Cazul Boné Ferenc. Tot ce a fost românește posibil

„Faceți tot posibilul pentru a vă asigura că nu își va mai putea abuza prietenele, trecute, prezente sau viitoare.“

Asta cerea într-o instanță de judecată, în 2020, una dintre fostele iubite ale lui Boné Ferenc, bătută sălbatic de acesta în centrul Clujului, apoi abandonată în plină stradă după ce fusese izbită cu capul de pietrele de pavaj.

Dar societatea românească, în ansamblul ei, nu a reușit – nici la nivel instituțional, nici la nivel comunitar – să facă tot posibilul pentru a se asigura că bărbatul nu-și va mai abuza fizic partenerele. Nici doi ani mai târziu, Boné Ferenc își strangula într-un acces de furie noua iubită, apoi îi abandona trupul neînsuflețit pe un câmp. De o săptămână de zile, toată presa națională scrie despre detaliile acestui caz tragic, subliniind cu tușe groase grozăvia întâmplării.

Însă evoluția lui Boné Ferenc de la bătăuș conjugal la criminal nu e nici întâmplătoare, nici inexplicabilă. E un curs ce putea fi lesne anticipat, o desfășurare naturală a lucrurilor într-o cultură comunitară în care acceptarea violenței împotriva femeilor e normă cotidiană. Acea cultură comunitară e chiar a noastră, alimentată continuu de felul în care societatea românească percepe, întâmpină și tratează fenomenele din jurul violenței domestice.

Cazul Boné Ferenc e o tragedie individuală, soldată cu moartea unei femei tinere, care mai avea decenii de viață înaintea sa. Dar cazul e și o tragedie socială de grup, pentru că mecanica dezvoltării sale (care nu include crima decât ca ultimă bornă pe traseu) ne arată chipul hâd al abordării românești în chestiunea violenței împotriva femeilor.

Cum funcționează sistemul legal când în atenția secțiilor de poliție ajung cazuri de agresiuni conjugale sau sexuale?

Cum funcționează sistemul juridic când pe rolul instanțelor ajung agresiuni domestice brutale?

Și câte femei trăiesc în relații abuzive, în timp ce comunitatea asistă neputincioasă la abuz, ignorând situația, neînțelegând procesul (ori necesitatea intervenției) sau – mai rău – considerând că abuzul este îndreptățit?

Toate aceste întrebări nu au răspunsuri izbăvitoare pentru organizarea noastră socială. Din contră, mai toate răspunsurile factuale care se pot documenta indică destul de clar faptul că violența împotriva femeilor nu e pur și simplu tragică din cauza consecințelor sale. Ea este o manifestare de incapacitate sistemică (și sistematică).

Ceea ce ar trebui să îngrozească cu adevărat, în context românesc, la fenomenul violenței împotriva femeilor nu sunt atât consecințele punctuale, cât facilitatorii de ordin general, adică exact mijloacele prin care fenomenul este lăsat să se dezvolte natural. Uneori, această evoluție este chiar de la palmă la crimă.

Precum în cazul Boné Ferenc, un sistem judiciar care a emis o sentință strâmbă – și care nu a avut minima capacitate de a asigura o formă de probațiune, adică de monitorizare a dispoziției penale – e doar o parte a problemei. Instrumentele judiciare cu care statul român abordează violența domestică și sexuală sunt insuficiente, incomplete și uneori chiar inutile.

Un judecător care are la dispoziție un cadru legal pe care trebuie să-l aplice poate fi, într-un asemenea sistem, doar un profesionist al procedurilor standard. Care e însă partea de responsabilitate a legiuitorului, adică a parlamentarilor pe care cetățenii îi trimit în Senat și în Camera Deputaților tocmai pentru a asigura organizarea legală eficientă (și suficientă) a unor astfel de servicii publice fundamentale?

Nu se poate susține faptul că parlamentarii români nu cunosc dimensiunea fenomenului de violență împotriva femeilor. Nu doar o parte a presei scrie sistematic despre astfel de lucruri. Statul român este multiplu condamnat la CEDO în spețe vizând tratamentul judiciar ineficient al agresiunilor sexuale sau domestice.

