
1 decembrie bate la ușă.
În ultimele două episoade ale rubricii noastre săptămânale am făcut incursiuni prin orașele de vază și micile târguri ale României Mari. Cum arăta țara nouă ieșită reîntregită din Primul Război Mondial? Am aflat la Pixul cu mină datorită însemnărilor lăsate de academicianul Ion Simionescu, unul dintre cei mai harnici și devotați observatori interbelici ai urbanismului local.
Dar geologul Simionescu nu ne este util astăzi doar pentru a reconstitui geografia așezărilor românești din anii 1920. El e folositor și pentru a surprinde în parte spiritul epocii, pentru a înțelege ce stă la temelia naționalismului exacerbat care avea să ducă la naufragiul României Mari.
În 1919, la doar un an de la Marea Unire, Ion Simionescu punea pe hârtie informații pe care le considera esențiale: orice român ar fi trebuit să le știe despre noua sa țară!
„Paginile ce vor urma sunt puse la îndemâna copiilor și a celor care nu au de unde ști multe despre țara în care trăiesc. E o carte de popularizare”
, spunea academicianul în introducerea volumului România de Eri.
Ce era, așadar, fundamental de știut despre țara făurită la 1 decembrie 1918?
România lui Simionescu era țara cu cele mai frumoase peisaje, cu cele mai multe bogății și cei mai buni oameni. România lui Simionescu era atât de bogată încât bogățiile ei erau râvnite de toate puterile. România lui Simionescu era a țăranului cinstit, bine îmbrăcat, harnic și direct la vorbă.
Istoria pe care Simionescu o populariza înaintea tinerelor generații avea naivitățile ei livrești, dar încuraja mai ales mentalitatea de cetate asediată și discursul vigilent etnic.
Istoria națională era un reflector pus pe intențiile haine ale străinului care vrea să răpească ceva din darurile naturale ale băștinașului blajin. Românie de Eri e o carte interesantă, pentru că are observații interesante despre cultura, portul sau obiceiurile românilor aduși laolaltă de Marea Unire – dar, mai ales, pentru că integrează aceste observații într-o narațiune care ar trebui să ne servească astăzi ca avertisment.
O Franță mai mică
În locul Franței să ne închipuim o țară mică, cuprinsă între vecini puternici, avari după întindere necontenită. Dacă e bogată, mănoasă, frumoasă, e cu atât mai dorită. Apele ei largi, care curg prin câmpuri acoperite de holde, sunt cărări de pustiirii pentru vecini. Ea devine loc de bătălie. Grânarul ei nesecat e mereu furat, mereu pustiit.
(…) Într-una amenințată, într-una secătuită, ademenită spre apărare când într-o parte, când în alta, țara aceasta nu-și poate croi un drum al ei, decât cu sforțări uriașe și în clipele rare de răgaz. O asemenea țară a fost până mai eri România.
(…) Aproape tot ce este România de azi este rezultatul unei activități numai de o jumătate de veac. Cel care speră să vadă în țara aceasta abia înviată, după o somnolență de veacuri, oglinda statelor vechi cu așezări temeinice, economice și sociale, nu trebuie să uite lanțurile grele, care până mai eri îi paralizau orice mișcare voită.
Nouăsprezece veacuri de durere
Nu e țară din Europa care să fi avut o viață mai zbuciumată decât România. Rar popor peste care să se fi abătut mai multe valuri decât cel românesc.
(…) Principatele române erau locul de bătaie. Tot ele serveau drept răsplată celor victorioși. Pe seama lor se luptau cei mari. Se rupeau părți din trupul lor fără milă. Granițele lor niciodată nu erau sigure. Această stare de lucruri nu a durat un secol, două, ci de la nașterea poporului până în 1877.
Nouăsprezece veacuri de necontenită neliniște, nesiguranță și durere!
O țară mănoasă
Rar țară din Europa al cărei pământ să cuprindă, pe un sfert din suprafața Franței, atât de potrivită împărțire a înălțimilor, încât să corespundă tuturor nevoilor unui popor harnic. Munți nu prea înalți, acoperiți cu pășuni grase și păduri întunecoase. Dealuri îmbrăcate cu păduri de fag, de stejari, cu vii, livezi ori ogoare. Urmează apoi șesul întins, rodnic, poleit cu aurul grâului ori cu argintul popușoiului, încins cu lunca înverzită a Dunării.
(…) E o țară mănoasă. Câmpurile ei sunt așternute cu pământ rodnic, peste care n-a fost nevoie să se toarne îngrășăminte. E o țară cu felurite bogății. La munte sunt ape repezi, păduri dese și pășune grase. Sub dealuri zac îngrămădiri de sare, petrol și cărbuni. Pe dealuri se înșiră livezi de pomi și vii vestite. Pe șesuri și în lunci ogor de ogor se ține.
