De câțiva ani, mocnește ideea că se află în plină desfășurare un asalt asupra valorilor tradiționale.
Manifestată în diferite locuri din societate, această idee mobilizează pasiuni și aprinde dispute. Ba chiar provoacă și reacții extreme, precum eșuata tentativă de limitare a unor drepturi civile pusă nu demult în scenă de Coaliția pentru Familie.
Obsesia că se strică sufletul și credințele neamului marchează epoca noastră – dar ea nu e deloc nouă. Suspiciunea că există ceva care pătează puritatea neamului – și că intervenția fermă e necesară spre a opri degenerarea – e o fantomă care a bântuit și alte epoci.
Astăzi poate fi despre educație sexuală în școala românească. Acum nici o sută de ani era despre literatura licențioasă cuibărită alarmant pe rafturi în librăriile și bibliotecile țării. Și dacă educația sexuală e întâmpinată de unii contemporani cu inflamări civice, dar și cu obstacole legislative, obscenitatea literară a fost primită de înaintași cu încadrări penale și pușcărie.
Deși aveau înaintea ochilor cuvinte „descriind pe șleau detaliile anatomice ale iubitei”, nu puțini dintre interbelicii noștri au văzut „depravare și dezmăț”, conchizând că e treaba tribunalelor să dispună pedepsele cuvenite pentru asemenea acte de neobrăzare.
Astăzi, la Pixul cu mină, ne amintim un episod care e sugestiv pentru felul în care e interpretat (și respins) la început orice e ieșit din tipare sau din normele împământenite. Respingerea, în sine, poate lua forme nocive extreme – precum referendumul CpF deunăzi sau închisoarea pentru scrieri obscene acum un veac.
Mergem la mijlocul anilor 1930, când România intrase în linie dreaptă spre văgăuna istorică a fascismului – iar bătălia dintre apărătorii neamului (adesea tradiționaliști) și apărătorii libertății (adesea moderniști) era în toi.
În 1937, avangardiștii Geo Bogza și Horia Bonciu erau arestați sub acuzația că ar fi comis un delict grav: cel de trafic de publicații obscene. Ceea ce justiția numea pornografie erau, de fapt, creații literare. Tot în 1937 și tot sub acuzația de pornografie era arestat și dramaturgul și poetul Felix Aderca.
Arestările celor trei veneau după ani de campanii agresive în presă împotriva „degeneraților” care organizau „atentate la sufletul neamului românesc”. O astfel de campanie fusese pornită de istoricul Nicolae Iorga în publicația pe care o conducea la acea vreme, intitulată chiar așa: Neamul românesc.
În paginile acestei tipărituri se publica în 1937 chiar un top al pornografilor, un fel de listă a rușinii care îi arăta acuzator cu degetul pe cei care „prostituează arta”. Inventarul îi includea pe: Horia Bonciu, Geo Bogza, Nicolae Cocea, Isac Peltz, Damian Stănoiu, Mihail Celarianu, Sergiu Vladimir, Felix Aderca, Tudor Arghezi, Mircea Eliade sau George Călinescu.
Etichetele aveau să provoace consecințe, întrucât chiar Academia Română se implica în dispută și sesiza organele de procuratură pentru a lua măsuri legale împotriva autorilor desemnați ca fiind pornografi.
Criticul literar Eugen Lovinescu, un moderat al acestei epoci inflamate, cataloga perioada ca fiind cea mai tristă pentru situația literaturii din câte fuseseră cunoscute până atunci. Lovinescu era sigur că nu poate fi treaba tribunalelor să delimiteze hotarul dintre literatură și pornografie. Timpul avea să-i dea dreptate.
Am mers la Biblioteca Centrală Universitară pentru a afla cum s-a atentat acum nici o sută de ani la morala națiunii – și ce tip de învățăminte se pot trage urmărind psihoza acelor timpuri.
Am consultat în acest sens două publicații ale vremii – Neamul românesc și Adevărul -, dar și lucrarea unui jurist, George Juvara, care încerca să justifice necesitatea intervenției justiției în cazul pornografilor din literatură.
Literatură nesănătoasă
Opinia publică a asistat nu de mult la o adevărată polemică literară, cu privire la sancționarea scrierilor imorale.
Într-un timp în care există un val de literatură nesănătoasă, scrisă într-o limbă împestrițată cu tot soiul de neologisme, plină de un fond ce trădează o mentalitate bolnavă, a fost destul ca doi scriitori pornografi să fie arestați, pentru ca un grup de intelectuali să protesteze cu violență împotriva justiției, ca și cum ar trebui o instanță specială pentru judecarea unei infracțiuni bine definite de art. 430 c.p. și calificată delict.
