Ce se intampla cand tu dormi

V-ati gandit vreodata ce se intampla in jurul vostru, sub voi, deasupra voastra, in momentele in care dormiti? Ce fel de lume prinde forma noaptea, ce drame se petrec, ce iubiri si despartiri se produc, ce fel de viata tresalta in ritmul respiratiilor adormite, aprinzand scanteia de nebunie tinuta sub control?

0

Ultimele rabufniri ale iernii – cu vantul asta aspru si nenorocit care transforma din nou primavara intr-o imposibila dorinta – scot la iveala tot felul de fragilitati umane. Fragilitati ar putea insemna si labilitati. Momente in care oamenii uita cu totul de sine, de autocontrol si de ratiune si se arunca in niste stari pe care ceilalti – martori cu sau fara voia lor – nu le pot cuprinde.

Mai ales noaptea au loc asemenea accidente. Cand pasiunea copleseste ratiunea, cand aburii alcoolului inchid ochii mintii si incalzesc mai mult decat e cazul corpul, aprinzand inima si scanteia de nebunie de obicei tinuta sub control.

Atunci cei mai lucizi dintre noi o iau complet razna. Si nu e pe fondul mirosului de salcam, ca in liedurile lui Tudor Gheorghe. Nu. E pe fondul unei disperari care trezeste toti demonii si toate temerile. O disperare ca maine nu mai exista, ca primavara nu mai vine, ziua nu mai incepe, soarele nu mai rasare si nimic nu mai e posibil. Cam asta se intampla, uneori, noaptea cand altii dorm linistiti. Se odihnesc doar, pentru ca rolurile se pot schimba oricand.

Recomandarile noastre, desi uneori produsul unor astfel de nopti, raman diurne.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Putina latina

Un vers – intalnit intr-o lectura intamplatoare – ma bantuie de cateva zile. E din Lucretiu, „De natura rerum” si spune asa:  Sed mage placata posse omnia mente tueri. Adica “impacata, mintea poate sa le priveasca pe toate”. Ce te faci, insa, cand nu poti impaca mintea? Cand nu poti pune o granita intre tine si lume, cand nu poti stavili noianul de ganduri sau turbarea cu care unele idei incoltesc si cresc in minte?

  • Andreea Avramescu

In ultimul numar Decat o Revista, Oana Sandu semneaza un articol impecabil documentat si scris despre moartea inexplicabila a Andreei Avramescu, cea care a fost, o vreme scurta, presedinta asociatiei studentesti Voluntari pentru Idei si Proiecte. Andreea Avramescu era o fata care isi tatuase pe spate mesajul Soyez humains. Multe alte nuante le gasiti in textul cu pricina.

  • Unde noise-ul se transforma in placaj de tacere

Acolo sunt versurile tanarului Bogdan Cosa, recent adunate in volumul „O forma de adapost primara” pe care il gasiti in librarii de cateva zile. Cosa e un talentat prozator – dovada primul sau roman „Poker” si un poet inteligent. Unii din generatia sa spun despre volumul sau de debut in poezie ca este cea mai bine structurata carte de versuri de la „Ieudul fara iesire” (de Ioan Es Pop, 1994) incoace. Vlad Moldovan crede ca „Bogdan Cosa scrie la liziera insomniei – in centrifuga imposibila unde noise-ul se transforma in placaj de tacere. Printre flash-uri reflexive ca pocnete electrice se intrezaresc «obiecte putine/aer/lipsurile colaterale»”.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Iarna Decanului

Romanul lui Saul Bellow, urmarea calatoriei sale in Bucurestiul anilor ’70, pentru a fi alaturi de soacra muribunda, mi se pare o carte fara de care nimic din national-comunismul nostru nu se poate, cu adevarat, intelege. Bellow deghizat literar in decanul Corde este poate cel mai bun personaj pe care ni l-a lasat.

  • Metamorfoza

Scriam saptamana trecuta despre inceputurile cartilor. Cel mai bun ramane la Kafka: „Intr-o buna dimineata, cand Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciumate, se pomeni transformat intr-o ganganie inspaimantatoare”. Metamorfoza.

  • Eseul „Felix Culpa”

Norman Manea, despre legionarismul lui Mircea Eliade, eseu de la inceputul anilor ’90, de gasit si in cartea „Despre Clovni: Dictatorul si Artistul”, nu demult aparuta la Polirom.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Viralul pe planeta lui Justin Bieber

Treizeci si cinci de milioane de abonati pe Twitter care se auto-desemneaza cu termenul „beliebers” (un joc de cuvinte care, plecand de la „believer” – credincios -, subliniaza substanta mistica a curentului). Cateva miliarde de vizualizari pe Youtube, acolo unde clipurile sale sfideaza pana si logica elementara: unul dintre ele, care surprinde 12 secunde de vomisment, a fost urmarit de aproape 20 de milioane de ori. „Laptele n-a fost o idee prea buna”, a scris ulterior pe Twitter victima neplacerilor stomacale. 70.000 de oameni i-au redistribuit mesajul.