Adevărații români
Nu poate fi vorba de un singur tip etnic al românilor, nici chiar în cuprinsul granițelor de eri, după cum nici în Franța firea auvergnatului nu e la fel cu a bretonului.
(…) Tipul mai mult bălan, deși nu așa de bălan ca al rusului, cu fața lungăreață, cu ochii deschiși, fruntea lată, larg boltită, cu nasul lungueț, cu făptura mândră, înalt de statură, domină în Moldova.
Tipul cu fața mai smadă, cu părul mai negru, cu ochii căprui sau negri, cu privirea ceva mai aspră, cu nasul drept și mai zdravăn, mai iuți la mișcări, se întâlnește mai des în Muntenia.
Săteanul, singurul care trebuie de ținut în seamă când se caracterizează poporul, este încet dar sigur la mers, îndură osteneala, rabdă de toate, iar deșteptăciunea lui naturală nu-i tăgăduită de nimeni. De felul lui nu este vorbăreț ca grecul, dar nici așa de posac și închis ca bulgarul. El ascultă, ascultă bine, iar răspunsul pe care îl dă e măsurat, plin de înțeles ori lovește tocmai unde trebuie.
(…) Țăranul român e ospitalier și bun la inimă.
(…) Prea evlavios nu este, deși ține la credința părinților și nu ar începe, Doamne ferește, munca zilnică ori nu s-ar duce la drum fără să zică un Doamne ajută. Cu toate condițiunile neprielnice în care a trăit, bărbăția stă ascunsă în el cum stă jăratecul gata să aprindă focul acoperit de spuză.
Haina la români
Îmbrăcămintea săteanului este simplă, plină de gust însă și în mare parte ieșită din industria casnică. Vara se îmbracă cu cămeșă de cânepă, largă în mâneci, deschisă la pept. Ițarii sunt tot din pânză ori de aba, strânși și încrețiți pe picior. Își încinge mijlocul cu brâu ori cu chimir, în care își ține punga cu baere, câte o cusătură de cuțit și amnarul. În picioare e încălțat cu opinci, piele de porc pârlit, iar pe cap iarna și deseori și vara, poartă căciula din pielcică de miel.
Purtând părul retezat în frunte și cu plete, unii văd în țăranul român icoana vie a dacilor, așa cum sunt ciopliți pe coloana lui Traian.
Femeile se întrec în haine scumpe, frumos și cu gust țesute, împodobite cu cusături alese. Cămeșa e din pânză de in, subțire; pe piept, pe mâneci și pe umeri desemnuri variate, cu mătasă și fluturași, o împodobesc, arătând un simț artistic natural și ales. Fotele sau opregul țin loc de fuste, strânse la mijloc cu un brâuleț subțire, toată svelteța și mlădierea trupului este scoasă în față.
Dușmanii românilor
Sătenii formează marea majoritate (aproape 82%) din populațiunea țării, care se ridica, la 1912, la aproape 8 milioane de suflete.
(…) Populațiunea României nu e împestrițată prea mult cu seminții străine. Din toți oamenii care trăiesc pe pământul României, numai 8% sunt străini, dacă se scoate printre ei evreii (4,5%), singurii care sunt în număr mai mare. (…) Sunt orășele în care numărul evreilor precumpănesc asupra celorlalți locuitori. Ei au pus mâna pe negoț și micile meserii. Românii sunt sau funcționarii din centru sau plugarii din mahalale.
Ungurii, ziși Ciangăi, țin câteva sate din județele Roman și Bacău. Veniți de mult în țară, trăiesc neasupriți, în liniște, ocupându-se cu agricultura.
Bulgarii sunt veniți de curând. Din pricina greutăților vieții din țara lor au trecut Dunărea și s-au așezat în locurile bune pentru agricultură și grădinărie. Cea mai mare parte din acești bulgari s-au asimilat cu românii.
Bulgarii din Dobrogea sunt nou veniți. Firea haină, răzbunătoare a bulgarului nu s-a schimbat de loc în traiul lor printre noi. S-au dovedit că sunt dușmanii noștri cei mai răi.
Emanciparea țăranului
Vatra satului este patria săteanului. Ea este apărată când țara e în pericol. În vatra satului însă e izvorul curat al tuturor punctelor specifice care ne fac deosebiți de popoarele de prin prejur. Caracterul național, tradiția trecutului e moștenită în cuprinsul restrâns al casei de țară păstrat cu sfințenie la umbra inconștienții aparente.
Acolo e substratul de încolțire al eroilor neamului, de acolo ne vin multe din energiile care țes destinele țării. Viitorul țării e într-acolo. Într-acolo trebuie îndreptată toată atenția până când și sătenii vor fi scoși la limanul luminii. Pe urmă se vor conduce ei între ei.