“Ce ne-ar fi costat sa ajutam Romania putin mai mult?”

Despre norocul de a fi inca in viata, teama din prima linie a frontului, acomodarea cu raul, Revolutia romana, pacatele Occidentului, politica externa, relatia cu Julian Assange, dezvaluirile lui Edward Snowden si viitorul jurnalismului, intr-un interviu special cu fondatorul Frontline Club, Vaughan Smith.

0

Desi jumatate dintre prietenii sai au fost ucisi in zone de conflict, incercand sa documenteze ororile razboaielor din ultimii treizeci de ani, Vaughan Smith rade mult.

Un fost infanterist in trupele britanice convertit in jurnalist independent si corespondent de front, Smith are o relatie speciala cu Romania, pe care a vizitat-o pentru prima oara in decembrie 1989. Sub privirile atente ale Securitatii, Smith a hotarat atunci, alaturi de mai multi colegi, sa infiinteze un soi de agentie a cameramanilor freelance. In urmatorul deceniu, britanicul avea sa scape de doua ori, ca prin urechile acului, de moarte.

Jumatate dintre partenerii sai nu au fost atat de norocosi. Si-odata cu gloantele infipte in trupurile amicilor, frustrarea lui Vaughan Smith a inceput sa creasca. Asa a ajuns sa fondeze la Londra, in 2003, Clubul Frontline si sa-l extinda in mai multe tari din Europa Centrala si de Est. In februarie 2014, o filiala a Clubului s-a deschis si la Bucuresti. Vaughan Smith a revenit, dupa aproape 25 de ani, in capitala Romaniei.

“Clubul e in mare masura copilul acelor ani extrem de dificili in care ne pierdeam oamenii, colegii, prietenii pentru a face lucrurile in care credeam”, sustine Smith intr-un interviu acordat Dela0.ro. “E menit sa tina aprinsa flacara acelei perioade. E menit sa dezbata si sa puna in dezbatere jurnalismul. E menit sa aduca freelancerii pe picior de egalitate cu ceilalti din industria media. E, in ultima instanta, un club al celor care practica jurnalismul – ei sunt miezul sau”.

In sacoul sau de culoarea oului de rata, Vaughan Smith pare un mesager trimis sa reaminteasca de ce avem nevoie de jurnalism si de jurnalisti. Interviul e mai putin, insa, despre profesie in sine, cat despre efectele ei intr-o societate democratica. Iar fondatorul Clubului Frontline stie despre ce vorbeste: in 2011, i-a oferit gazduire lui Julian Assange pentru ca i s-a parut important sa protejeze dreptul la libera exprimare si interesul public in fata a ceea ce numeste “tratamentul brutal si agresiv” al autoritatilor.

Despre noroc, teama, acomodarea cu raul, Revolutia romana, pacatele Occidentului, politica externa, relatia cu Julian Assange, dezvaluirile lui Edward Snowden si viitorul jurnalismului, intr-un interviu special cu Vaughan Smith.

 

„Prima oara cand am fost impuscat aveam mobilul in buzunar. Glontul s-a oprit in aparat”

Dela0.ro: Domnule Smith, ati trecut pe langa moarte in cateva ocazii, facandu-va meseria. Va considerati un om norocos?
Vaughan Smith:
Sunt inexplicabil de norocos. Daca o pisica are noua vietii, as putea spune ca eu sunt ca o pisica. Am fost norocos, intr-adevar, dar am fost si foarte atent. Nu mi-am asumat riscuri acolo unde rezultatele nu pareau sa justifice respectivele riscuri. Nu sunt genul de om caruia ii place sa isi asume riscuri doar de dragul de a o face. Si, desi am condus o agentie in care jumatate dintre colaboratori si-au pierdut viata, asta nu ne-a impiedicat sa ne facem meseria. Simteam ca ceea ce facem este valoros, ca merita sacrificiul nostru.

Este interesant cum oamenii accepta riscurile, cum se obisnuiesc cu ele si ajung sa le priveasca ca facand parte din cotidian. Imi amintesc cand IRA (n.r. Armata Republicana Irlandeza) bombarda Londra. Un englez stia ca posibilitatea de a fi ranit era foarte mica. Pentru un american aflat in Londra, insa, ar fi fost infricosator. Imi aduc aminte si de perioada petrecuta in Sarajevo atunci cand situatia era extrem de complicata. In ciuda pericolelor, reuseai cumva sa iti vezi de viata ta in continuare. Este, deci, in natura noastra sa ne adaptam chiar si la cele mai dificile situatii, ignorand pericolul care exista.