Asa arata o bucatica din lumea in versiune Justin Bieber, cantaretul canadian de 19 ani strangand ferm sceptrul celui capabil sa provoace isterie de masa printr-un singur click. E, probabil, soarta apocalipselor contemporane: sa se petreaca fara macar sa ne dam seama. Un text din London Review of Books surprinde ironia acestei realitati, AICI.

  • ...si-un strop de lumina

In ciuda peisajului putin simpatic descris mai sus, natura se incapataneaza sa ignore like-urile si retweet-urile, preferand sa-si arunce eternele lumini si umbre peste ambitiile din beton ale umanitatii. Cateva clipuri filmate cu ajutorul tehnicii time-lapse in Los Angeles surprind cu maiestrie frumusetea diafana a aceleiasi lumi.

  • Masa de sub pumn

„Aici sunt gaste pentru hahami, nu hahami pentru gaste; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre; slujbe pentru slujbasi, nu slujbasi pentru slujbe”, scria demult Ion Luca Caragiale, surprinzandu-si nu doar prezentul, ci anticipand cumva si suta de ani care avea sa-i urmeze. Cel mai mare dramaturg roman n-a fost sambata, 23 martie, la Congresul Partidului Democrat Liberal, nu l-am zarit nici macar in spatele presedintelui Traian Basescu anuntand dintr-un decor intim despartirea definitiva si irevocabila de formatiunea politica pe care a condus-o, dar Caragiale a fost totusi mai prezent – chiar si prin absenta – decat toate valorile euro-atlantice stranse la un loc.

Intr-o noua serie de „Momente si schite”, e bine sa retinem ca aici sunt partide pentru politicieni, nu politicieni pentru partide. Ambitiosii au si ei ambitiile lor, pentru ca – o stim tot de la Caragiale – de partid depinde binele tarii, iar de binele tarii depinde binele lor. E musai, stiind toate acestea, sa nu ratati cateva tablouri rocambolesti:

Sebastian Lazaroiu, prevestind fidelitatea, cu doar 24 de ore inainte ca infidelii din PDL, alaturi de care presedintele a tot construit in ultimul deceniu, sa-l aleaga pe Vasile Blaga in detrimentul Elenei Udrea: „In 2014 cel care va decide castigatorul alegerilor se numeste Traian Basescu. Va avea macar 20% electorat fidel. Si cand spun fidel ma refer la oameni cu care a dezvoltat o relatie de incredere de 10 ani. Cine are cei 20% castiga”.

Adrian Papahagi: „Sute de delegati m-au laudat pentru discurs, mi-au prevestit un mare viitor politic si mi-au spus ca partidul are nevoie de noi, dar nu ne-au votat. Fara noi, PDL e un partid mort si nici o constructie credibila pe dreapta nu se poate face fara noi”

Elena Basescu: „E o victorie rusinoasa a domnului Blaga!”. Inainte sa radeti in hohote, o intrebare cauzatoare de grimase, via Cristian Tudor Popescu: „Cand 89% dintre votantii Romaniei, adica 7,5 milioane de oameni l-au respins, de ce Traian Basescu n-a spus: Adio romani, voi sa nu mai fiti o piatra de moara pentru mine, eu sa nu mai fiu o piatra de moara pentru voi?”

Teodor Baconschi, un om care nu a exploatat victoriile lui Traian Basescu, nefiind ministru de Externe, si care nu a perpetuat filosofia fesenista, nefiind autorul sintagmei „mahala inepta si violenta”, cu referire la manifestantii din Piata Universitatii-2012: „Un lider care obtine 50% din voturi intr-o competitie interna nu conduce partidul: il rupe. Nu are suficenta legitimitate. Blaga-blat USL vrea 7% de alifie la dosul inrosit de compromisuri al PNL. Si-a trimis antemergatorii (Frunzaverde, Stanisoara etc). Acum va livra complet partea fesenista a PDL care, dupa ce a exploatat victoriile lui Traian Basescu – si beneficiile guvernarii – e gata de noi lupte la Haznaua 3”.

Traian Basescu, in mai 2011, la o Conventie Nationala a PDL mai „democratica”, din moment ce, la vremea respectiva, aparent „stia de un lider autoritar”: „Am o amintire frumoasa si una placuta din aceasta sala: aici am castigat presedintia partidului in fata lui Petre Roman, la Conventia din 2001, insa, atunci cand i-am intins mana celui care a pierdut, acesta mi-a intors spatele. Sa nu faceti asta!”

Acelasi Traian Basescu, anticipand in februarie 1997 tot ceea ce avea sa urmeze: „Sunt un admirator al agresivitatii in sustinerea punctelor de vedere in care crezi. Asa trebuie sa faca un om care conduce: daca vrei sa conduci dai cu pumnul in masa, avand insa intotdeauna grija sa ai masa sub pumn, ca s-ar putea sa n-ai masa si atunci iti dai cu pumnul in genunchi”.

Elena Udrea n-a spus nimic. Si-a schimbat doar poza de „cover” de pe Facebook, revenind de la profilul de campanie – „Noul PDL. O noua Romanie” – la vechea sa identitate exprimata, ce ironie!, intr-o limba moarta – „Omnia mea mecum porto” (Tot ce am port cu mine)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.