Se contestă, cu alte cuvinte, tribunalelor – chiar când sunt sesizate de Academia Română, ca în cazul de față – de a pedepsi pe scriitorii pornografi ca pe niște delicvenți de drept comun. (Justiția și literatura imorală, George Juvara, 1937)
Faptele
De vreo doi ani în Neamul Românesc și de aproape un an în revista Cuget clar, Nicolae Iorga duce o luptă, atacând cu înverșunare nu numai pe autorii reprezentativi ai literaturii imorale, dar și pe editorii respectivi și chiar pe criticii care sprijină acest curent.
(…) Întreaga presă românească, un mare număr de scriitori și publiciști se alătură mișcării domnului Iorga până ce, la 18 martie 1837 d. Brătescu-Voinești face o comunicare la Academie, propunând măsuri concrete pentru stârpirea acestui val de scrieri nesănătoase. Domnia sa citează un număr de scrieri pornografice, cerând însăși Academiei să se adreseze parchetului.
Ceea ce a urmat se știe – intervenția Academiei Române la parchet, deschiderea acțiunii publice împotriva scriitorilor pornografi și arestarea lui Geo Bogza și H. Bonciu. (Justiția și literatura imorală, George Juvara, 1937)
Cavalerii pornografi
Geo Bogza, împreună cu H. Bonciu de meserie pornografi, au încăput pe mâna justiției. Amândoi poartă vina de atentatori la bunele moravuri.
De altminteri domnul Bogza a mai dat cândva cu nasul pe la justiție pentru găunoasa lui literatură. E vremea să se termine odată cu toți erozii ăștia care din nobila meserie a condeiului și-au făcut o îndeletnicire destul de rentabilă, degradând-o. Și nu numai unul ca Bogza trebuie pus la zid, ci toate secăturile care au scris, au editat și au speculat astfel de atentate la sufletul neamului românesc.
Spunea odată un om deștept că o nație respiră prin literatura sa. Apoi, atunci, urât trebuie să miroasă duhul românesc, citindu-l pe Cocea, Răcăciuni, Bogza, Barnovschi și ceilalți. (Pompiliu Preca în Neamul Românesc, 21 aprilie 1937)
Între pornografie și literatură
Să nu mi se vorbească de inexistența unei morale în artă fiindcă nu sunt atât de naiv încât să mă las târât alături de problema în discuție.
Când foștii tinichigii, bărbieri, birjari sau sifonari se socotesc dotați cu un talent special să povestească în versuri sau proză ceea ce au făcut sau fac ei cu o femeie, între patru ziduri, descriind pe șleau sau în înflorituri poetice toate detaliile anatomice ale iubitei sau ale sale și chiar actul sexual în sine… credeți că este locul sau că suntem atât de naivi să mai vorbim de artă?
Aici nu e vorba de artă, ci de o atitudine de dezmăț și depravare la care se dedau o seamă de pretinși scriitori încurajați de o critică bezmetică și interesată și de unii editori de rea-credință. La aceștia se mai adaugă și unii scriitori de talent, dar lipsiți de orice scrupul moral, care fiindcă socotesc că se vinde mai bine o carte scârboasă, prostituează arta scoborând-o la nivelul și în mocirla celor mai abjecte acte și amănunte fizice pe care, descriindu-le cu talent, pretind că fac literatură. (Petru Bănescu în Neamul Românesc, 19 aprilie 1937)
Protestul
La 18 aprilie, un cerc cultural intitulat C. Stere ține o ședință la Fundația Carol I, sub președinția unui venerabil academician, d. prof. C. Rădulescu-Motru. După cum reiese din darea de seamă a unui ziar, scopul acestei ședințe este apărarea libertății artei, ca și când ea ar fi amenințată. În realitate, nu e vorba decât de o protestare împotriva gestului Academiei și a intervenției justiției. (Justiția și literatura imorală, George Juvara, 1937)
Justiția și pornografia
Se comunică oficial:
D. P. Sassu, ministrul justiției a trimis o circulară tuturor instanțelor judecătorești, cerând sancționarea imediată a autorilor de literatură pornografică.
Instanțele de urmărire vor aprecia de la caz la caz necesitatea arestărilor preventive.
Măsura vine la vreme. Pentru că delincvenții amoralităței tipărite și sprijinitorii lor din critica penibilă îndrăznesc să iasă la drum, protestând în soviete de comunism intelectual. (Neamul Românesc, 23 aprilie 1937)
Arta, focul și pușcăria
În loc să protesteze în numele libertății de cugetare sau de expresie artistică unele ziare s-au bucurat, asmuțind opinia publică și magistratura, cerând noi ispășiri capitale. Zeilor li-e sete!
Pentru delimitarea hotarului dintre artă și pornografie se cere o competență estetică, de vreme ce el se suprapune exact pe hotarul dintre talent și mediocritate. Nu e rostul tribunalelor de a-l determina. După credința mea ele nu pot decât aplica legile ce pedepsesc pornografia constatată de alți oameni cu competență în materie estetică și în afara pasiunilor politice sau a pasiunilor pur și simplu dezlănțuite în psihoza acestor timpuri.
