Catalin Stefanescu: „Ne ascundeam la Coltul Pionierului si ascultam Led Zeppelin”

Realizatorul TV Catalin Stefanescu vorbeste despre intalnirile fundamentale din viata sa, despre lucrurile in care crede si despre presiunea toxica pusa pe umerii tinerilor de catre cei mai in varsta, prin impovararea acestora cu o misiune de tip salvator.

0

E autorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de cultura din Romania, Garantat 100%, pe care o modereaza din 1999. I-a avut invitati, nedreapta selectie!, pe Marcel Iures si Alexandru Tomescu, Solomon Marcus si Neagu Djuvara, Nicu Alifantis si Angela Gheorghiu, Horia Roman Patapievici, Nigel Kennedy, Norman Manea, Cristian Mungiu sau Principesa Margareta a Romaniei.

Si, desi e un cliseu sa scrii asta, nu s-a smintit dupa succesul inregistrat pe micul ecran. A ramas un om perfect normal, pe care il mai vezi uneori la o bere in Edgar’s, pe Academiei colt cu Quinet, sau in vreo sala de conferinte, retras in spate, acolo unde se aseaza reporterii incepatori.

Catalin Stefanescu evita cuvintele mari cand vine vorba de valori si pune pe primul loc in topul modelelor sale lucrurile marunte, care tin de relatiile interumane, de familie, de prieteni. Jurnalistul Televiziunii Romane crede in rolul intalnirilor fundamentale in viata care te formeaza si mizeaza pe faptul ca daca fiecare isi face datoria, lucrurile vor merge.

Intr-un interviu acordat Dela0.ro, Stefanescu dezvaluie unde a inceput formarea sa si se declara impotriva proiectarii esecurilor si ambitiilor unei generatii asupra urmatoarei.

 


Valoarea principala a fost prietenia

Dela0.ro: Cum s-au format valorile tale?
Catalin Stefanescu:
Pe parcursul urmatoarelor sase ore pot sa povestesc treaba asta. Erau cu totul si cu totul alte timpuri, era fundamental altceva. Exista nu foarte putina, ci libertate aproape deloc si te gandeai la cu totul alte lucruri.

Am crescut la Govora, faceam un liceu industrial. Toata povestea a inceput cu un profesor de muzica, omul a venit la clasa, ne-a pus sa ascultam un disc. Inainte de a face asta ne-a spus niste povesti si  – eram in clasa a VII-a cred – de atunci totul s-a schimbat fundamental. Cativa dintre noi, din momentul ala, am ramas sclavi absoluti ai cuvintelor sale. Pe urma am inceput sa ascultam compozitori mari. La foarte putina vreme, impreuna cu profesorul de care spun, ne ascundeam la Coltul Pionierului si ascultam Led Zeppelin si Purple si Kraftwerk. Si omul ala ne invata sa ascultam muzica si sa citim. De acolo a inceput toata povestea.

Si cum s-a modificat pe parcursul vietii povestea asta?
Nu as putea sa formulez niste valori precise si sa spun: uite, credeam cu certitudine in asta, eram fan dedicat la asta. Nu. Dar era o modalitate de a descoperi o alt fel de lume decat lumea in care traiam, prin muzica si prin carti si prin ascultat Europa Libera. Pe urma, valoarea principala a fost prietenia. Si solidaritatea. Pentru ca numai asa puteai sa supravietuiesti normal la cap: niste grupuri in care vorbeai tot soiul de lucruri, in care schimbai idei.  Asta faceam, asta era atmosfera.

Spre deosebire de multi prieteni pe care ii am acum, eu nu am trait intr-un oras mare in care posibilitatile de comunicare erau direct proportionale cu dimensiunea orasului. La noi era un pic altfel, era mai chinuit din punctul asta de vedere. Dar asta nu inseamna ca nu am avut acces la informatii. Nu pot sa povestesc ceva spectaculos pentru ca nu prea puteai sa faci lucruri spectaculoase.

Ca toata tinerimea de la ora aia mai trageam si noi o tigara in spatele scolii, mai descopeream ca e spectaculos sa bei un alcool si ceva de tipul asta, dar incercam toate lucrurile astea cu masura. Nu vreau sa sune prost, dar faceam lucrurile normal, descopeream lumea normal asa cum se putea descoperi in spatiul ala in care traiam.

 

Acea intalnire fundamentala

Profesorul de muzica a fost, deci, primul model pentru tine?
Categoric. E vorba de fapt despre doi profesori de muzica pentru ca profesorul asta de muzica, omul care ne-a deschis lumea, la un moment dat a plecat si a aparut un altul cel putin la fel de fain ca primul. A fost o intamplare extrem de fericita. Niste oameni foarte asemanatori din punctul asta de vedere. Pe urma, undeva pe la sfarsitul liceului, spre sfarsitul clasei a X-a, am cunoscut un om caruia practic ii datorez tot. Si nu obisnuiesc sa ii pronunt numele. El acum nu mai e printre noi si atunci cand traia nu ii facea placere sa se afiseze, era un tip foarte discret si foarte special.

