În 1970, când dosarul Jane Roe vs Henry Wade abia își începea odiseea pe circuitele judiciare americane, avortul era legal doar în două state membre ale federației: California și Oregon. Pe Coasta de Vest a Statelor Unite accesul la întreruperea voluntară a cursului sarcinii abia fusese liberalizat cu un an mai devreme.
Analizând circumstanțele condamnării unui ginecolog pentru vina de a fi îndrumat o femeie gravidă care își dorea un avort, Curtea Supremă de Justiție a SUA decisese în 1969 că legislația restrictivă din California era neconstituțională.
Proviziile legale anti-avort din majoritatea statelor americane erau, în 1970, vechi de peste un secol. În California fuseseră scrise la 1850. În Texas – la 1854. Veneau dintr-o epocă în care nici măcar antibioticele nu fuseseră inventate, ceea ce era capital în ecuația legală. Încălcarea drepturilor constituționale nu mai putea fi justificată cu argumentul că o procedură abortivă pune în pericol viața femeii din pricina unei posibile infecții. La 1970, chiar contrariul devenise valabil: în sine, nașterea era mai periculoasă decât avortul.
Roe vs Wade avea să determine în ianuarie 1973 instituirea unei garanții constituționale, universale, pentru protecția dreptului la avort în toate statele americane. Indiferent ce vederi și credințe avea o legislatură locală sau alta, Curtea Supremă consfințea principiul că, până la un punct în sarcină – desemnat ca fiind momentul viabilității fetale (etapa în care un prematur poate supraviețui în afara uterului) -, e dreptul exclusiv al femeii însărcinate să decidă dacă vrea să păstreze sarcina.
Această decizie trebuie să fie liberă de orice interferență a statului, lucru care reprezintă în sine un drept constituțional. În rezumat, aceasta a fost, vreme de aproape o jumătate de secol, linia de interpretare federală a dreptului la avort în SUA.
Apoi, pe 24 iunie 2022, o Curte Supremă de Justiție a cărei componență a fost reconfigurată radical în timpul mandatului prezidențial al lui Donald Trump, a demolat precedentul instituit acum 50 de ani de Roe vs Wade.
Întreruperea voluntară a cursului sarcinii nu mai este astăzi, pe teritoriul SUA, un drept protejat constituțional, pe care statele federației sunt obligate să-l respecte indiferent de vederile legiuitorilor locali sau de dorința lor de a interzice sau restricționa accesul legal la avort. În consecință, nici decizia femeii însărcinate nu mai e liberă de interferența statului, din moment ce fiecare stat american va reglementa legalitatea avortului înainte de momentul viabilității fetale.
În practică, un stat condus de legiuitori cu vederi fundamentaliste poate institui o interdicție totală a avorturilor, din considerentul că produsul concepției umane este, chiar din momentul concepției, o persoană. Sunt zeci de state americane în care o astfel de desfășurare a lucrurilor este anticipabilă. În astfel de state nici măcar întreruperea unei sarcini apărute pe fondul unui viol sau al unui act incestuos nu va mai fi permisă.
Chiar dacă judecătorii constituționali din SUA nu au dispus propriu-zis interzicerea dreptului la avort (ci doar au văduvit acest drept de protecția constituțională de care beneficiase din 1973 încoace), efectele practice ale deciziei lor duc în multe cazuri chiar în această direcție. Niciun membru al Curții Supreme de Justiție a SUA care a încuviințat demantelarea precedentului fixat de Roe vs Wade nu poate susține că nu a anticipat consecințele asupra drepturilor femeilor – sau că, strict constituțional, nu mai e treaba sa ce se întâmplă după adoptarea unei decizii sau alteia.
E nimerit să ne amintim că Roe vs Wade chiar asta făcuse, normând un tipar de intervenție al interpretării constituționale care nu poate fi disociat de consecințele intervenției. Decizia din 1973 semnalase clar că există o zonă de protecție fundamentală a drepturilor, aflată dincolo de mijloacele de control și intervenție ale statelor americane. Dreptul la avort era inclus în această zonă – în condițiile în care alternativa ar fi fost un proces lent la nivelul statelor, de liberalizare a unor legislații anti-avort vechi de peste un secol (și în condițiile unor înclinații reformiste nu tocmai consistente).
În fapt, ceea ce a considerat Curtea Supremă acum 50 de ani a fost ideea că, într-o organizare liberal-democratică, nu toate lucrurile ar trebui să depindă de voința reprezentanților aleși. Decizia liberă a unei femei de a nu naște (luată până la un anumit punct și necorijată de vederi religioase, culturale sau politice) nu ar trebui să aibă legătură cu autoritatea legiuitoare, ci ar trebui să fie în sine un principiu de bază al organizării sociale.
Indiferent de lege, nu ar exista o istorie a avorturilor fără să existe în mod continuu nevoia ca avorturile să existe. Iar nevoia e a femeilor – și doar a lor. Asta scrie Leslie Reagan în volumul When Abortion Was a Crime, excepționalul studiu de istorie socială despre perioada în care avortul a fost ilegal în SUA, adică de pe la 1850 până în 1973.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, procedurile abortive fuseseră considerate, în mod tacit, ca ținând de sfera deciziei personale și a dreptului la propria persoană. Cartea lui Leslie Reagan luminează un întuneric întreg în acest sens, căci legile anti-avort care au fost instituite după 1850 nu aveau rădăcini în practica socială de până atunci. Chiar acest aspect simplu și ignorat demonstrează și astăzi de ce dreptul la avort n-ar trebui lăsat la latitudinea reprezentanților aleși vremelnic, ci ar trebui să țină de o zonă protejată constituțional, care să le servească – sa nu – cetățenilor în viața de zi cu zi.