Sustineti ca v-ati acomodat cu teama?
Poate ca am facut-o. Trebuie sa va spun, totusi, ca mi-am asumat majoritatea riscurilor atunci cand eram tanar. Se spune ca exista o parte a creierului care se dezvolta in jurul varstei de 30 de ani, motiv pentru care oamenii mai tineri nu simt teama la fel de puternic precum cei varstnici. Poate asa se explica modul in care am ales sa actionez la o anumita varsta. In plus, pentru ca nu am o imaginatie foarte bogata, nu pot concepe ca as putea fi ranit.

De cate ori ati fost impuscat?
De doua ori. O data am avut mobilul in buzunar si glontul s-a oprit in aparat. Mi-a salvat viata.

Asta s-a intamplat in Kosovo.
Da, eram in Kososvo si a meritat riscul. Am fost unul dintre putinii jurnalisti prezenti acolo, si singurul care se afla in Prekaz. Acolo era subiectul jurnalistic al momentului, fara indoiala. A doua oara cand am fost impuscat eram in Sarajevo. Am fost lovit in mana. Inca mai am tricoul cu cele doua gauri provocate de gloante.

O spuneti de parca v-ati mandri cu asa ceva.
Sa stiti ca nu fac din lucrurile acestea titluri de glorie. Ar putea fi, mai degraba, marci ale prostiei. Nu insinuez ca toti ar trebui sa isi asume riscuri, asa cum am facut eu. Dar cred ca ajungi sa te obisnuiesti cu stilul asta de viata care iti poate aduce, de altfel, foarte multe satisfactii. Pentru unii un astfel de trai este o provocare. Viata capata un altfel de ritm cand experimentezi tot felul de riscuri.

Pare ca va lipseste adrenalina asta.
Da, asa este! Imi lipseste acel sentiment pe care il ai ca jurnalist in momentul in care urmaresti un subiect, un sentiment care te umple de satisfactie. Imi amintesc ca, atunci cand ma intorceam din mijlocul evenimentelor despre care relatam, ma uitam la CNN si spuneam: “Nu a fost asa! Am fost acolo!”

(rade) Este extraordinar! Este minunat! Am fost in Romania in timpul revolutiei. A fost cel mai interesant subiect de care te puteai ocupa la momentul respectiv. Ceva remarcabil! Ca strain era incredibil sa fii martor la un asemenea eveniment. Va mai spun ceva: volumul de cunostinte pe care il acumulezi despre natura umana in astfel de situatii este imens. Gasesc asta extrem de interesant.

Si e ceva mai mult de atat. Toti am vrea sa simtim ca facem ceva util cu viata noastra. Eu cred cu tarie ca a furniza informatii utile publicului este un lucru atat de important incat ma bucur ca pot fi folositor in acest sens si ca nu am o slujba cu program fix, 8 ore pe zi. Ce altceva este util? Sa fii doctor, cu siguranta. Dar sa conduci o companie care produce widget-uri, asta e util? De asta are nevoie lumea?

Dar a fi politician? Vi se pare util?
Am cunoscut politicieni pe care ii admir…

Gasiti, insa, meseria in sine utila?
Cred ca puterea corupe. Asta nu inseamna ca nu exista politicieni buni, desi ei nu reprezinta o majoritate. Nu as putea fi politician si oricum nu cred ca m-ar vota cineva. Ar fi o nebunie! (rade) In orice caz nu consider ca solutiile politice actuale sunt pe masura problemelor lumii in care traim. E un deficit aici. De fapt, lucrurile stau in felul urmator: am avea politicieni mai buni daca am avea o presa puternica care sa ii traga la raspundere pentru ceea ce fac.

Presa se aseamana, cumva, cu telefonul mobil pe care il aveati in buzunar cand ati fost impuscat in Kosovo. Ne protejeaza, metaforic vorbind, de gloante.
Da, poate. Nu cunosc nicio democratie care sa functioneze fara o presa independenta si activa. Julian Assange are o expresie buna pentru asta: “reflectoarele pe sobolani!”. Este o expresie dura, dar ma amuza de fiecare data cand o aud.

 

„Dansam dezbracati in fata oglinzilor ca sa socam Securitatea”

Dela0.ro: Ati spus ca ati vizitat pentru prima data Romania in timpul revolutiei din 1989. Ce amintire pregnanta v-a lasat vizita de atunci?
Vaughan Smith:
Am o carte de vizita cu sotii Ceausescu pe care am luat-o de pe biroul prezidential.

Ati intrat in cladirea Comitetului Central?
A fost acum 25 de ani, nu mai retin exact, dar imi amintesc ca se tragea incontinuu. Era o nebunie, ne ascundeam in spatele tancurilor. Apoi armata s-a alaturat protestatarilor. Era incredibil ce se intampla. Si imi aduc aminte ca am intrat in cladirea despre care eu credeam ca era presedintia. Inauntru am gasit biroul de la care lucra Ceausescu si pe el am vazut cinci carti de vizita. O am pe a mea in Londra. E trofeul meu de razboi.

