Cazul Boné Ferenc. Tot ce a fost românește posibil

Nu vom ști niciodată dacă într-un sistem social funcțional crima comisă de Boné Ferenc ar fi putut fi evitată. Dar știm măcar că s-ar fi făcut tot ce era omenește posibil pentru evitarea ei. La noi s-a făcut doar ce a fost românește posibil.

7

„Faceți tot posibilul pentru a vă asigura că nu își va mai putea abuza prietenele, trecute, prezente sau viitoare.“

Asta cerea într-o instanță de judecată, în 2020, una dintre fostele iubite ale lui Boné Ferenc, bătută sălbatic de acesta în centrul Clujului, apoi abandonată în plină stradă după ce fusese izbită cu capul de pietrele de pavaj.

Dar societatea românească, în ansamblul ei, nu a reușit – nici la nivel instituțional, nici la nivel comunitar – să facă tot posibilul pentru a se asigura că bărbatul nu-și va mai abuza fizic partenerele. Nici doi ani mai târziu, Boné Ferenc își strangula într-un acces de furie noua iubită, apoi îi abandona trupul neînsuflețit pe un câmp. De o săptămână de zile, toată presa națională scrie despre detaliile acestui caz tragic, subliniind cu tușe groase grozăvia întâmplării.

Însă evoluția lui Boné Ferenc de la bătăuș conjugal la criminal nu e nici întâmplătoare, nici inexplicabilă. E un curs ce putea fi lesne anticipat, o desfășurare naturală a lucrurilor într-o cultură comunitară în care acceptarea violenței împotriva femeilor e normă cotidiană. Acea cultură comunitară e chiar a noastră, alimentată continuu de felul în care societatea românească percepe, întâmpină și tratează fenomenele din jurul violenței domestice.

Cazul Boné Ferenc e o tragedie individuală, soldată cu moartea unei femei tinere, care mai avea decenii de viață înaintea sa. Dar cazul e și o tragedie socială de grup, pentru că mecanica dezvoltării sale (care nu include crima decât ca ultimă bornă pe traseu) ne arată chipul hâd al abordării românești în chestiunea violenței împotriva femeilor.

Cum funcționează sistemul legal când în atenția secțiilor de poliție ajung cazuri de agresiuni conjugale sau sexuale?

Cum funcționează sistemul juridic când pe rolul instanțelor ajung agresiuni domestice brutale?

Și câte femei trăiesc în relații abuzive, în timp ce comunitatea asistă neputincioasă la abuz, ignorând situația, neînțelegând procesul (ori necesitatea intervenției) sau – mai rău – considerând că abuzul este îndreptățit?

Toate aceste întrebări nu au răspunsuri izbăvitoare pentru organizarea noastră socială. Din contră, mai toate răspunsurile factuale care se pot documenta indică destul de clar faptul că violența împotriva femeilor nu e pur și simplu tragică din cauza consecințelor sale. Ea este o manifestare de incapacitate sistemică (și sistematică).

Ceea ce ar trebui să îngrozească cu adevărat, în context românesc, la fenomenul violenței împotriva femeilor nu sunt atât consecințele punctuale, cât facilitatorii de ordin general, adică exact mijloacele prin care fenomenul este lăsat să se dezvolte natural. Uneori, această evoluție este chiar de la palmă la crimă.

Precum în cazul Boné Ferenc, un sistem judiciar care a emis o sentință strâmbă – și care nu a avut minima capacitate de a asigura o formă de probațiune, adică de monitorizare a dispoziției penale – e doar o parte a problemei. Instrumentele judiciare cu care statul român abordează violența domestică și sexuală sunt insuficiente, incomplete și uneori chiar inutile.

Un judecător care are la dispoziție un cadru legal pe care trebuie să-l aplice poate fi, într-un asemenea sistem, doar un profesionist al procedurilor standard. Care e însă partea de responsabilitate a legiuitorului, adică a parlamentarilor pe care cetățenii îi trimit în Senat și în Camera Deputaților tocmai pentru a asigura organizarea legală eficientă (și suficientă) a unor astfel de servicii publice fundamentale?

