonal, acest hybris mă vor împiedica să mai exist, ci mai ales fiindcă și disperarea aceea granuloasă din mine nu mai apar în paginile pe care le scriu. Dar ajunge.

26 iunie

Scriu incalificabil. Aproape că e un insectar de șabloane și cacofonii. Nu se pot închega (uite: închega!) scene, nu văd gesturi și locuri, mi-e cu neputință să fac povestea să înainteze. Ce va fi, de fapt, la Amsterdam, care-ar trebui să fie un rezonant pentru New Orleans? Habar n-am și nici nu-mi pasă. Ăsta e adevărul.

Scriu hectare de pagini doar cu speranța că într-o zi o să mă trezesc inspirat și că o să fac să se întâmple ceva. Aștept tot timpul ca scrisul meu să facă o piruetă, să se-nfășoare asupra lui și să înceapă să semnifice. Dar trec zeci de pagini și lucrul nu se-ntâmplă, și nicio imagine nu mă ia prin surprindere. În loc de-un buchet de flori proaspete împletesc o impresionantă coroană mortuară din flori de hârtie.

Dar nici furios pe mine nu mai pot să fiu. Măcar de-aș putea. Fiindcă totul e ca viața mea de-acum: fals, fals, fals, fără speranță, așteptând să se sfârșească odată.

7 octombrie

Cele trei săptămâni trăite la București mi-au făcut rău fizic și mental, nu mă mai simt în stare să suport ruina aceea fără speranță, pântecul veștejit de acasă. Pe care nu-l mai poți privi nici măcar cu ʺpatriotic sorrowʺ. E ca în profeții: n-a mai rămas piatră pe piatră acolo, e cuib de arici și de cucuvele.

Dacă-mi voi putea câștiga vreodată o pâine în vest, nici n-o să mă mai uit înapoi. Nici cu mânie măcar. N-am liniște, nu sunt așezat, e ceva ce se zbate-n mine. Nu știu când am să pot relua meditația și scrisul. Deocamdată o să-mi umplu diminețile, poate, citind, zgâriind aici.

18 noiembrie

Nicio știre de la cei din țară de foarte multă vreme. Pentru mentalitatea noastră de plugari sedentari, cel plecat e mort, dus pe ceea lume (nu altfel în povestirea lui Joyce).

Vremea s-a posomorât de tot aici, crengile negre ale copacilor din parc sunt acum dezgustătoare, efectiv ca niște labe de păianjeni. Cerul e trist și plin de ascuțișuri și de biserici. Mozaicul mesei de ping-pong din parc lucește de apă. Burează ușor. Sunt la Budapesta, la biroul meu din fața ferestrei care ajunge până la podea. Pe ecranul computerului meu trec peștișori exotici.

27 noiembrie

(…) 

Nefericita țărișoară și-a semnat singură, ieri (n.r. – la alegerile câștigate de social-democrați), condamnarea pentru atât de multă vreme, încât poți spune ʺeternăʺ. S-a terminat cu iluziile. De-acum sunt două căi: trăiești acolo, conștient de consecințe, sau fugi. Fight or flight.

1 COMENTARIU

  1. Aproape orice articol in presa romana despre Cartarescu mentioneaza faptul ca “nici anul asta Cartarescu nu a luat Premiul Nobel” (cu variantele “poate in anii urmatori” sau “are sanse reale”), de parca aceasta mantra provinciala ar avea ceva obiectiv, universal valabil.

    Cartarescu este un scriitor fundamental pentru literatura romana, dar nu exista in “cartile pentru Nobel”. Nu e neaparat o problema, nici vina cuiva, nici o minimizare a minunatei sale literaturi. Doar o simpla realitate. Ma intreb ce este in mintea (sau sufletul) criticilor literari care scriu despre literatura lui Cartarescu si se gandesc sa inceapa articolul cu constatarea “Nici toamna asta Cartarescu nu a luat Premiul Nobel”.

    Cartarescu probabil se rusineaza de atata pompozitate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.