Revolutia din Romania a fost prima experienta de razboi?
Fusesem in Afganistan inainte. Romania a fost insa un loc special pentru ca aici eu si cu prietenii mei, toti jurnalisti freelance, am decis intr-o seara, in care s-a baut mult vin romanesc, sa punem bazele unei agentii de presa in care sa lucram toti. Fosta mea agentie a luat nastere in timpul revolutiei din Romania, la hotelul Intercontinental.

Care, apropo, era plin de ofiteri de la Securitate.
S-a intamplat un lucru simpatic atunci: un fotograf strain s-a pierdut in lift si a ajuns la ultimul etaj. A intrat intr-o camera plina cu ofiteri de la Securitate, care ii urmareau pe monitoare pe toti oaspeti din hotel. Eram monitorizati. In orice caz, dupa ce-am aflat de chestia asta am facut tot posibilul sa-i socam facand tot felul de lucruri in fata oglinzilor. (rade) A fost foarte nostim!

Ce ati facut?
Dansam dezbracati si, in general, faceam tot felul de lucruri revoltatoare in fata oglinzilor, cu dedicatie pentru cei care ne priveau.

Era o lume suprarealista…
Era o nebunie, mai ales daca nu aveai niciun fel de intelegere a ceea ce presupunea sa traiesti intr-o tara condusa de Nicolae Ceausescu. Romania parea ca e de pe alta planeta.  Oamenii erau, bineinteles, prietenosi cu noi, dar nu puteam intelege ce inseamna un regim totalitar pentru ca nu experimentasem unul. Sa vezi cum se prabuseste un astfel de regim in timp ce tu erai supravegheat intr-un hotel de Securitate, era extrem de ciudat.

Cat ati stat in Romania atunci?
Trei saptamani. Nu e o perioada atat de indelungata, dar s-au intamplat foarte multe lucruri. Imi amintesc cand am mers la Timisoara, am cunoscut acolo o femeie extraordinara. Am reusit sa gasesc pe cineva care vorbea cat de cat engleza pentru a ma ajuta. Si am cunoscut un ungur care dupa prima noastra intalnire m-a invitat la cina la el acasa. M-am dus. Imi amintesc ca statea intr-un apartament minuscul, intr-un bloc inalt. Nu avea nimic pe peretii din casa, cu exceptia unui tablou cu carnati unguresti. Era o butaforie, caci nu manca nimeni niciun carnat unguresc. Am luat masa cu ei si ce am servit nu era tocmai o cina, nu mai vorbesc de faptul ca era departe de a fi hranitoare.

Am cunoscut-o pe sotia lui care imi vorbea intr-o engleza de Shakespeare. Era incredibil. Invatase limba din carti, nu vorbise in viata ei cu un englez. Era evident o femeie foarte desteapta. Doctor fiind, mi-a povestit cum a cunoscut un neurochirurg american aflat intr-un turneu prin Europa de Est si cum a reusit sa intre la una dintre conferintele lui. L-a impresionat atat de mult incat acesta ii spusese: “Daca vei reusi sa pleci din tara asta, te poti inscrie oricand la o universitate in Statele Unite”. Mi-a dat numele lui si m-a rugat sa verific daca omul vorbise serios.

Cand am plecat l-am cautat. Mi-a confirmat ca doamna putea face cariera in Statele Unite. I-am pus in legatura si a ajuns in State. Nu am mai vorbit cu ea de 20 de ani. Am auzit doar ca a devenit neurochirurg si specialist in comportamentul animalelor.

Simtiti ca ati contribuit la succesul ei?
Nu e vorba de contributie. E doar o poveste incredibila, pentru ca stai si te gandesti cati alti oameni destepti sunt blocati de saracie, in timp ce lumea are nevoie de un om de stiinta sau de un doctor.

Poate fi si o poveste despre cum a evoluat Romania in ultimii 25 de ani.
Este o tara complet diferita. E o tara mai fericita. Nu se poate compara cu ce a fost. Ati avut un regim totalitar, unul din statele cele mai controlate din intreaga lume. Acel tip de stat nu mai exista azi, poate doar in Coreea de Nord.

Si cu toate acestea sunt romani, si nu foarte putini, care cred ca a fost un regim bun, ca lucrurile nu erau tousi chiar asa de rele.
Vedeti, asta te pune pe ganduri. Este ingrijorator, dar de inteles. E in natura noastra sa uitam lucrurile mai putin placute din trecut. Pentru mine, adevarata poveste a carierei mele jurnalistice a fost esecul Occidentului de a promova in realitate drepturile omului si democratia asa cum promisesera pe hartie ca o vor face. Cred ca puteam face mai multe pentru Romania. Cineva mi-a spus ca nu ar fi fost nevoie de o filiala a Clubului Frontline in Romania daca companiile straine cu afaceri in zona media nu s-ar fi retras.

