Foto: Samoil Mârza

Fiindcă ne apropiem, pas cu pas, de 1 decembrie, ziua națională a României, ne întoarcem astăzi la un volum din anul centenarului. E o carte peste care s-a trecut prea ușor la acea dată: De la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, publicată de Lucian Boia la editura Humanitas, în 2018. 

Atunci, la exact o sută de ani de la vremelnica unire a românilor într-o Românie mare, Lucian Boia venea și ne arăta (încă o dată) nuanțele extraordinare ale istoriei românilor. Ne arăta cum am ajuns până aici, dar și cât de aproape am fost (și suntem) de alte traiectorii. 

Istoria noastră națională stă pe o salbă de mituri – la fel ca oricare altă istorie națională, de altfel. Iar deasupra tuturor miturilor noastre stă mitul unității neamului românesc. E bine să o știm, nu pentru a ne rescrie (încă o dată) trecutul, ci pentru a ne explica mai bine prezentul și a fi pregătiți pentru ce ne va aduce viitorul.

Câte țări sunt, de fapt, în România? Să mai vedem o dată istoria, prin lentila istoricului Lucian Boia. Vă îndemnăm, ca de fiecare dată, să căutați volumul publicat în 2018 (din care am cules doar câteva fragmente) și să-l citiți integral.

Cea mai mare realizare

Cea mai de seamă înfăptuire a românilor de-a lungul întregii lor istorii a fost însăși crearea României: un nume inexistent pe harta Europei până dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea.

Istoria, la un moment dat, și-a iuțit mersul; în numai câteva decenii, s-au alăturat, între aceleași hotare, toate ținuturile românești sau cu populație majoritar (uneori, numai parțial) românească: Moldova și Țara Românească, la 1859; Dobrogea, la 1878; Basarabia, Bucovina și Transilvania în 1918.

A fost rezultatul dorinței și acțiunii românilor, se înțelege, dar a fost, într-un sens mai larg, și “meritul” istoriei care a oferit, în câteva rânduri, un context cât se poate de favorabil realizării țelurilor naționale românești.

Dacia, mitul fondator

În conștiința națională, Dacia a devenit un fel de “dublu” al României, ocupând exact același teritoriu și prefigurând, încă din Antichitate, unitatea românească modernă. 

Pentru a nu ne pierde în detalii, să ne adresăm direct lui Vasile Pârvan, strălucitorul arheolog și istoric al Antichității. Este instructiv de constatat cum nici el nu reușește să evite “capcana” dacică. Dimpotrivă, se lasă prins în ea cu delectare. Iată două pasaje extrase din lucrările sale.

“Dacia era un mare regat cu o bază etnică perfect omogenă, cu tradiții istorice seculare, cu structură socială și economică bine definită, cu o cultură înaintată de forme mai întâi influențate de către civilizația celtică, apoi, timp de două veacuri înainte de Traian, de către civilizația română. Aici nu era vorba, ca în Dalmația, în Thracia, în Pannonia ori în Moesia, pur și simplu de un oarecare număr de triburi barbare cu populație mai mult sau mai puțin numeroasă locuind un teritoriu destul de întins, totuși lipsite de solidaritate politică și națională între ele, ci de o națiune conștientă de ea însăși.”

Și al doilea fragment:

“Geto-dacii au fost un popor de țărani așezați, statornici, supuși și cu frică de zeul lor, amărâți de vecini cu nesfârșitele războaie și prădăciuni și sălbăticiți și ei de multe ori de ticăloșiile lor, totuși veseli și glumeți la vreme de pace, mânioși și cruzi numai la război, îndeobște însă cu bun-simț și mereu întorcându-se la străvechea lor credință optimistă în zei și în oameni.”

E teribilă ideologia, cum se așază, fără menajamente, la masa de lucru a istoricului. Țăranul dac, îl recunoașteți, este același cu țăranul român, în varianta “sămănătoristă” din epocă. Iar Dacia e România Mare, stat național unitar, cu avantajul suplimentar, în cazul Daciei, al unei depline omogenități etnice (fără minoritățile, cam prea abundente, aflate în România Mare).

Țara Românească și Moldova: două țări, mai multe istorii

“De ce au fost Țara Românească și Moldova țări separate?” este titlul unui articol publicat de Petre P. Panaitescu în 1937. Text interesant, fără îndoială, ca mai tot ce a scris acest istoric (mai puțin articolele legionare). Mi-e teamă însă că întrebarea este greșit pusă. În fond, “De ce n-ar fi fost Țara Românească și Moldova țări separate?”.