Nimeni nu e împotriva urmăririi pornografiei, dar îndărătul acestei lupte nu trebuie să se străvadă, cu niciun preț, răzbunarea mediocrității împotriva talentului. Căci cea mai jignitoare pornografie e lipsa de talent. Pe aceia nu o judecă însă tribunalele, ci noi și n-o sancționăm cu pușcăria și focul, ci cu indiferența ce s-a dovedit totuși mai eficace. (Eugen Lovinescu în Adeverul, 21 aprilie 1937)
Între artă și morală
Libertatea în creația artistică este de mult câștigată. Arta este inovațiune, morala este tradițiune. Valoarea artei stă în originalitate, valoarea moralei, în conformism. Libertatea nu înseamnă pornografie. Aceasta este de toată lumea un adevăr recunoscut.
Cearta pornește de la dreptul pe care și-l arogă unul sau altul de a hotărî ce este artă și ce este pornografie. Respectatul domnul D.A. Sturdza nu avea nicio stimă pentru literați, cum nu avea nici pentru avocați. Sunt atunci mai competenți artiștii și să lăsăm ca ei să hotărască între ce este artă și pornografie? Așa ar fi să zicem, dacă n-am ști cât este de mare amorul propriu în sufletul de artist. Între ei, artiștii se dușmănesc mai rău decât toți ceilalți profesioniști.
O mișcare contra pornografiei, pornită de către o seamă de artiști contra altor artiști, amenință să ia foarte repede un caracter pătimaș și urât. Ei nu cunosc unii față de alții ce se cheamă separația puterilor.
(…) Prestigiul Academiei nu se ridică ridicând glasul și amenințând cu închisoarea pe acei pe care nu-i putem suferi din cauza amorului nostru propriu, ci prestigiul Academiei se ridică prin tact și judecată cumpănită. (C. Rădulescu Motru în Adeverul, 22 aprilie 1937)
În sarcina justiției
Noul cod penal prevede printre infracțiunile contra bunelor moravuri și delictul de trafic de publicațiuni obscene. Art. 430 formează sediul materiei noastre:
Comite delictul de trafic de publicațiuni obscene și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 luni la 1 an și amendă de la 5.000 la 20.000 de lei:
- Acela care, în scop de comerț, expune, procură, pune în circulație, importă, exportă sau transportă scieri, desene, gravuri, fotografii, filme, plăci grammofonice, cărți imprimate de orice fel, embleme sau orice alte obiecte cu caracter obscen.
- Acela care face comerț, chiar clandestin, cu obiectele arătate mai sus, ori le distribuie sau le expune în public
Cazul scriitorilor pornografi se încadrează deci în alineatul I din acest articol. Care este instanța competentă pentru judecarea acestor infracțiuni? Desigur, tribunalele ordinare. Și nimeni – până la domnii Lovinescu, Arghezi și Perspessicius – nu s-a gândit vreodată că acestor instanțe li s-ar putea contesta competența asupra delictelor de drept comun.
(…) Numai justiției îi revine sarcina de a înfiera scrierile pornografice și de a sancționa pe autorii lor. Nu e nevoie de o competență estetică specială, magistrații din zilele noastre fiind nu numai oameni cu cunoștință aprofundată a dreptului, dar și cu elementele unei culturi generale, care le permite să distingă adevărata operă de artă de produsul pornografic al unor minți bolnave. (Justiția și literatura imorală, George Juvara, 1937)
Literatura înseamnă să scrii. Neîntrerupt și cu talent
În literatură esențial este să scriii, să scrii neîntrerupt și să nu te răsfeți toată viața cu o broșură întâmplătoare îngăimată acum cincizeci de ani. Și mai este esențial să scrii cu talent. Bineînțeles, dacă este. Odată cartea scrisă și tipărită nu te mai gândești la ea. Îi dai drumul să se lupte cu cărțile celelalte, pentru biruința celei mai tari.
Când faci apel la poliție și la jandarmerie ca să-ți apere cărțile tale și când vrei să suprimi cu sprijinul puterii executive cartea care nu-ți place, care te întunecă și care crezi că te anulează, asta nu se cheamă literatură, nici critică, nici moralitate.
Unele cărți sunt scrise nu numai cu cerneală, dar și cu sânge amestecat în cerneală. Nu e vina poetului dacă în cerneala lui se ivește urma de scuipat, picătura de sudoare stătută sau stropul de puroi.
Valul cărților amenință literatura amatorilor, hibriditățile molâi, zaharoase și surâzătoare. În loc să găsim într-un sentiment de ferventă generozitate, bucuria că valul s-a dezlănțuit și că se revarsă îmbelșugat, ca să avem de unde alege mai bine și ce păstra mai bun, ne silim, ca niște neputincioși, să împiedicăm talazele și vântul, cu biciul și umbrela.
(…) Nu este locul aici a discuta eterna controversă – arta pentru moralitate sau arta pentru artă. Dezbaterea aceasta trebuie să rămână în conștiința fiecăruia. (Tudor Arghezi în Adeverul, 30 aprilie 1937)