„Ce ne-ar fi costat sa ajutam Romania putin mai mult? Nu spun ca toata presa romaneasca ar trebui detinuta de straini. Dar daca ar fi fost o asteptare a publicului in sensul acesta nu cred ca ar fi presupus un cost atat de mare producerea unor anchete jurnalistice de calitate si sustinerea unor produse care sa educe publicul. Ar fi fost o strategie foarte buna pentru Romania”,

Vaughan Smith, fondator Frontline Club

Va intreb si in sens invers: credeti ca Marea Britanie este astazi o tara mai buna decat era acum 25 de ani?
Din foarte multe puncte de vedere, da. Dar este o intrebare complicata pentru ca noi nu am fost in situatia voastra niciodata, nici pe departe. Nu avem memoria unui regim totalitar. In plus, am fost norocosi ca natiune insulara sa reusim sa ne pastram independenta – am fost invadati o singura data intr-o mie de ani, spre deosebire de voi care ati fost invadati la fiecare 50 de ani.

Nu uitati ca ati fost invadati de nordici, in vreme ce noi am fost invadati de rusi.
Este adevarat. (rade) Cred ca din mai multe puncte de vedere suntem mai bine acum decat eram in urma cu 25 de ani, mai prosperi. Dar sunt si lucruri care merg prost. Decalajul dintre saraci si bogati este mult mai mare, deci nu suntem o societate mai dreapta. Ne-am inclinat din ce in ce mai mult spre dreapta, politic vorbind, iar eu cred ca la centru este cel mai bine pentru toti.

Cred ca din foarte multe puncte de vedere am ajuns o natiune de cetateni dependenti de cumparaturi. Avem un sistem politic cel mai bine catalogat prin expresia “capitalism de cartel”. Suntem departe de acel tip de capitalism controlat de oligarhi, dar ambele sunt oarecum pe aceeasi scara. Cred ca Marea Britanie este o altfel de tara fata de cum era acum 25 de ani, dar nu una neaparat buna. Suntem mai prosperi, dar suntem oare mai fericiti? Ma indoiesc.

 

„N-ar trebui sa permitem ca oamenii sa aiba posibilitatea sa spuna ‘n-am stiut’ „

Cum ati ajuns sa fiti jurnalist, domnule Smith? Ati avut anterior o cariera militara.
Am fost capitan in Grenadier Guards (n.r. Regiment de infanterie al Armatei britanice). Eram nevoit sa port una din acele caciuli inalte din blana. In perioada aceea am fost in Irlanda de Nord.

Cum de nu ati luptat in insulele Malvine?
Am fost pe aproape. Am intrat in armata cu sase luni inaintea inceperii razboiului. Erau doua batalioane si unul dintre ele urma sa plece la razboi. Nu a fost cel din care faceam eu parte. Gaseam armata ca fiind restrictiva, iar eu voiam mai multa liberatate, asa ca am plecat. Sunt convins ca m-ar fi dat ei afara oricum, la un moment dat.

Am plecat apoi in Afganistan si Pakistan cu un grup de viitori jurnalisti. Pentru mine a fost o adevarata aventura, eram tanar. Am realizat totusi ca e mai mult de atat. Am invatat foarte multe lucruri din acea experienta. Ceea ce ne-a schimbat au fost lucrurile pe care le-am vazut. Initial nu am luat nimic in serios. Voiam doar sa facem multi bani si am perceput totul ca un mod interesant de a-ti trai viata. A fost cu siguranta asa, dar deloc usor.

Unul dintre momentele marcante, chiar macabre, l-am trait in Kosovo. Imi amintesc de un batran care statea la poalele unui versant, iarna in zapada, cu toata familia. Erau de fapt mai multe familii acolo, toate adapostite sub o  singura rogojina, pe niste saltele ude. Am vazut imaginea aceasta de atat de multe ori, in diferite locuri – copilul care murea sau era deja mort. Si te intrebi, pentru ce? Apoi intelegi, cum ar fi fost daca eram eu in locul lor? Adevarul e ca stam atat de prost cand vine vorba sa intelegem suferintele altora. Parem sa fi revenit la situatia de acum 50-60 de ani cand eram extrem de dispusi sa mergem la razboi si sa ne implicam in tot felul de conflicte coloniale.

Discursul oficial e ca “exportam democratia”.
Asa se spune, desigur! Dar noi doi suntem, pe buna dreptate, sceptici pentru ca e absolut nebuneste sa crezi asta. Cred ca mai bine i-am spune “exportarea corporatismului”. Te pune pe ganduri, insa, cand ai sansa de a intelege dimensiunea umana a situatiilor, iar asta e posibil vazandu-i pe cei care traiesc in zone de razboi.

