În rubrica noastră săptămânală – “Pixul cu mină” – încercăm să readucem în atenția publicului cititor subiecte care ne provoacă memoria. Noi credem că sunt întâmplări și personaje peste care nu e bine să lăsăm să se aștearnă definitiv uitarea.

Ne facem o datorie de onoare din aceste timide încercări publicistice.

De aceea, astăzi – și acum ne adresăm mai ales celor tineri și foarte tineri – scriem despre Fenomenul Pitești, desfășurat între 1949 și 1952 într-o închisoare chiar pentru tinerii studenți ai timpului acela. E una dintre cele mai oribile pagini din universul concentraționar pe care l-a adus comunismul.

Ne folosim de o carte-document: Fenomenul Pitești, scrisă de Virgil Ierunca (prefață de Francois Furet și postfață de Sorin Lavric), republicată la editura Humanitas în 2018.

Cine a scris

Virgil Ierunca s-a născut pe 16 august 1920 într-o mică localitate din Vâlcea, a studiat la Râmnicu-Vâlcea și București, obținând o licență în literă și filosofie. Încă din studenție a început să desfășoare o bogată activitate publicistică.

În decembrie 1946 părăsește România, cu o bursă în Franța, unde se stabilește definitiv. A fost soțul Monicăi Lovinescu și a sprijinit permanent intelectualii români aflați în Exil. Moare la Paris în septembrie 2006.

Ce a scris

În 1990, când a apărut Fenomenul Pitești, cartea a devenit una de referință. Era o privire adâncă, cum nu fusese alta, în Gulagul românesc. Se vorbise foarte puțin despre reeducarea practicată la Pitești în cei mai negri ani ai comunismului din România.

Cartea venea să arunce unele dintre primele raze de lumină. Nici în următorii treizeci de ani nu s-a scris cu mult mai mult despre Fenomenul Pitești. Cei care au trecut prin această închisoare și-au publicat cu greu memoriile și au vorbit rar în presă – e ușor de înțeles de ce.

În prefața la această carte, Furet descrie astfel Fenomenul Pitești:

Ideea reeducării prin închisoare nu e specifică regimurilor comuniste. Înainte de a fi un element al panopliei revoluționare, ea a făcut parte din morala socială burgheză, aplicată cu scopul reînscrierii delincventului în rândul ‘oamenilor cinstiți’. Ea n-a obținut niciodată rezultate spectaculoase, dar nici n-a avut, în acel cadru, ambiții universale.

Dimpotrivă, reeducarea revoluționară își propune să reinventeze umanitatea în general: tragedia sa penitenciară poate fi dedusă tocmai din acest proiect mesianic. Căci revoluția își populează închisorile cu propriii săi adversari politici, făcând din această uriașă populație obiectul pedagogiei sale totalitare.

Fenomenul Pitești aparține aceluiași repertoriu, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți.

Ideea îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist în delincvența juvenilă și partizan al reeducării deținuților tineri cu ajutorul deținuților mai vechi, aflați pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeași clasă de vârstă.

Tartorul

Cine a fost totuși pionul central în activitățile de reeducare de la Pitești? Furet explică:

“Autoritățile se slujesc în aplicarea ‘teoriei’ de unul dintre acești pocăiți, Eugen Țurcanu.

Δ Foto: Wikipedia

Tânăr fascist devenit comunist în 1944, arestat în 1948 și închis la Pitești, unde dă viață unei Organizații a deținuților cu convingeri comuniste.

După aprobarea de către conducerea partidului comunist a proiectului generalului Nikolski, șeful Securității, Țurcanu are mână liberă ca, în numele reeducării, să dezlănțuie în interiorul închisorii, o teroare absolută.”

Am selectat din volumul lui Virgil Ierunca șapte fragmente reprezentative, pe care tinerii timpurilor noastre ar trebui să le cunoască, fie și doar pentru a sfida uitarea.

Arhipelagul, insula, țapii ispășitori și tăcere

Toată lumea cunoaște astăzi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai știe că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești.

Acolo a început, la 6 decembrie 1949, o experiență de o sumbră originalitate, denumită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului. Experiența aceasta, care a ținut până în august 1952, întinzându-se și asupra altor închisori din România, a fost și mai acoperită de tăcere, și mai înfundată în uitare, decât celelalte crime săvârșite în închisorile din România, mai ales din două motive.

Mai întâi, cenzura oficială a funcționat cu atât mai drastic cu cât procesul cu țapi ispășitori înscenat de comuniști n-a putut să fie destul de bine pus la punct spre a se desfășura la lumina zilei și a acredita versiunea dorită de partid. Apoi, și aici stă, fără îndoială, cheia tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Or, călăul – chiar împotriva voinței și firii lui – nu se grăbește niciodată să-și mărturisească crimele.

Poemul pedagogic al lui Makarenko

În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deținutul fie se regăsea singur în celulă – având răgazul să-și revină în fire -, fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuți.

Reeducarea constă, foarte simplu, în a-l pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nicio pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa atunci că în România avea să fie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe alții.

Explicația inventată de comuniști

Când “fenomenul Pitești” a fost oprit, în 1952, a trebuit să fie găsită, cât de cât, o explicație, să fie stabilită o răspundere. A fost înscenat clasicul proces cu țapi ispășitori. De-abia în 1954. Și atât de prost pus la punct încât, în ultima clipă, s-a renunțat la publicitatea prevăzută inițial.