Și totuși, în ciuda tuturor evidențelor, celeritatea nu a caracterizat niciodată intervenția parlamentară în rezolvarea problemei. În fiecare martie, politicienii români se înghesuie la microfoane, pentru a promite măsuri importante de combatere a violenței împotriva femeilor. Iar primăverile trec una după alta fără ca ceva fundamental să se fi schimbat.

România este țara în care liderul unui ONG poate întreține relații sexuale cu mai multe voluntare minore din cadrul organizației sale – iar acest lucru e considerat în comunitate o chestiune de ordin privat. Tiparele socio-culturale care alimentează violența împotriva femeilor sunt adânc înrădăcinate.

România este țara în care din 5 infracțiuni sexuale sesizate la poliție, doar 1 sfârșește cu o dispoziție de trimitere în judecată a unui agresor. Restul de 4 se clasează.

România este țara în care chiar statul îți poate da bilet de voie să ieși dintr-un centru de protecție direct în garsoniera traficantului de persoane.

România este țara în care aproape nicio palmă nu se plătește de către agresori, iar statul nu e interesat să înțeleagă statistic fenomenul.

România este țara în care trei femei dintr-un sanatoriu de boli psihice pot naște, fără ca cineva să știe cum a fost posibil să rămână însărcinate. Chemată să elucideze, autoritatea publică se poate sustrage de la investigarea faptelor, justificând că stabilirea adevărului factual e prea costisitoare.

România este țara în care două minore nasc în fiecare zi în spitalele publice din regiunea sud-est, fără ca școala sau autoritățile locale să își asume vreo formă de responsabilitate.

În fine, România este țara în care Boné Ferenc își poate bate sălbatic partenera, în plină stradă, scăpând cu o condamnare cu suspendare – dar, mai ales, fără obligația (efectiv monitorizată) de a se recupera psihiatric. Iubirea este și iertare, mai degrabă decât pedeapsă, poate transmite judecătorul desemnat în cadrul procesului.

Despre toate aceste lucruri – și despre altele – am scris pe Dela0.ro în cadrul seriei Media X Files (realizată în colaborare cu jurnaliști de la Info Sud-Est, Ziarul de Iași, TVR Cluj, Átlátszó Erdély și Monitorul de Botoșani). Proiectul media s-a uitat în 2021 exact la manifestările comunitare și judiciare ale fenomenului de violență împotriva femeilor.

E ușor să spunem acum, în contextul crimei comise de Boné Ferenc, că judecătorul ar fi trebuit să facă mai mult. Sau că fostele partenere abuzate ar fi trebuit să facă mai mult. Mai aproape de adevăr e concluzia că toată societate ar fi trebuit să facă mai mult, adică să funcționeze mai aproape de normalitate.

Pe fata sugrumată de Boné Ferenc, tânăra Beáta Molnár, nu a abandonat-o, fără suflare fiind, doar ucigașul ei. A abandonat-o, încă din viață, toată organizarea comunitară de care suntem în stare. Au abandonat-o sistemul judiciar, sistemul de recuperare a agresorilor, sistemul de probațiune, legile țării, aleșii neamului.

Nici presa de mare audiență n-a făcut prea multe pentru această victimă a violenței domestice, nici pentru vreo altă victimă a violenței conjugale sau sexuale, din miile înregistrate anual. Sunt multiple situațiile în care jurnaliștii s-au dovedit incapabili să relateze neutru și empatic despre victime.

Acum, aceeași presă mare aleargă după detaliile îngrozitoare din jurul crimei comise de Boné Ferenc. Dar cazul BF există de mult pe piața publică, iar discuția din jurul său putea fi purtată cu mult înaintea comiterii crimei. Presa noastră centrală nu este însă interesată îndeobște de documentarea, înțelegerea și raționalizarea contextelor de interes public. Ea este interesată de audiență și de grozăvia întâmplărilor aducătoare de audiență.

Poate și din această cauză publicul ar trebui să se gândească mai serios ce fel de jurnalism vrea – și ce fel de presă este gata să susțină financiar.

Nu vom ști niciodată dacă într-un sistem social funcțional crima comisă de Boné Ferenc ar fi putut fi evitată. Dar știm măcar că s-ar fi făcut tot ce era omenește posibil pentru evitarea ei.

La noi s-a făcut doar ce era românește posibil. Adică mai nimic.