Exemplul clasic este Irak. A fost un sondaj in Marea Britanie si una dintre intrebarile sale era “cati irakieni credeti ca au murit in razboi?”. Raspunsul mediu era 10.000. Adevarul e undeva pe la 500.000 de oameni. Nu spun ca Anglia n-ar trebui sa mearga la razboi, nu sunt un pacifist. Dar ar trebui sa fim responsabili in raport cu ceea ce facem.

Vrem sa mergem la razboi? Foarte bine, inghitim asta, numaram 10.000 sau 500.000 de victime, dar hai sa ne si intrebam daca a meritat. In cazul unui raspuns pozitiv, foarte bine, inseamna ca asta e ceea ce ne propunem sa facem ca natiune. Dar sa nu ne mintim! Imi displace modul prin care menajam singuri cu privire la lucrurile pe care le facem, manipuland pentru a ne pastra impresia ca noi, britanicii, suntem oameni buni.

Foto: Silviu Panaite / Dela0.ro

Am devenit un pic razboinic in determinarea mea de a ma asigura ca publicul nu poate scapa sustinand ca n-a stiut. Tin minte ca am fost reporter in Bosnia cand a avut loc in Srebrenica cel mai mare masacru din Europa de la al Doilea Razboi Mondial incoace. Apoi, am mers acasa la parintii mei, care nu erau mari consumatori de stiri. La vremea respectiva guvernul britanic canta o partitura foarte proasta in privinta Bosniei, sustinand ca “toti sunt la fel de rai, sarbii sunt rai, croatii sunt rai, toata lumea e la fel”. Ai putea spune ca toti suntem capabili sa fim la fel de rai, dar asta nu inseamna ca si suntem. Evidentele razboiului din Bosnia erau si sunt lipsite de echivoc: musulmanii au fost principalele victime.

Revenind la discutie: stateam la vremea respectiva de vorba cu parintii mei despre razboi si abia in momentul in care au vazut cateva fotografii din Srebrenica tata a spus “e teribil, ar trebui sa facem ceva”. Felul in care ei vazusera lucrurile pana in acel moment era produsul exclusiv al masinariei de PR a guvernului, care ne spunea ca toti sunt o apa si-un pamant. Politica externa e un domeniu complex. Dar nu cred ca Occidentul a facut vreodata ceva ce nu era in interesul sau propriu.

Precum in Siria?
Siria e un caz infiorator. Pur si simplu, cred ca e cumplit ca nu intervenim in niciun fel acolo.

Spuneati mai devreme ca “politica externa este un domeniu complex”. In spiritul acestui rationament au gandit guvernele si in anii 40, cand s-a decis contra interventiei pentru salvarea evreilor. Ce a urmat? Numaratoarea a sase milioane de victime la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ce s-a intamplat in Srebrenica? Am numarat victimele. Si ce se intampla acum in Siria? Numaram victimele.
Sunt de acord. Nu facem suficient, nu facem nici pe departe indeajuns. Adevarul este ca, in mod evident, nu ne pasa suficient de semenii nostri. Calitatea vietilor noastre, veniturile pe care le avem ne ajuta in a ignora ceea ce nu vrem sa vedem. De aceea cred ca responsabilitatea noastra ca jurnalisti si ca fiinte umane este sa aratam aceste lucruri. Ceea ce n-ar trebui sa permitem este ca oamenii sa aiba posibilitatea sa spuna “n-am stiut”.

 

„Mi se pare dezamagitor ca industria media a esuat comportandu-se exact ca o corporatie”

Dela0.ro: Ati declarat in 2008 ca sunt mai numereoase datile in care ati fost impuscat decat cele in care v-a fost recunoscuta munca.
Vaughan Smith: (rade) Aceasta e o discutie de freelanceri. E discutia noastra. Sa stiti ca lucrurile nu s-au schimbat.

Freelancerii inca primesc mai multe gloante decat credite profesionale?
Desigur. Dar, va spun ceva, unele aspecte se mai schimba. Eu, de exemplu, sunt suficient de cunoscut si de conectat incat sa-mi fie recunoscuta munca. Industria in care lucram este destul de dura. Mereu te recomanda ultimul subiect realizat. Daca nu ai premiile necesare si nu primesti recunoasterea necesara pur si simplu nu-ti poti ridica pretentiile financiare.

Toata chestia asta despre care vorbim este, in ultima instanta, o afacere. De aceea o gasesc atat de enervanta, de suparatoare. Daca jurnalismul e doar o afacere, atunci asta nu face decat sa sublinieze ipocrizia imensa a unei situatii in care jurnalistii si organizatiile media isi permit sa critice pe toata lumea fara a se conforma ei insisi propriilor precepte. Daca te comporti precum o afacere, ideea generala de jurnalism va avea de suferit. Daca jurnalismul e atat de important, atunci cu siguranta avem o responsabilitate fata de felul in care e realizat si remunerat si fata de etica acestor procese.