Nicăieri în Europa Evului Mediu nu întâlnim state alcătuite pe criteriul etniei sau al limbii comune. Doar și italienii știau că sunt italieni și germanii știau că sunt germani, însă state italienești și germane au fost o puzderie. Românii știau și ei – n-aveau cum să nu știe – că vorbesc toți aceeași limbă, în Muntenia, Moldova sau Transilvania, dar de aici nu urma deloc consecința că ar fi trebuit să se reunească într-un stat al tuturor românilor.

Noi am ajuns să privim trecutul printr-o grilă de secol XIX, ceea ce înseamnă o relație directă și uneori exclusivă între limbă, națiune și stat național.

Pentru românii de azi, Mihai Viteazul este marele simbol al unității românești. Nici vorbă, însă, de așa ceva în textele de epocă. Cronicarii din secolul al XVII-lea, munteni și moldoveni deopotrivă, relatează în detaliu faptele de arme ale domnitorului, războaiele și cuceririle sale, dar nicăieri nu întâlnim vreo interpretare “românească”.

Românii de dincolo de Țara Românească și Moldova

În raport cu cele două principate, ceilalți români erau trași în direcții diferite, atât spre Apus, cât și spre Răsărit. Românii transilvăneni nu avuseseră niciodată un stat al lor la scara întregii Transilvanii. Fuseseră înglobați (după anul 1000) în Ungaria, mai târziu în monarhia habsburgică, devenită Austro-Ungaria în 1867.

A socoti Transilvania, ajunsă de sine stătătoare timp de aproape două veacuri, după prăbușirea Ungariei sub turci, în urma bătăliei de la Mohács din 1526, drept o “țară românească”, precum Țara Românească și Moldova, este cu totul incorect. Masa țărănimii era majoritar românească în Transilvania, dar ne aflăm în Evul Mediu, nu în era democrației. Elita conducătoare a principatului transilvan era maghiară, iar statul – nu țara în termeni demografici, ci statul, în sens politic – era unguresc, nicidecum românesc. 

Cert este că, până la Unirea din 1918, românii transilvăneni au evoluat în cadrul Europei Centrale, cu toate particularitățile care au rezultat de aici (inclusiv în plan cultural și mental). 

Moldova a fost pur și simplu sfârtecată în urma anexării Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (în 1775) și a Basarabiei de către ruși (în 1812). Bucovina avea să devină o regiune multietnică, populată, alături de românii inițial majoritari, și de ucrainieni, germani și evrei. Spre 1900, ucrainenii trec numeric înaintea românilor. Dominantă rămâne însă amprenta culturală germană.

Basarabia, sub ruși, ajunge să fie ermetic izolată de restul Moldovei, apoi de România. Se desfășoară aici o colonizarea rusească și un proces intens de rusificare. La capătul unui secol, elita basarabeană, foarte amestecată, aproape nu mai știe să vorbească românește.

În sfârșit, mai e de amintit Dobrogea, la origine cea mai puțin românească dintre regiunile care aveau să alcătuiască România. Românii, minoritari, locuiau mai ales pe lângă Dunăre. Bulgari erau și ei destul de numeroși (Tulcea, de pildă, cel mai mare centru urban al regiunii, este un oraș predominant bulgăresc). În rest, în interior și pe litoral, majoritari erau musulmanii, turci și tătari.

Istoricește vorbind, Dobrogea aparținuse, pe rând, Imperiului Bizantin, țaratului bulgar și Imperiului Otoman. Făcuse parte și din Țara Românească, însă numai timp de trei decenii, sub Mircea cel Bătrân. Românii nu puteau să revendice niciun drept asupra Dobrogei, nici etnic, nici istoric. Nici n-au revendicat. Le-au dat-o “cu forța” rușii la capătul războiului din 1877-1878, pentru ca “aliatul” român să înghită mai ușor hapul reanexării de către Rusia a județelor din sudul Basarabiei (redate Moldovei în 1856).

Ar fi fost posibilă o istorie fără România? Probabil că da, într-o altă înlănțuire de evenimente. Ne putem imagina tot felul de scenarii fictive, dar plauzibile. Până la urmă românii au avut și noroc; puteau să nu-l aibă.

Moldova, după 1859

Moldovenii au simțit schimbarea imediat după 1862. Pierzând statutul de capitală, Iașiul a înregistrat prompt substanțiale pierderi, economice și comerciale.

Când s-a petrecut detronarea lui Cuza (în februarie 1866), bucuria a fost mare în vechea capitală (chiar dacă domnitorul era moldovean, acționase ca român). La 3/15 aprilie 1866, o manifestație antiunionistă (vreo 500 de oameni, în frunte cu mitropolitul Moldovei) a fost înăbușită în sânge, cu trupe trimise din Muntenia; s-au numărat zeci de morți (nu mai puțin de 30, ar fi o cifră aproximativă) și alte zeci de răniți.