Nu se poate susține faptul că parlamentarii români nu cunosc dimensiunea fenomenului de violență împotriva femeilor. Nu doar o parte a presei scrie sistematic despre astfel de lucruri. Statul român este multiplu condamnat la CEDO în spețe vizând tratamentul judiciar ineficient al agresiunilor sexuale sau domestice.

Și totuși, în ciuda tuturor evidențelor, celeritatea nu a caracterizat niciodată intervenția parlamentară în rezolvarea problemei. În fiecare martie, politicienii români se înghesuie la microfoane, pentru a promite măsuri importante de combatere a violenței împotriva femeilor. Iar primăverile trec una după alta fără ca ceva fundamental să se fi schimbat.

România este țara în care liderul unui ONG poate întreține relații sexuale cu mai multe voluntare minore din cadrul organizației sale – iar acest lucru e considerat în comunitate o chestiune de ordin privat. Tiparele socio-culturale care alimentează violența împotriva femeilor sunt adânc înrădăcinate.

România este țara în care din 5 infracțiuni sexuale sesizate la poliție, doar 1 sfârșește cu o dispoziție de trimitere în judecată a unui agresor. Restul de 4 se clasează.

România este țara în care chiar statul îți poate da bilet de voie să ieși dintr-un centru de protecție direct în garsoniera traficantului de persoane.

România este țara în care aproape nicio palmă nu se plătește de către agresori, iar statul nu e interesat să înțeleagă statistic fenomenul.

România este țara în care trei femei dintr-un sanatoriu de boli psihice pot naște, fără ca cineva să știe cum a fost posibil să rămână însărcinate. Chemată să elucideze, autoritatea publică se poate sustrage de la investigarea faptelor, justificând că stabilirea adevărului factual e prea costisitoare.

România este țara în care două minore nasc în fiecare zi în spitalele publice din regiunea sud-est, fără ca școala sau autoritățile locale să își asume vreo formă de responsabilitate.

În fine, România este țara în care Boné Ferenc își poate bate sălbatic partenera, în plină stradă, scăpând cu o condamnare cu suspendare – dar, mai ales, fără obligația (efectiv monitorizată) de a se recupera psihiatric. Iubirea este și iertare, mai degrabă decât pedeapsă, poate transmite judecătorul desemnat în cadrul procesului.

Despre toate aceste lucruri – și despre altele – am scris pe Dela0.ro în cadrul seriei Media X Files (realizată în colaborare cu jurnaliști de la Info Sud-Est, Ziarul de Iași, TVR Cluj, Átlátszó Erdély și Monitorul de Botoșani). Proiectul media s-a uitat în 2021 exact la manifestările comunitare și judiciare ale fenomenului de violență împotriva femeilor.

E ușor să spunem acum, în contextul crimei comise de Boné Ferenc, că judecătorul ar fi trebuit să facă mai mult. Sau că fostele partenere abuzate ar fi trebuit să facă mai mult. Mai aproape de adevăr e concluzia că toată societate ar fi trebuit să facă mai mult, adică să funcționeze mai aproape de normalitate.

Pe fata sugrumată de Boné Ferenc, tânăra Beáta Molnár, nu a abandonat-o, fără suflare fiind, doar ucigașul ei. A abandonat-o, încă din viață, toată organizarea comunitară de care suntem în stare. Au abandonat-o sistemul judiciar, sistemul de recuperare a agresorilor, sistemul de probațiune, legile țării, aleșii neamului.

Nici presa de mare audiență n-a făcut prea multe pentru această victimă a violenței domestice, nici pentru vreo altă victimă a violenței conjugale sau sexuale, din miile înregistrate anual. Sunt multiple situațiile în care jurnaliștii s-au dovedit incapabili să relateze neutru și empatic despre victime.

Acum, aceeași presă mare aleargă după detaliile îngrozitoare din jurul crimei comise de Boné Ferenc. Dar cazul BF există de mult pe piața publică, iar discuția din jurul său putea fi purtată cu mult înaintea comiterii crimei. Presa noastră centrală nu este însă interesată îndeobște de documentarea, înțelegerea și raționalizarea contextelor de interes public. Ea este interesată de audiență și de grozăvia întâmplărilor aducătoare de audiență.

