Cotidianul Libertatea a publicat o serie de articole care arată cum Alexandru Marcu – președintele unui restaurant vegan și fondatorul unei organizații care luptă pentru „eliminarea durerii produse asupra ființelor non-umane de activitățile societății umane” – a agresat, violat sau hărțuit fete cu vârste cuprinse între 10 și 19 ani. Vreme de peste un deceniu și jumătate.
După publicarea investigațiilor mai mulți activiști civici și-au amintit că l-au cunoscut pe abuzator în diferite situații, că au lucrat cu organizația lui sau că au cumpărat produse realizate în atelierul afacerii sale de antreprenoriat social. Privite retrospectiv, impostura și caracterul dubios, demn de neîncredere, afișate de Marcu au devenit evidente. Stridența personajului trecuse însă neobservată ani la rând.
Au apărut apoi reacții de dezacord față de titlul ales de redacție, care îl prezenta pe abuzator ca fiind un cunoscut activist vegan. De ce l-au numit astfel jurnalistele care au documentat investigația de presă? De ce au pus în aceeași propoziție cunoscut activist vegan și abuz sexual?
Discuții stufoase s-au iscat despre cum ar trebui să arate un titlu, despre faptul că Marcu ar fi antreprenor (nu neapărat activist), despre generalizări și etichetări nedrepte la adresa mișcării vegane, despre cum un titlul nu ar conține sintagma activist omnivor acuzat de abuz.
În toate aceste discuții abuzul a devenit secundar, chiar dacă nu a fost negat, iar jurnalistele care îl documentaseră au fost catalogate ca fiind căutătoare de click-uri. Asta nu e, în sine, o negare a muncii lor – dar poate funcționa ca formă de trimitere a acestui efort jurnalistic în zona de senzaționalism, acolo unde subiectele nu se impun de la sine pentru că sunt de interes public, ci au nevoie de proptele, de titluri scornite, de controverse afective.
Fenomenul nu inaugurează o premieră absolută în discursul public, căci nu e prima dată când subiecte de real interes public sunt criticate pentru un accent sau altul. La fel de adevărat este și faptul că nici presa românească nu se achită cu brio de obligațiile și responsabilitățile sale profesionale când prezintă subiecte din sfera abuzului sexual.
De cele mai multe ori abuzul sexual e tratat cancanistic, cu iz de tabloid. E genul de relatare care echivalează abuzul sexual cu bârfa și zvonistica. Abuzatorul nu e neapărat un agresor, poate fi și un individ însetat de aventură, care nu se poate abține, iar victima o femeie care sigur a făcut ceva de l-a stârnit.
Investigația din Libertatea despre Alexandru Marcu nu are niciunul din aceste defecte. Cu toate acestea discuțiile despre “greșeala din titlu” au avut și acest efect de a trimite abuzul în plan secundar, de a-i diminua importanța, de a muta reflectorul de pe fapte pe non-fapte. Ce cred cititorii despre un titlu de presă poate stârni o discuție instructivă – dar nu în contextul în care sub respectivul titlu stă un șantier întreg de fapte abuzive, care necesită asamblare, corelare și reflecție.
Jurnalistul e liber să scoată în evidență, din acest noian de fapte, elementele factuale pe care le consideră relevante pentru înțelegerea subiectului. Jurnalistul e, până la urmă, profesionistul care are înainte elementele documentării și ia decizii informate în raport cu aceste date. Mai mult, jurisprudența europeană statuează că jurnalistul e liber chiar să exagereze, atâta vreme cât dozajul jurnalistic se bazează pe fapte.
Sigur că și publicul e liber să comenteze, să fie nemulțumit, să-și exprime nemulțumirea, să critice. Dar critica în gol, de dragul criticii, nu e neapărat un semn de civism democratic consolidat.
Investigația din Libertatea are de partea ei faptele. Alexandru Marcu e activist vegan. S-a folosit de filosofia din jurul veganismului pentru a-și masca abuzurile. Un raw vegan ca el și o virgină precum viitoarea victimă sunt persoane pure, le spunea Marcu victimelor. Iar abuzatorul participa la evenimente de profil, de care profita pentru a-și atrage viitoarele victime.