Nu pare să fi fost, așa cum s-a lăsat multă veme de înțeles, o mișcarea marginală, pusă la cale de niște zănateci, lipsiți de cel mai elementar simț politic. Dincolo de interesele personale sau de grup aflate în joc (se pierdeau funcții, slujbe, activități comerciale…), era prezentă o chestiune de identitate. În fond, moldovenii erau mai întâi de toate români sau mai întâi de toate moldoveni?

Oricum, Moldova fusese un stat de sine stătător vreme de o jumătate de mileniu. Brusc, își încheia existența (și-o încheia, desigur, și Țara Românească, dar impresia era mai curând de continuitate în ce privește Muntenia și de renunțare în cazul Moldovei).

Basarabia e România?

Până la urmă, Basarabia a aparținut cu adevărat României doar în perioada interbelică, atunci când, din păcate, după cum am văzut, lucrurile nu s-au petrecut chiar idilic. Ritmul istoriei nu este același de la o epocă la alta: cele două secole au adus transformări mai mari în istoria Basarabiei, ca și a României în ansamblu, decât toate secolele anterioare.

Basarabia nu a participat (decât cu totul marginal) la proiectul de modernizare, în sens occidental, a României. S-a forțat apoi, fără mare succes, depășirea acestui decalaj în perioada interbelică. Comparația cu Transilvania este edificatoare.

De-a lungul Carpaților, granița a fost tot timpul permeabilă, permițând schimburile de tot felul – și în primul rând, cu mult înainte de unirea efectivă, dezvoltarea unitară a culturii românești. În schimb, pe Prut, granița a fost etanșă, limitând drastic circulația oamenilor și a ideilor. Câte un intelectual basarabean mai trece din când în când în România: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Zamfir Arbore, Constantin Stere… În ansamblu însă, Basarabia suferă de o teribilă izolare, accentuată și de starea de subdezvoltare a acestui ținut aproape uitat la marginea imperiului rus.

Trec repede peste evoluțiile ulterioare, binecunoscute. După cele două decenii românești, în 1940, Basarabia e din nou cotropită de ruși și integrată în Uniunea Sovietică, sub forma unei “republici sovietice socialiste moldovenești” (corespunzând doar parțial Basarabiei istorice, detașându-se de aceasta sudul și nordul regiunii, cu majoritate ucraineană, și adăugându-se în schimb fâșia Transnistriei de dincolo de vechiul hotar al Nistrului).

Deceniile petrecute în “prizonierat” sovietic au înstrăinat și mai mult Basarabia de România. S-a înmulțit populația rusofonă și s-a accentuat și mai tare pecetea culturală rusească. Aceasta e și azi Republica Moldova, care a devenit independentă în 1991, în urma prăbușirii Uniunii Sovietice.

Mulți dintre români (probabil chiar majoritatea) consideră ca fiind de la sine înțeles proiectul de revenire între hotarele României a ceea ce încă se numește aici Basarabia. Argumentele avansate sunt de ordin atât istoric, cât și etnic. Dar mai trebuie argumente? “Basarabia e România”, pur și simplu, așa sună sloganul unionist. Se cade să intervenim aici cu o lămurire conceptuală.

Mai întâi, în ce privește istoria. Națiunile nu sunt creații atemporale. Istoria le-a făcut, istoria le poate desface. Faptul că Basarabia a aparținut Moldovei lui Ștefan cel Mare nu înseamnă că, obligatoriu, trebuie să fie astăzi o parte a României. Nu trecutul decide până la urmă, ci prezentul, oamenii care trăiesc astăzi pe un anume teritoriu. Cum explica Ernest Renan, “națiunea e un plebiscit de fiecare zi”.  E un contract care poate fi reînnoit, modificat sau reziliat. 

Succesul și insuccesul românesc

În termeni de “construcție națională”, statul român poate fi considerat un succes. Succes încă și mai evident, dacă privim de jur împrejur. Dintre țările “moștenitoare” ale defunctelor imperii, România a rezistat cel mai bine la proba timpului.

Este singura care s-a menținut între aceleași hotare (făcând excepție doar Basarabia și Bucovina de Nord). Întrebarea este dacă românii au și știut ce să facă cu acest impresionant succes istoric. Răspunsul este că, din păcate, nu s-au descurcat prea strălucit.  

“Suprarealismul” nostru

Scria Titu Maiorescu în 1866 sub titlul: “În contra direcției de astăzi în cultura română”: “În aparență, după statistica formelor din afară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală.

Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar și o constituțiune. Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare… “. 

Este formulată, în aceste rânduri, binecunoscuta teorie maioresciană a “formelor fără fond”. Românii – constata implacabilul critic – adoptaseră într-un timp record (nu mai mult de câteva decenii) întreaga civilizație occidentală, dar mai aveau de lucru până să se pătrundă nu doar de formele, ci și de spiritul ei.