Poate și din această cauză publicul ar trebui să se gândească mai serios ce fel de jurnalism vrea – și ce fel de presă este gata să susțină financiar.

Nu vom ști niciodată dacă într-un sistem social funcțional crima comisă de Boné Ferenc ar fi putut fi evitată. Dar știm măcar că s-ar fi făcut tot ce era omenește posibil pentru evitarea ei.

La noi s-a făcut doar ce era românește posibil. Adică mai nimic.

7 COMENTARII

  1. Stiu ca este greu de avut in vedere in aceste conditii, dar mai este un aspect despre care nimeni nu vorbeste, cel putin asa mi se pare mie. Copilul BF, care cel mai probabil a fost agresat si el de nenumarate ori si probabil abandonat in multe situatii, cum a spus un anchetator a crescut intr-un mediu unde agresivitatea a fost omniprezent. Nu-l cunosc backgroundul lui BF, nu stiu nimic despre el, dar vad multi copii agresati zilnic, lasa ca nu este nimic, de la o palma nu a murit nimeni, etc., dar un copil crescut cat de cat in conditii normale e foarte putin probabil sa devina un agresor, in schimb copiii agresati devin si ei la randul lor agresori. Din pacate chiar si in zieua de azi sunt multi copiii batuti zilnic, abandonati emotional. Sansele ca acesti copii sa devina manipulatori, agresori cand devin adulti este foarte mare. Cand esti deja acolo, multi habar nu au si nici mediul nu-i ajuta ca ar avea nevoie de ajutor si sa se duca sa ceara ajutor. Ar trebui sa avem, noi ca societate mult mai mare grija de copiii nostri.

    • Nu știm cum a fost mediul familial în care a crescut BF, dar – apropo de “aspectul despre care nimeni nu vorbește” – noi am realizat la Dela0 un dosar extins de presă despre violența care se moștenește din tată în fiu. Aveți dreptate: un copil agresat (fizic sau psihic) are șanse mari să ajungă un adult agresor.

      Găsiți demonstrația factuală în poveștile (adevărate) strânse aici – http://mostenirea.dela0.ro/

    • Foarte puține sunt la număr persoanele care caută explicații.
      Marea majoritate au niște ieșiri verbale agresive,care întrec și cele ale criminalilor. În cazul unui om inteligent și cultivat avem toate motivele să căutăm cauzele de toate felurile ,chiar și pe cele latente,că numai așa vom avea în viitor oarecare șanse de prevenire a unor asemenea grozăvii.

  2. Romania este tara unde fetele din comunitatea romilor sunt scoase de la scoala (care este obligatoare prin lege), cumparate, “maritate”, si la 12-14 ani nasc. Nu am auzit niciodata sa se ia masuri impotriva acestor obiceiuri.

  3. Mai este un aspect,
    Tânăra Molnár Beáta, știa sigur faptele comise,
    O întrebare,,, ce caută o femeie în preajma unui violator, criminal, agresiv….și așa mai departe,…. Oare nu e egal cu sinucidere,ce a făcut Beáta?

    • DIn nou prejudecățile bată-le vina! Concepțiile tale aparțin unei culturi strâmbe, a unei simpatii cu abuzatorul și mai ales a învinovățirii victimei. Tot la fel de bine ar trebui să te întrebi, de ce cei din jurul lui și societatea în ansamblul ei nu a făcut nimic pentru a preveni o astfel de crimă? Victima era vulnerabilă, o societate sănătoasă are pârghii prin care să preîntâmpine astfel de situații. Socieatatea românească patriarhală și în care chiar și judecătorul a conchis: “IUBIREA ESTE ȘI IERTARE, MAI DEGRABĂ DECÂT PEDEAPSĂ”, nu are cum să preîntâmpine astfel de situații. Nu cu o astfel de mentalitate! #STOPVIOLENȚEIDOMESTICE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.