Industria de stiri traieste intr-o frica permanenta. Tot ce graviteaza in jurul industriei de stiri are legatura cu frica – frica de a fi impuscat, frica de a nu avea dreptate, frica de a-ti pierde slujba. Mi se pare dezamagitor ca industria aceasta a esuat comportandu-se exact ca o corporatie. Poate ca avem nevoie de mai multe modele de a produce continut jurnalistic, altele decat cele de tip corporatist. Pur si simplu, presa in general mi se pare prea importanta pentru a fi doar afacerea cuiva.

In masura in care vorbim cu-adevarat despre servirea interesului public, atunci avem o responsabilitate fata de profesie si valorile sale, astfel incat sa le permitem celor care vor sa faca jurnalism sa faca asta. Iar asta presupune sa-i tratam corect. Nu cred ca poate fi vorba de vreun tratament corect in cazul cuiva care se afla in drum spre Siria si caruia ii spui “daca prinzi ceva tare, anunta-ma”. Carevasazica “daca te impusca cineva, nu-mi asum nicio responsabilitate”, dar “daca obtii ceva, negociem si te platesc sub pretul pietei”. Asa ceva se cheama exploatare si ar trebui sa luptam impotriva fenomenului. Ca jurnalistii freelance avem nevoie sa ne organizam si sa determinam o schimbare.

Pareti sa aveti o parere buna despre democratizarea profesiei de jurnalist.
Uitati ce, m-as simti mult mai confortabil cu privire la toata povestea asta daca am simti toti ca parte a misiunii noastre de jurnalisti este sa promovam lucrurile bune pe care le facem. Suntem mandri de ceea ce facem, dar nu ne promovam munca inaintea altora, astfel incat sa aiba si ei posibilitatea sa o faca. Credem ca societate beneficiaza de munca noastra, dar nu facem in asa fel incat granitele profesiei sa se largeasca.

Organizatia pe care o conduc, Frontline Club, a fost intr-un fel produsul furiei. Mi-am pierdut jumatate dintre prieteni in zone de razboi, industria in care lucram ne-a negat recunoasterea dorita, asa ca mi-am propus sa promovez valorile, credintele si exemplele de dedicatie ale prietenilor mei. Exista o particularitate a muncii de freelancer: poti sa devii un pic ortodox, un pic rigid in privinta eticii jurnalistice. Nu e un lucru rau, dar uneori, ca freelancer, te poti trezi izolat din cauza principiilor, a aplicarii lor in mod exagerat.

Pe de alta parte, daca lucrezi intr-o organizatie media ai sansa sa vezi ca lumea e rezultatul unei negocieri permanente si ca, uneori, trebuie sa fii pragmatic pentru a obtine ceva. La Frontline Club incercam sa prezentam si sa sustinem partea freelance a industriei. Clubul e un punct de intalnire a opiniilor concurente,  un loc in care jurnalistii se pot critica reciproc si-si pot analiza introspectiv propria munca.

„Clubul e in mare masura copilul acelor ani extrem de dificili in care ne pierdeam oamenii, colegii, prietenii pentru a face lucrurile in care credeam. Si e menit sa tina aprinsa flacara acelei perioade. E menit sa dezbata si sa puna in dezbatere jurnalismul. E menit sa aduca freelancerii pe picior de egalitate cu ceilalti din industria media. E, in ultima instanta, un club al celor care practica jurnalismul – ei sunt miezul sau”,

Vaughan Smith, fondator Frontline Club

A reusit Clubul, pana acum, sa-si atinga obiectivele?
In anumite privinte, da. In altele, mai putin. Cei mai multi au crezut ca n-o sa mearga deloc. Ei bine, a mers. Principala sa reusita e ca si-a mentinut independenta. Financiar este stabil. Functioneaza de zece ani, va mai functiona inca alti zece. Livreaza 200 de intalniri si dezbateri publice in fiecare an. Toate acestea stau marturie pentru succesul sau.

Unde stau lucrurile mai putin bine? E o institutie filantropica, o constructie de antreprenoriat social. Asta inseamna ca eu si sotia mea n-am fost platiti in ultimii zece ani pentru a face ce facem. Asta ar putea indica faptul ca nu e o intreprindere de succes. Dar daca noi suntem dispusi s-o facem, atunci este!

Credeti ca Frontline Club va reusi sa va supravietuiasca?
Scopul meu este sa ma asigur de lucrul acesta. Si sunt un tip destul de determinat. Pe de alta parte, trebuie spus ca Frontline Club e deja o constructie foarte robusta. Va dau un exemplu. Julian Assange a fost gazduit o vreme de Club. N-as putea spune ca era prea popular printre jurnalistii britanici, fiind o persoana destul de controversata.