De atunci, multi ani in sir, am invatat lucruri in afara scolii la propriu, de la a manca cu furculita si cutitul, la a te aseza la masa, pana la felul in care se citesc carti, cum iti notezi ce ai de notat, cum iti ordonezi lecturile, ce fel de muzici asculti, cum te construiesti ca individ.

Din discutia noastra reiese ca ne uitam la valori contextual. Si atunci, cand astazi toate lucrurile sunt permise si ai acces la tot ce iti doresti, cat de importante raman astfel de intalniri pentru tineri? Mai au nevoie de ele?
Acum exista un termen care intr-un fel sau altul arunca o lumina asupra a ceea ce intrebi. Si termenul asta modern se cheama mentor. Eu am traversat ceea ce se numeste o experienta de mentorat. Adica am avut, la propriu, un mentor. Sunt extrem de rezervat sa dau sfaturi, nu am absolut nicio calitate sa o fac. Si nu spun lucrul asta ca o forma de modestie sau ca sa imi inventez o aura de tipul „mama, ala e cool si nu da sfaturi”.

Nu dau sfaturi pentru ca mi se pare ridicol, jenant pur si simplu. Si pentru ca stiu ca, fiind pus in situatia in care sunt pusi oamenii foarte tineri de astazi, nu imi placea sa mi se dea sfaturi, era ceva care ma deranja. Felul asta de a da pilde de intelepciune nu a fost niciodata, in ceea ce ma priveste, cea mai buna strategie didactica sa ma convinga ca trebuie sa fac ceva. Prin urmare, atunci cand ii aud pe multi vorbind despre valori in cuvinte mari, sunt sceptic. Eu cred ca oamenii care ar trebui sa auda lucrurile astea nu o sa castige nimic daca primesc discursuri masive cu termeni masivi.

Foto: www.tvr.ro

„Cred in lucrurile foarte mici, cred in valorile din familie, alea foarte mici ca statul impreuna la masa, povestitul, prietenia. Cred foarte tare in lucruri banale, felul in care faci scoala primara, gimnaziu si liceu”,

Catalin Stefanescu, jurnalist

Scoala e o etapa vitala?
Da. Cand e scoala, nu mai e nevoie sa vorbesti despre valori mari, despre cine stie ce termeni din astia, sa faci lucruri mari. Cred ca scoala trebuie sa isi faca datoria in felul in care trebuie sa isi faca scoala datoria: sa descoperi lucruri, sa fii fascinat, sa nu te duci ca la un supliciu. Si niciodata nu invinovatesc pustimea pentru lucrul asta, invinovatesc profesorimea.

Si nu neaparat profesorimea, cat felul de a privi in general lucrurile astea. Pentru ca si profesorii la randul lor – si ne mai trebuie inca 14 ore pentru treaba asta – traverseaza o perioada la fel de complicata precum traversam si noi, si pustimea, si asa mai departe. Insa, cred ca atunci cand optezi sa fii profesor ai o forma de responsabilitate, ca si atunci cand optezi sa fii medic sau preot.

Am intalnit multi tineri talentati care se plangeau ca nu au modele, nu au la cine sa se uite si sa se raporteze. Multi aleg sa plece din tara. Este asta o inadecvare la nivel de valori?
Eu nu cred ca nu au unde sa se uite. Intotdeauna ai unde sa te uiti, mai ales acum. Insa cred ca refuzul asta mai mult sau mai putin constient de a vedea lucruri vine, in primul si in primul rand, dintr-o vina care ne apartine noua, nu lor. Iarasi e o discutie in care nu imi place sa recurg la cuvintele ultra folosite, cum ar fi generatia mea si vremea mea.

Dar generatia mea si cele mai varstnice proiecteaza toate necazurile astea, toata vina asta interioara pe tanara generatie. Si de multe ori facem lucrul asta fara sa ne dam seama ca il facem. Copiii astia sunt supusi la foarte multe tipuri de presiune: la nebuniile familiei si la ambitiile parintilor, la tot soiul de clivaje din spatiul social, la neimplinirile scolii. Toate astea se proiecteaza pe ei si ar trebui sa umple cu un triumf recuperator tot ce nu e ok pentru noi in momentul asta. Si faptul ca le spui mai mult sau mai putin lucrul asta, ca ii faci sa inteleaga, ca proiectezi tipul asta de energie proasta pe ei, ii face sa vada mai putin din ceea ce e de vazut.

Vezi o rezolvare?
Mai zic inca o data: nu au nicio vina pentru lucrul asta. Cred ca a te pune in slujba tinerei generatii e nu doar un titlu de glorie, asa cum fac unii batandu-se cu caramida in piept, ci o datorie pe care nu ar trebui sa o comentam prea mult. Si treaba asta se face in scoala, in familie, in presa, la biserica, la spital. In locurile astea esentiale unde sunt niste oameni care ar trebuie sa isi faca, pur si simplu, datoria.

Cititi si:

Alexandru Tomescu: „Omul care iubeste devine mai bun”

Tudor Chirila: „Sunt si eu precum Setila, Fomila, Pasari-Lati-Lungila. Dau o mana de ajutor”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.