Timp de 16 ani, Alexandru Marcu a abuzat sexual adolescente, inclusiv minore de 10 și 13 ani. Aproape că a făcut-o la vedere, folosindu-se de reputația sa. Presa care dezvăluie asemenea orori nu poate face un deserviciu unei categorii de persoane care preferă o dietă non-animală. O astfel de presă face un serviciu public, pe care nimeni altcineva nu îl face.
Unde au fost veganii în acești 16 ani? Unde au fost non-veganii? Ce au făcut diferitele grupuri din societate pentru a întâmpina și preveni cazul Marcu, precum și toate cazurile similare de care am aflat bâjbâind printre titluri de presă cu care suntem sau nu suntem de acord?
Unde era mediul ONG-istic din jurul lui Marcu, vegan sau nevegan? Abuzul se petrece efectiv între victimă și abuzator, dar el nu se manifestă deloc discret. Pentru ca abuzul de acest fel să aibă loc vreme de 16 ani, el are nevoie de toleranța sau de indiferența celor din jur. Are nevoie de felul eronat în care societatea noastră definește abuzul.
În toamna lui 2020 am publicat pe Dela0.ro o investigație despre un președintele unui ONG din Galați, promovat național în primele luni de pandemie ca exemplu de implicare și bune practici anti-COVID, care întreținuse relații sexuale cu mai multe voluntare minore din cadrul organizației sale. O parte dintre fapte le erau cunoscute chiar și autorităților locale cu care ONG-ul se afla în parteneriat – dar nimeni nu a intervenit. Situația era considerată o chestiune pur privată.
Dincolo de controversele legate de titlul investigației Libertatea, prea puțină lume s-a întrebat unde au fost autoritățile vreme de 16 ani. O parte dintre fetele abuzate veneau din medii vulnerabile, violente. Cazurile lor ar fi trebuit să fie în atenția serviciilor sociale și a administrațiilor locale. Parte din victimele lui Marcu ar fi trebuit să primească suport, în cadrul unor monitorizări active.
Dar România are tot mai mult reputația unui rai pentru infractorii sexuali. Suntem țara în care frații Andrew și Tristan Tate pot veni liniștiți pentru a trafica fete. Cine să-i deranjeze? Autoritățile oarbe? Societatea indiferentă? Victimele naive?
La surprins instanțele abuzului sexual sistematic se pricep, cu adevărat, doar specialiștii – iar toată educația noastră din familie și de la școală nu ne echipează deloc în acest sens. Aparent, însă, la titluri de presă chiar se pricepe toată lumea – iar pentru așa ceva nu e nevoie de fapte, ci de zvâc polemic. Pentru așa ceva suntem pregătiți aprig. În epoca reacției rapide (și inflamate) pe rețelele de socializare nici nu pare că mai avem nevoie de altceva.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un serial
Dead to me. Pe Netflix.
Război împotriva violenței de gen
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #1 (sezonul 3)
DE VĂZUT ÎN CEL MAI RECENT EPISOD
Serviciile secrete “joacă” și în 2023:
»» plagiatul ministrului liberal Lucian Bode e un subiect despre impostură, spoială și fraudă, dar mai ales despre implicarea unui personaj important din SRI în “născocirea” unui politician de vârf
»» Silviu Mănăstire, fost jurnalist “plantat” în zona rarefiată de decizie guvernamentală, își amenință colegii de partid cu dosare, pe filiera DGIPI (serviciul de informații al Internelor)
Cazul “clarvăzătorului” Predoiu:
»» ce credibilitate poate avea justiția dintr-o țară în care ministrul de resort anunță anticipat (înainte de pronunțarea ei publică) o sentință penală, dispusă într-un caz cu implicații la nivel înalt?
Frații Tate, simptom al ineficienței statului de drept:
»» are deja România o reputație de rai infracțional?
Cristian Ghinea, consultant la USR:
»» e normal ca un lider politic să primească bani de la partidul său, prin contracte de consultanță, pentru ideile politice pe care le formulează și acțiunile publice pe care le întreprinde?
DUHUL RĂU. Social-democratul Marcel Ciolacu susține că Ion Cristoiu e intelectual de stânga și îl prezintă ca posibil candidat PSD la prezidențiale.
Vedeți și judecați AICI.
Ne puteți asculta pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.
