Ce saptamana a fost! Totul s-a petrecut pe repede inainte, cu atata violenta – pentru unii – si voluptate – pentru altii – incat celor ramasi pe margine nu le-au ramas decat intrebarile. Cum, de ce, cat, pana unde.
Adevarul e ca, oricare ar fi jocul, oricare regulile, ne ciocnim inainte de toate de un anumit tip de caracter uman. Ce se intampla acum pe scena politica romaneasca e doar un simptom al caracterelor viciate. Daca vreti, un simptom al lipsei de caracter.
Nu oricine poate fi politician, scria Papini acum mai bine de un secol. Iti trebuie o anumita lipsa de moralitate, o anumita inclinatie a coloanei si o anumita aplecare in fata interlocutorului.
Daca ai talent discursiv, primeia ii poti spune vointa, celei de-a doua capacitate de a negocia un compromis, iar celei de-a treia dialog.
Ramanem, totusi, la definitia lui Papini.
Saptamana trecuta am fost prizonerii contemporaneitatii. La finalul ei trecem in revista felurile in care am incercat sa scapam prezentului. Daca vreti, trairile noastre prin procura. Nu ne putem intoarce in timp, nu ne putem muta peste noapte in alta tara, sub alt orizont, in alta limba, nu putem uita totul si incepe din nou viata cu fragezimea nou-nascutilor.
Putem, insa, sa va aratam cum ne-am salvat sufletele in ultimele sapte zile.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Irealitatea imediata
Acest titlu descrie bine prezentul, nu? Daca ati citit „Jurnalul” lui Mihail Sebastian veti sti imediat si la cine ma refer. Max Blecher, principalul reprezentant al literaturii autenticitatii, contemporan cu Mircea Eliade si Anton Holban (frumoasa contemporaneitate, nu?). Un scriitor torturat de maladive ganduri starnite de boala incurabila ce i-a adus si sfarsitul la doar 29 de ani. Prieten cu Geo Bogza. Autor al unor remarcabile romane: „Intamplari din irealitatea imediata”, „Inimi cicatrizate” si „Vizuina luminata” (aparut postum). Cititi-l pe Blecher daca n-ati facut-o pana acum. S-ar putea sa fie revelatia anului in viata voastra.
A fost scriitorul adolescentei mele. Dupa ce l-am devorat pe Eliade, m-am indragostit de Blecher. La varsta la care am rupt-o cu Spice Girls, cred ca prin liceu, am dezbracat peretii camerei de toate posterele pop prostesti care imi marcasera adolescenta timpurie. In locul lor am lipit foi cu diverse citate de prin carti. Pe una dintre ele am desenat siluete de pasari si am redat caligrafic urmatoarele randuri din Blecher: „Pe aici oamenii umbla mascati. Uneori, poarta si pana la zece masti. De dai jos una, raman noua”.
-
Eroi ai cotidianului
Un text spumos despre cativa oameni care au condus, la propriu, presa in anii de dinainte de criza si faptele lor de vitejie in jungla urbana a meseriei de ziarist. O lectura numai buna de vara.
-
O prezentare
Paul Dumitru, freelancer in comunicare si alte domenii conexe, a facut o prezentare interactiva pentru un site personal. O sa va placa. Are desen, naivitate si mai ales poveste.
-
Mixed emotions
In loc de concluzie, Dinah Washington.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Personaje
Pe 3 februarie 1997, bantuit de ceea ce numea propria „singuratate galagioasa” si obsedat de ideea sinuciderii, Bohumil Hrabal cadea accidental de la etajul cinci al spitalului in care era internat, incercand sa hraneasca porumbeii. Cu totul ironic, isi imaginase de multe ori propria moarte sarind de la etajul cinci al cladirii in care locuia, „din apartamentul meu in care fiecare camera doare”.
„Unele pete pot fi inlaturate doar prin distrugerea materialului”, scria odata Hrabal, pe care l-am descoperit tarziu, atras aproape mecanic de celalalt gigant al literaturii cehe, Milan Kundera. Cum zboara gazele vara spre lumina incandescenta a becurilor, ignorand intunericul plin de atatea adieri si de mistere din jur – asa m-am dus spre Kundera, ignorandu-l pe Hrabal. N-am nicio indoiala: daca exista grade de comparatie si intre giganti, atunci ultimul e mai mare decat primul.
Stiu, vreti argumente, literatura nu mai e astazi o suma de carti din care poti sa intelegi totul sau poti sa nu intelegi nimic, ea a devenit aspirationala si, mai mult, clasificabila. Se fac topuri pe seama ei – cele mai importante personaje masculine, de exemplu.