Deși a trecut atâta vreme, argumentația lui Maiorescu frapează astăzi prin actualitatea ei. Parcă ni s-ar adresa nouă, direct. Într-adevăr, România de azi, ca și România secolului al XIX-lea, a copiat conștiincios întregul model occidental. Formal, trăim într-o țară deplin occidentalizată. Instituțiile, legile, regulile de tot felul sunt aceleași ca în Occident; spiritul însă, care le animă, este adesea foarte diferit.

Pentru o rebotezare a “micii uniri”

Insistența asupra Centenarului “Marii Uniri” pare într-adevăr să fi avut acest curios efect “colateral”: deprecierea considerabilă a Unirii Principatelor de la 1859.

Nu știu cine a avut neinspirata idee să “reboteze” acel eveniment fondator, trecându-l într-un registru minor, sub denumirea de “mica unire”. Se vede că multor români le-a plăcut conceptul, dovadă faptul că îl tot auzim, oarecum în contrast cu “Marea Unire” de la 1918. Din păcate, este o denumire de prost-gust și, pe deasupra, incorectă și nedreaptă.

Unirea fundamentală, prin care s-a făurit statul român, nu s-a petrecut la 1918, ci la 1859. De n-ar fi fost atunci Unirea Principatelor, este greu de imaginat cum s-ar fi putut înfăptui mai târziu România Mare, în jurul cărui nucleu teritorial. În 1918 s-a completat statul român, nu s-a creat; provinciile alipite, Transilvania (în sensul mai larg al termenului), Bucovina și Basarabia, au intrat pur și simplu în cadrul instituțional și administrativ al Vechiului Regat. Constituția României Mari din 1923 prelua, cu unele modificări neesențiale, textul Constituției României “mici” din 1866. 

(…) Chiar și în termeni de populație românească, Vechiul Regat, cu cei peste 7 milioane de locuitori ai săi înregistrați în preajma Primului Război Mondial, îngloba categoric mai mulți români etnici decât toate provinciile alipite la un loc (…).

Despre ziua națională

Este de discutat, de altfel, cât de inspirată a fost proclamarea zilei de 1 decembrie ca zi națională a României. Referirea este, evident, la 1 decembrie 1918, data marii adunări românești de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei cu România.

Crearea României Mari nu înseamnă însă doar unirea Transilvaniei, ci și a Basarabiei și a Bucovinei, toate acestea adăugate unificărilor precedente: Muntenia și Moldova, la 1859, Dobrogea, la 1878. Cât de mare și frumoasă ar fi Transilvania, toate regiunile sunt la fel de importante pentru definirea “spațiului românesc”.

În plus, ceea ce nu e plăcut pentru o zi națională, care s-ar dori cât mai senină, 1 decembrie continuă să alimenteze nesfârșita polemică româno-maghiară privitoare la Transilvania. 

2 COMENTARII

  1. “Istoria noastră națională stă pe o salbă de mituri – la fel ca oricare altă istorie națională, de altfel. Iar deasupra tuturor miturilor noastre stă mitul unității neamului românesc. E bine să o știm, nu pentru a ne rescrie (încă o dată) trecutul, ci pentru a ne explica mai bine prezentul și a fi pregătiți pentru ce ne va aduce viitorul.” As comenta aceasta afirmatie
    In primul rand este extraordinar de problematic notiunea de UNIRE. O inventie superba, care de fapt ascunde asumarea a mai multor actiuni ample, care clar sunt greu de asumat. 1. Transilvania a fost primit cadou de Romania, nici macar nu a fost intre cele 2 state vreo batalie decisiva, prin urmare este cumva o trecere artificiala. 2. Transilvania a fost ocupata mai intai cu armata, dupa acea colonizat in cel mai rodinar mod, epurare etnica, impunerea limbii cu forta (cu jandarmi), dupa care in timpul dictaturii comuniste a fost schimbat paritatea etnica prin mutarea populatiei romanesti in toate orasele din Transilvania. Aceste momente ale istoriei Transilvaniei NU SUNT expuse, se foloseste metoda elipsei. Si accentueaza necesitatea UNIRII. De ce UNIREA nu a fost necesara in cazul Elvetiei cu Franta? sau Austriei cu Germania?? propaganda Unirii nereflectate si preluarea notiunii, si repetarea lui este total nebenefic. Mai ales, daca vorbim despre viitorul tarii. In cazul Romaniei nu vorbim doar de mitologia istoriei nationale, ci de manipularea populatiei majoritare cu povesti, prin care ei devin vulnerabili, nestiind de fapt ce s-a intamplat? cum s-a facut tara in care locuiesc, sunt prostiti, prin necunoastere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.