Te-ai putea gandi ca asa ceva ar putea provoca dezintegrarea unui club precum al nostru. Si totusi nu a facut-o. Nimeni nu a parasit Frontline motivand ca o face din motive legate de Assange. Nici macar n-am fost atacati in presa pentru ca-l gazduisem, ceea ce ne-a aratat cat de puternic e Clubul ca vehicul al libertatii de exprimare.

 

„Julian Assange devenise o tinta. Mi s-a parut normal sa-l sprijin”

Dela0.ro: Gasiti nedrept faptul ca presa britanica a inceput sa vorbeasca despre existenta Frontline Club abia dupa ce ati luat decizia sa-l gazduiti pe Julian Assange?
Vaughan Smith: Nu sunt convins ca asa stau lucrurile.

Am citit despre dumneavoastra in The Guardian, domnule Smith, tocmai pentru ca Assange va era oaspete, nu din motive legate de activitatea practica a Clubului.
Povestea asta are nevoie de cateva explicatii. Am fost eu insumi surprins de toata desfasurarea evenimentelor, nu m-as fi imaginat standu-i alaturi lui Assange, sustinandu-i actiunile. Dar adevarul, in ultima instanta, era ca devenise o tinta, era agresat, se dorea indepartarea lui. Si era in interesul public ca el sa-si continuie munca si ca societatea sa aiba posibilitatea de a dezbate lucrurile pe care el le dezvaluia. Daca esti de acord cu asta – iar eu eram – nu ai alta optiune decat sa oferi ajutor. Altfel, ar fi mers la inchisoare. Eram singura persoana, la momentul respectiv, capabila sa-i plateasca cautiunea. N-as fi putut sa n-o fac. Mi s-a parut normal sa-l sprijin.

Pe de alta parte, ganditi-va ca toata povestea cu Assange si Wikileaks a fost un subiect de presa imens. N-am cum sa fiu deranjat de faptul ca el a starnit mai mult interes jurnalistic decat Frontline Club. Sigur ca a starnit! Iar asta n-a facut rau Clubului. Doar l-a testat. Si-am trecut testul. De asemenea, am beneficiat de o expunere foarte buna. Pentru mine e un lucru bun ca mai multa lume stie acum de noi.

In acelasi timp, trebuie sa spun ca m-a dezamagit foarte tare faptul ca presa s-a aratat mai inclinata sa vorbeasca despre personajul Julian Assange decat despre problemele pe care le-a expus.

Va voi irita si mai mult atunci intrebandu-va ce fel de om este Assange.
Voi raspunde, oricum. E incredibil de inteligent si de interesant. Poate fi foarte provocator si foarte sarmant. Si, desigur, e un tip foarte curajos.

Credeti ca a incalcat legea in afacerea Wikileaks?
Stiu ca n-a incalcat-o, altfel l-ar fi prins, credeti-ma pe cuvant. A aranjat lucrurile intr-un asemenea fel incat nu se putea sustine ca el personal a incurajat pe cineva sa-i predea materialul clasificat. N-a fost implicat direct in nicio actiune care a depasit limitele legii.

Asta inseamna ca il considerati pe Bradley Manning responsabil pentru incalcarea legii.
Intr-un sens tehnic, Bradley Manning a incalcat legea, pentru ca era soldat si isi asumase contractual obligatia de a nu face ce-a facut.

Cum ati cataloga tratamentul la care a fost supus de autoritatile americane?
Brutal. Dar aveti in vedere faptul ca vorbim de o tara care are mai multi detinuti in puscarii decat Rusia. Trebuie sa vedem America asa cum este in realitate. Exista o cantitate incredibila de lucruri bune facute de America, nu ma intelegeti gresit. Nu sunt anti-american. Dar vreau sa inteleg America intr-o perspectiva informata si adecvata.

Cred ca tratamentul aplicat lui Bradley Manning a fost agresiv. Nu-mi place agresivitatea. Cred ca si pe Assange l-au agresat, cheltuind o multime de bani ca sa-i distruga numele si imaginea. Asta nu e o batalie dreapta. Iar in ceea ce-l priveste pe Bradley Manning, sa-mi fie cu iertare, dar cand un procent semnificativ din societate considera actiunile cuiva ca fiind in interesul public, iar legea e suficient de natanga pentru a-l incrimina, si nu se face nimic pentru a schimba situatia, nu cred ca mai putem vorbi de aplicarea justitiei. Vorbim deja de altceva.

Aveti aceeasi parere despre tratamentul administrat jurnalistilor de la The Guardian de catre autoritatile britanice dupa dezvaluirile din cazul NSA?
Sunt dezgustat de felul incare guvernul britanic i-a tratat pe cei de la Guardian. S-au facut presiuni mari in culise. Au provocat pana si distrugerea unor computere ale ziarului. Dar ce-am gasit cu adevarat revoltator a fost faptul ca redactorul sef al unuia dintre cele mai importante ziare britanice a fost convocat sa se justifice inaintea unui grup parlamentar compus, in majoritate, din ignoranti. E posibil sa fii intrebat de asemenea oameni daca esti patriot sau nu? Stiti ca unul dintre acesti politicieni l-a intrebat daca si-ar fi permis sa dea codurile Enigma nazistilor in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cat de stupid si superficial e sa vezi lucrurile astfel?

