Foto: Germán Poo-Caamaño / Flickr

“Pixul cu mină” e o rubrică jurnalistică aparte, care coboară în trecut cu ambiția de a găsi ceva folositor pentru prezent și viitor. Astăzi, ne întoarcem la o carte de interviuri (specie rară în literatura română) publicată în 2013: „Ce-a vrut să spună autorul”, volum coordonat de Marius Chivu și apărut la editura Polirom.

“Ce-a vrut să spună autorul” reunește interviuri cu personaje și personalități cunoscute din lumea culturală românească: de la Ștefan Agopian, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu sau Nora Iuga până la Florin Lăzărescu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Andrei Pleșu sau Ioan Es. Pop.

Este interesant de văzut cum gândeau și ce spuneau acești oameni la începutul mileniului III (mai ales că unii nu mai trăiesc). 

Am selectat câteva fragmente din volumul menționat. Vă invităm, ca de fiecare dată, să cumpărați cartea și să o citiți integral.

BRUMARU DESPRE CUM A FUMAT IARBĂ LA BALAMUC, CU O MINORĂ (ȘI ALTE ÎNTÂMPLĂRI)

În 2006, prin primăvară, am făcut trei episoade depresive grave. Scurt zis, am stat de trei ori, câte o lună, la balamuc, în pavilionul Crizis, ce interna depresivi și drogați! 

De fapt, drogată era numai o puștoaică din București, de prin clasa a zecea, adusă la Iași ca să nu-i mai procure prietenii droguri. Era delicată și total indiferentă față de farmecele ei evident feminine, în sensul că puteai să-i mângâi sânii, fundul, orice, mă rog, “s-o umbli”; ea fuma, dusă, transportată într-o altă lume!

De câteva ori, când ieșeam de la toaletă, m-a chemat într-o grădină mică, ferită de privirile enervante ale asistentelor (toate veneau la serviciu cu mașina personală – aveau un spor baban, de periculozitate, la leafă, erau îmbrăcate în fustalane aduse de prin Portugalia; despre una se dusese buhul că nu poartă chiloți!), să tragem o iarbă!

Prima dată am devenit eu, depresivul, extrem de vorbăreț, povestindu-i cum am fost dezvirginat pe la 17 ani – vârsta ei – de o mătușă de-a mea, soție de ofițer, sosită anume din București la Iași, chemată de maică-mea, pentru misiunea asta de comando erotic! Geanina, așa o chema, mă privea placidă, pierdută-n visul ei impenetrabil. A punctat în silă: prima oară? Eu la 12, nu-i cine știe ce…

Fumam la aceeași țigară, confecționată de dânsa, cu grijă, să n-o umezim cu salivă la capăt, ca să țină mai mult. Din păcate, careva a pârât-o și a fost transferată la Suceava. Unde avea și un proces. Eleva penală! Pe eleva porno o cunoscusem deja, pe la 34 de ani. Vremuri!

MARELE VIS AL NOREI IUGA ȘI OBICEIUL POETEI DUPĂ CE SCRIE UN TEXT FRUMOS

Marele meu vis a fost să fiu actriță. E normal că am râvnit o viață întreagă ieșirea la rampă, coșurile cu flori, aplauzele. Câtă nevoie am când pun punct unui text, adică la lăsarea cortinei, să văd o sală care se ridică în picioare, glasuri strigând “bravo”! 

Poate de aceea pun imediat mâna pe telefon și le citesc prietenilor în aparat acel text cald încă, la fel cu sângele care-mi bate în tâmple, cu degetele care se desprind greu de pix, așteptând să aud manifestarea sonoră, fizică, a entuziasmului lor.

Critica se pronunță întotdeauna prea târziu, când te-ai distanțat prea mult de emoția actului în sine. Referința critică e abstractă, devitalizată, ne amăgim că textul scris rămâne. Pentru curiozitatea cui? Pentru bucuria cui? De aceea ador acele seri de lectură cu public organizate în casele de literatură, în marile biblioteci, în bisericile și cafenelele orașelor occidentale. Acolo poetul e și actor în același timp.

CE A PĂȚIT FLORIN LĂZĂRESCU LA O LECTURĂ PUBLICĂ ÎN FRANȚA

Am întâlnit la o lectură din Franța o femeie de vreo 50 de ani care venise de la vreo 200 de kilometri, cu trenul, ca să mă cunoască și să-mi vorbească despre Trimisul nostru special (n.r. – roman scris de Florin Lăzărescu).

Era franțuzoaică de la mama ei, luase cartea întâmplător în mână (cumpărată în ediția franceză de o studentă româncă pe care o ținea în gazdă). Evident că nu știa nimic despre mine, nici măcar despre România sau despre literatura română. A citit vreo două pagini mai mult din plictiseală și a spus că apoi a stat peste noapte să o termine. Mi-a comentat-o entuziast, la detalii pe care chiar și puțini dintre cei care mă cunosc o făcuseră.

Ăsta e succesul literar maxim imaginat de mine, ceea ce-mi doresc: să am o carte așezată pe masă, pe un raft, fără alte referințe decât textul în sine, care îl atrage, îl ține pe cititorul necunoscut din momentul în care a deschis-o și măcar vreo două zile după ce a închis-o.

ANDREI PLEȘU, DESPRE CITIT, ZĂCUT ȘI TACLALE

Relația mea cu cititul este neconvențională. Nu citesc foarte mult. Nu semăn deloc cu prietenul Sorel Vieru, de pildă, care pleacă de la bucătărie spre baie și, dacă întâlnește o carte la mijlocul drumului, se oprește și citește acolo, între bucătărie și baie. Nu am acest tip de apetit, această înșurubare promptă în lectură.

Citesc relativ puțin și citesc țintit pe întrebările mele, iar asta poate fi o dovadă că am o proastă raportare la literatură: nu citesc cu o voluptate pur estetică, motivația mea constantă de a citi vine din interogativitate, mai mult decât din nevoia de plăcere. Citesc însă mult la provocarea unor prieteni sau a unor oameni în care am încredere.

În acest an am citit cărți recomandate de Simona Sora, de Radu Cosașu, de Liiceanu sau de Alex Leo Șerban. Mă las sfătuit pentru că nu mai am timp să risc singur. În rest, sunt mai degrabă un recititor de literatură.

(…) Îmi place să stau. Nu-mi iese chiar statul de tip zen, dar îmi iese zăcutul: să mă destind complet, să nu mi se ceară nimic, să las corpul și toate anexele lui în orizontul unei bucurii fără iluzii. Și îmi place să stau de vorbă. Taclaua este o bucurie privată care mă face să mă simt foarte bine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.