Dreptul fundamental la avort nu înseamnă că femeile vor avorta pe bandă rulantă. Înseamnă doar că acelea care își doresc un avort trebuie să beneficieze de o procedură realizată în siguranță, de factori specializați, fără să se teamă de consecințe penale.
Dacă într-o societate avortul ajunge mijloc contraceptiv, vina nu e de pus pe seama existenței dreptului la avort. Vina e a tuturor factorilor sociali care nu acționează până la momentul avortului, cu educație sau contracepție. Fenomenul acesta e extrem de vizibil în România, de pildă – de la subminarea constantă a introducerii educației sexuale în școli până la limitarea accesului la cabinete de planificare familială sau distribuirea de mijloace contraceptive în comunitățile sărace.
Vederile religioase legate de procedura avortului nu au ce căuta în toată această dezbatere despre drepturi și legi. Ele nu ajută la nimic în cântărirea obiectivă a împrejurărilor unui avort. Singura menire a acestor vederi e să-i plaseze pe cei care le exprimă la o presupusă înălțime morală, de unde pot exprima poncife despre ce ar trebui și cum ar trebui să facă alții (indiferent de situațiile lor de viață, experiențele lor, valorile lor, dorințele și nevoile lor).
Dar o societate care se dorește liberal-democratică nu își poate fixa coordonate legale ghidându-se strict după pasiunile comunităților din componența sa. Această societate ar trebui să funcționeze, totuși, după principii care ar avea mai ales rolul de a-i organiza pe toți, indiferent de pasiunile personale, în jurul unor reguli care să nu le răpească selectiv membrilor autonomia de gândire, decizie și acțiune.
Dacă o persoana sau alta nu vrea să apeleze la o procedură sau alta din motive personale (fie ele religioase sau nu), atunci respectiva persoană ar fi absolut liberă să acționeze astfel. Dar nu ar trebui să fie îndreptățită (singură sau în grup) să aspire la impunerea generală a propriilor vederi.
Nu ar fi putut exista un dosar mai nimerit decât Roe vs Wade pentru a sta la temelia acestei dezbateri. Jane Roe a fost un pseudonim folosit în scopuri legale – dar în spatele criptonimului era o femei în carne și oase care, ajunsă la doar 21 de ani la cea de-a treia sarcină, își dorea un avort într-unul din cele mai stricte anti-avort state americane, Texas.
Pe Jane o chema în realitate Norma – iar Norma nici n-a ajuns efectiv să beneficieze de consecințele cazului legal la baza căruia s-a aflat. În 1973, când Curtea Supremă de Justiție a SUA a dispus intrarea dreptului la avort sub protecție constituțională, Norma născuse de mult timp și dăduse deja copilul spre adopție. Apoi, viața Normei a fost un carusel de neîmpliniri – iar femeia a ajuns chiar una din figurile de frunte ale mișcării anti-avort din America, calitate pe care a renegat-o înainte să moară.
Norma a fost o contradicție ambulantă, dar mai ales o femeie naufragiind prin viață, cu educație puțină și mult nenoroc transformat în frustrare. Despre toate acestea se poate afla din cartea jurnalistului Joshua Prager, The Family Roe: An American Story.
Norma a fost Jane Roe, iar asta nu i-a adus nimic, în afară de o faimă trecătoare. Dar Jane Roe le-a adus femeilor din SUA, vreme de aproape de 50 de ani, dreptul de a decide pentru ele în chestiunea avortului fără interferența statului.
Povestea complicată, în alb și negru și mai ales gri a Normei arată, dincolo de orice, cât de complicată e viața. Nicio încercare de simplificare – mai ales prin legiferare brutală, lipsită de nuanțe – nu poate avea sorți de izbândă, căci va sfârși într-o nedreptate și mai mare. Acolo unde nu va exista dreptul legal la avort, femeile se vor îndrepta spre alte mijloace, orice mijloace, riscându-și chiar viața pe care legea restrictivă are pretenția că le-o salvează.
Oricât ar simplifica-o religia sau politica, viața nu e o alcătuire de virtuți simple apărate legal și păcate flagrante condamnate legal. Cei mai mulți oameni cad la mijloc.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un documetar despre cum lucrează biserica, indiferent a cui e, pentru limitarea drepturilor
Reversing Roe. Pe Netflix.
Despre ce înseamnă interzicerea avortului
Jurnalul Decretului
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #23 (sezonul 2)
»» TĂCEREA MIȘEILOR: Directorul Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig, a avut nevoie de 17 zile pentru a susține o declarație de presă (fără presă!) despre proiectele de legi ale securității naționale.
Reacția publică nu a fost însă și clarificare publică, întrucât oficialul SRI nu s-a referit la conținutul proiectelor legislative, nici la procesul de elaborare a lor. S-a referit, în schimb, la “securismul” societății. Mai exact, șeful SRI a transmis că publicarea de către presă a variantelor de lucru ale legislației securității naționale, dar și felul în care s-a discutat public despre conținutul lor, reprezintă dovezi de securism.
»» MANIPULAȚI ȘI CU BANII LUAȚI: Românii plătesc statului taxe și impozite, statul subvenționează formațiunile politice, partidele furajează cu banii primiți presa de propagandă, iar românii sfârșesc manipulați și cu banii luați.
»» POLITICI PUBLICE DE 50 DE BANI: Guvernul Nicolae Ciucă compensează prețul la carburanți. Cu 50 de bani. Fiți pregătiți să economisiți.
»» DUHUL RĂU: Ludovic Orban visează la pandișpan și vișinată
Emisiunea poate fi urmărită AICI.
Ne puteți asculta pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.