În proces, au fost implicați dintre deținuții-torționari numai cei care fuseseră legionari – eliminându-se doi sioniști, un țărănist etc. etc. -, pentru a se acredita următoarea versiune:

Spre a lovi în regimul comunist, Horia Sima ar fi transmis unor legionari din închisori ordinul de a introduce o acțiune de teroare.

Profitând de lipsa de vigilență, desigur regretabilă, a unor organe ale administrației închisorii de la Pitești, acești legionari au instituit în închisoare o serie de acțiuni de tortură, iar partidul și guvernul, conștiente de gravitatea faptelor, în momentul în care au demascat uneltirile mârșave ale acestui grup fascist, le-au adus în fața justiției și Procuraturii Generale a republicii.

Cu cine a lucrat Țurcanu. De ce Piteștiul

Împreună cu alții, recrutați la Jilava, Țurcanu alcătuiește organizația O.D.C.C. (Organizația deținuților cu convingeri comuniste), despre care niciun deținut, în afară de cei care o alcătuia, nu știa nimic. Din O.D.C.C. făceau parte vreo douăzeci de tineri.

Iată numele celor mai cunoscuți dintre ei: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, adjunctul lui Țurcanu, student la agronomie, la Iași, a fost una dintre cele mai fioroase figuri ale reeducării și a condus câtva timp reeducarea la Gherla. Printr-un concurs de circumstanțe asupra cărora vom reveni, a scăpat la condamnarea la moarte și trăiește în pace în România. Alții: Livinschi, Mărtinuș, Titus Leonida, Nuți Pătrășcanu, Fuchs, Steier erau legionari, dar și național-țărăniști și sioniști.

Dumitru Bacu explică astfel de ce a fost aleasă pentru experiență închisoarea de la Pitești:

“Situată în afara orașului, spre partea de nord-vest în apropierea unui pârâu și departe de orice altă locuință, oferea un mediu foarte prielnic pentru schingiuiri, niciun strigăt neputând fi auzit e cineva. În acest ‘centru’ ideal pentru experiență au fost adunați toți studenții arestați până în toamna lui 1948”.

Fazele reeducării

Reeducarea avea patru faze.

De-a lungul primeia, denumită demascarea externă, deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid și de organizația O.D.C.C., spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii, ca și complicitățile de care beneficiase. În cursul acestor demascări externe, ale căror rezultate erau înaintate Ministerului de Interne, s-a aflat mai mult decât în toate anchetele de până atunci de la Securitate.

A doua fază, demascarea internă, dădea și ea rezultate excepționale pentru Securitate. Studentul schingiuit trebuia să-i demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (…), fie din administrația închisorii.

Astfel, se trecea la faza a treia, demascarea morală publică, în cursul căreia deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt, în primul rând, familia, pe Dumnezeu – dacă e credincios, soția sau iubita, prietenii, pe el însuși. Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putință.

Și numai atunci când dărâmarea îi apare lui Țurcanu ca definitivă, când deținutul este considerat demn de a intra în O.D.C.C., intervine a patra fază și ultima condiție: pentru a răpune orice speranță a unei întoarceri înapoi – reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind, astfel, la rândul său, călău.

Tortura este cheia reușitei. De-a lungul tuturor acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de torturi.

De ce nu se sinucideau cei tortuați

De ce studenții de la Pitești nu se sinucideau decât să suporte acest infern cotidian care ducea, în orice caz, la distrugerea lor psihică, la anularea statutului lor de oameni?

Răspunsul e simplu: nu se sinucideau pentru că n-aveau cum. În celulă, nu dispuneau de niciun obiect metalic. De niciun cuțit, de nicio furculiță. Mâncarea din gamelă erau obligați s-o apuce cu gura, ca porcii în troacă.

Crăciunul unui torționar

Cei care au tremurat, au gemut, au urlat și s-au renegat sub loviturile lui Țurcanu își aduc fără îndoială aminte de o scenă din ziua de Crăciun a lui 1949, în închisoarea de la Pitești, la câteva săptămâni de la începutul reeducării.

În camera 4 Spital, plină, de dimineața până seara, de țipetele celor torturați, domnește o liniște neobișnuită. De vreo două ore, Țurcanu stă la fereastră, privind cum ninge. Fiecare își ține răsuflarea. Victimele lui Țurcanu ar trebui să fie cât de cât mulțumite: orice clipă în care el este absorbit de ninsoarea de afară este o clipă câștigată asupra chinului, durerii, fricii.

Și toți doreau ca această uimitoare, mută contemplare, să se prelungească. Dar, în același timp, așteptarea devenea intolerabilă, amplificând parcă în imaginație torturile ce aveau să vină. Aceste două ore, în care Țurcanu a stat imobil la fereastră, au părut tuturor celor ce se aflau atunci în camera 4 Spital interminabile.

Și deodată, ieșind din această stare de visare ce nu-i sta în fire, din această stare în care nimeni n-avea să-l mai surprindă vreodată, Țurcanu s-a întors spre deținuți și a exclamat: ‘Bandiților, din cauza voastră nu pot fi eu azi, de Crăciun, cu nevasta și cu fetița…’. Pe nevastă o chema Oltea, pe fetiță la fel.

Și Țurcanu, fiorosul Țurcanu, sadicul Țurcanu, torționarul Țurcanu, pentru care semenul său nu părea a fi decât un teren de experiențe spre a determina pragurile de rezistență dintre viață și moarte ale corpului, pragurile dintre ființă și neființă ale sufletului, Țurcanu era – se pare – cel mai duios tată din lume.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.