Dar in niciunul din clasamentele astea nu-l veti gasi pe Hanta, autodidactul lui Hrabal din „O singuratate prea zgomotoasa”, care compacteaza deseuri de 35 de ani si salveaza de la disparitie carti, intr-o Praga bantuita de demonii cenzurii comuniste. Hanta ii scapa din ghearele uitarii pe Kant si pe Novalis, viseaza sa viziteze Grecia si e contemporanul unui razboi pe viata si pe moarte purtat in canalizarea capitalei cehe intre doua tabere de sobolani.
Nu-l veti gasi in topurile astea nici pe Ditie, eroul din „L-am servit pe Regele Angliei”, chelner intr-un hotel praghez si unul dintre cele mai fermecatoare personaje pe care mi le-am imaginat vreodata. Ditie e un monument de inadecvare, se casatoreste cu o atleta germana chiar in momentul in care nazistii invadeaza Cehoslovacia, iar cea mai mare mandrie a sa e exprimata cu modestie de fiecare data cand primeste un compliment: „L-am servit pe Imparatul Etiopiei”.
Si da!, mai e si Milos Hrma din „Trenuri cu prioritate”, un tanar care lucreaza ca impiegat de miscare si are toate datele unui Holden Caulfield european, ceva mai batran, ceva mai timid si obsedat de propria virginitate.
Literatura lui Bohumil Hrabal e, simplu spus, devastatoare. E atata viata in ea, incat citind-o poti ajunge sa crezi ca propria ta existenta nu e decat opera obscura a unui scriitor lipsit de talent.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
Cum vara nu dorm, nu am somn, noptile le schimb pe literatura. Traiesc, desigur, iluzia lipsei de iluzii. Cresc, de asemenea, in fiecare saptamana distanta dintre mine si cei care nu au mai citit de la sfarsitul liceului, asteptand sa-mi inchei viata cu desavarsire mandru, orgolios, inutil si singur.
La ce foloseste literatura, dincolo de aceasta igienica izolare? Nu am un raspuns convenabil, de fapt nu am niciun raspuns. Incerc sa las aici, la fiecare sapte zile, cateva solutii de castigare a timpului liber. Asa cum altii cred ca la radacina raului sta lipsa de inteligenta, eu, om care nu are realitatea ca punct forte, cred ca la radacina raului sta lipsa de imaginatie.
Primiti cartile despre care va scriu aici ca pe scurte exercitii de zbor, sau, mai simplu, mai frivol, ca pe o dupa-amiaza in care stai si asculti oceanul, impacat, poate chiar entuziast, de sfarsitul tuturor lucrurilor. Nu stiu ce veti face dupa ce inchideti pagina, puteti sa ii scrieti scrisori diavolului, treaba voastra, totul este posibil.
Nu avea dreptate Hitler: nu somnul este singura afacere privata, ci lectura. Sigur, nu o sa apara, din asta, speranta dincolo de Cutia Pandorei, dar oricum, cartile sunt tot ce poate omul mai mult. De la toamna, viata adevarata, cu ploile, caderile si chiar iubirile ei, poate sa inceapa din nou.
-
Particulele elementare
Carte deja clasica a lui Michel Houllebecq si a sfarsitului de secol XX, „Particulele elementare” poate fi citita ca un testament al unei omeniri vanitoase de propria-i degradare.
O infamie asumata: proza scurta a lui Julio Cortazar imi place mai mult decat proza lunga a lui Gaga Marquez. Llosa scria despre Cortazar ca scrie cu o lipsa de responsabilitate de care “doar copiii sau nebunii dau dovada”. Are dreptate. „Scrisoare catre o domnisoara din Paris” este un text pentru care mi-as fi dat, fara nicio ezitare, viata, m-as fi lasat ars pe rug sau impuscat in razboi. Marquez despre Cortazar: “E un scriitor cum mi-as fi dorit eu sa ajung cand aveam sa fiu cu adevarat mare”.
Giovanni Papini, scriitorul preferat al domnisoarei Oana Dan, dar si al domnului Jorge Luis Borges, este nu doar un estet care nu are niciun cusur, ci si un erudit fara rival. „Gog”, cea mai buna dintre cartile sale, ajunge sus, sus de tot, mai departe de bolta cereasca, aproape de vechii zei. Desigur, si Gog a fost intalnit, prima data, intr-un spital de nebuni.
Iar Ian McEwan scrie deopotriva cumplit si minunat. Oricum, ultimele zece pagini din „Pe plaja Chesill” sunt cele mai frumoase si zadarnice zece pagini care s-au scris in ultima mie de ani. Gasesc asa: nu iubirea, ci gerunziul “nefacand nimic” este tema cartii, a secolului acesta si chiar a viitorului acela.