Cu siguranta, munca celor de la The Guardian servea interesul public. Problema in Marea Britanie e ca ne uitam prea mult la filmele cu James Bond si-ajungem sa credem ca spionii nostri trebuie sa fie cool. Trebuie sa intelegem ca serviciile de securitate trebuie supervizate atent ca orice institutie birocratica. Problema in momentul de fata e ca nu sunt. Iar serviciile secrete vor construi un imperiu daca vor avea ocazia, si-abia daca le poti blama pentru asta, caci asta fac structurile birocratice. E adecvat sa incerci sa le moderezi influenta, aratand totusi in acelasi timp ca avem nevoie de serviciile lor.

De aceea toata povestea asta cu Edward Snowden e fascinanta. Sunt convins ca activitatea whistleblower-ilor va fi una dintre realitatile care vor permite publicului sa recastige initiativa intr-o lume in care pare ca si-a pierdut-o. In momentul de fata, serviciile americane si britanice au decis sa-si spioneze propriii cetateni in loc sa-i apere de incercarile altora de a-i spiona. E mai important pentru NSA si GCHQ sa stie la ce ne gandim noi, la ce se gandeste intreaga planeta, decat sa ne protejeze. Iar pentru asta au subminat pana si metodele de criptare de pe internet.

Totusi, nu gasiti ironic faptul ca Edward Snwoden se afla in momentul de fata in Rusia?
Ba da, cu siguranta. Sunt socat de faptul ca americanii i-au retras viza intr-un asemenea fel incat l-au blocat acolo. Ma surprinde faptul ca nu i-au permis sa ajunga in America de Sud, sunt convins ca l-ar fi putut inhata de acolo. Pur si simplu nu inteleg de ce l-au lasat in Rusia. Pe de alta parte, Snowden sustine – iar eu aleg sa-l cred in privinta asta – ca nu a luat niciun fel de document cu el la venirea in Rusia. Cred ca e un whistleblower adevarat si nu sunt confortabil cu ideea ca se afla acolo.

Sigur, putem discuta despre faptul ca actiunile sale au permis Rusiei sa fie critica in raport cu actiunile Occidentului; nu cred ca asta e o situatie fericita. Dar daca suntem pregatiti sa criticam NSA si GCHQ atunci trebuie s-o facem urmarind interesele noastre. Pentru ca aceia care sustin ca “whistleblower-ii ne ajuta potentialii inamici” pierd din vedere faptul ca propriile noastre libertati au fost sacrificate in prima instanta, in lupta impotriva acestor inamici. Nu cred ca merita.

 

„Jurnalism de calitate? Intotdeauna va exista un public care sa-l consume”

Dela0.ro: Ati citit un ziar in aceasta dimineata?
Vaughan Smith: Nu. Citesc presa online. Metoda mea este sa urmaresc anumiti jurnalisti in care am incredere si sa-mi iau stirile si informatiile de la ei.

Ati fi dispus sa platiti continutul online?
Cred ca oamenii ar trebui sa plateasca pentru lucrurile de calitate. Acestea fiind spuse, eu nu ma abonez acolo unde publicatiile ma obliga. Am dat in cateva ocazii bani jurnalistilor care au site-uri proprii pentru ca imi place sa sustin freelancerii. Dar nu ma abonez la ziare, in general.

Asadar, ati spus “nu” cotidianului New York Times?
Da, asa e. Nu platesc sa-i citesc. Imi mai trimit prietenii articole de la ei.

Credeti ca cererea pentru jurnalism de calitate e in crestere sau in descrestere?
Nu sunt foarte convins ca putem afla cu exactitate in ce punct se afla cererea. Cred, insa, ca nevoia de jurnalism de calitate ramane la aceleasi cote si ca dorinta de a fi informat corect nu dispare nici pe departe. Suntem doar putin pierduti in situatia asta in care intregul mod de a face jurnalism se afla in miscare si nu stim in ce directie se indreapta.

Vedeti un viitor pentru metodele vechiului jurnalism?
Da, intotdeauna va fi unul. Nu cred ca poti vreodata inlocui pe cineva care are o intelegere sofisticata, complexa a ceea ce inseamna interesul public.

Nu-l poti inlocui, dar e categoric mai scump sa-l produci.
Chiar si asa, tot merita. Uitati ce, jurnalismul de calitate va exista mereu. BBC-ul va exista, poate mai putine ziare, dar felul acesta de a face presa va continua. Si intotdeauna va exista un public care sa-l consume.

Domnule Smith, va multumesc pentru acest interviu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.