Ce urmeaza. O concluzie necesara dupa 2012

Douazeci si sapte de texte au fost publicate, pana acum, in cadrul rubricii „Recomandarile Dela0.ro”. Acesta este al 28-lea si ultimul din 2012. S-au strans, s-ar zice, suficiente in urma pentru a face loc lucrurilor viitoare. In definitiv, e un exercitiu de selectie, despre ce pastram pentru a construi mai departe.

0

Francis Bacon scria, odata, ca daca a invata inseamna a-ti aminti, atunci a ignora inseamna, de fapt, a fi uitat deja. In urma cu mai bine de jumatate de an, notam in articolul de lansare a rubricii:

„Exista lucruri, nu putine, pe care reusim sa nu le observam in fuga continua spre ziua de maine. Exista carti pe care nu ajungem niciodata sa le citim. Exista filme pe care nu apucam vreodata sa le vedem. Exista articole de ziar sau revista ingropate de matematica infinita a internetului, obsedat sa schimbe mereu prima pagina de azi, desi abia avem ocazia uneori sa intelegem ce a fost ieri. Exista melodii pe care nu le-am auzit sau pe care le-am uitat pur si simplu.

Incercam sa le strangem aici, sub umbrela “Recomandarilor Dela0.ro”, la fiecare sfarsit de saptamana. Sunt lecturi de care ne lovim, filme pe care le remarcam, carti de care ne amintim ca poposesc pe rafturile bibliotecilor sau melodii care ne mai panseaza zilele grele”.

S-au adunat, intre timp, consemnari despre toate evenimentele care ne-au traversat in a doua jumatate a lui 2012: e suficient sa inventariati cateva din textele rubricii pentru a va lovi si de singuratati, si de prea-plinul prezentelor zgomotoase.

In definitiv, daca a fost un an in care, nefiind cu putinta a-i lasa in urma, am adus sub aceeasi palarie pe Giovanni Papini si Nouvelle Vague, pe Edgar Allan Poe si fictivul Daniel Abagiu, pe Paul Auster si Mihail Sebastian, pe Marin Sorescu si Aldous Huxley, pe Hemingway si Ruben Dario, si chiar ratele din Central Park si mingile Campionatului European de Fotbal, ei bine, daca a fost un asemenea an, inseamna ca n-a trecut cu totul inutil, cum obisnuieste sa o faca timpul.

Nu facem bilanturi, pentru ca n-am avea pe ce sa schimbam inevitabilele resturi, dar va scriem la final de 2012 doar ca am implinit un an de zile de la lansarea platformei “Romania de la Zer0” si gazduim deja cea mai buna investigatie a anului pe probleme de mediu (nu o spunem noi, ci Freedom House), dar si cel mai bun reportaj de presa scrisa (din nou, nu ne-am validat singuri, ci juriul Superscrieri).

Toate acestea, credem, nu spun despre noi decat ca ne facem meseria. Spun, insa, infinit mai multe despre voi, cititorii Dela0.ro: nu doar ca existati, ci si ca, citindu-ne, confirmati inepuizabila necesitate a continutului jurnalistic de calitate. Vom continua si in 2013 sa credem ca, aplicat riguros, actul de presa pe care il promovam nu va inceta sa fie relevant.

Daca suntem, macar din cand in cand, o sursa de inspiratie pentru a misca Romania din jurul vostru cu un centimetru, atunci ne-am achitat de sarcina asumata la demararea proiectului.

Ne revedem cu „Recomandarile” in 2013!

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Vremea unei socoteli

Sa iti faci bilantul anului in decembrie suna  a cliseu si pare un demers corporatist, ca atunci cand iti numeri banii ramasi ca sa poti sa cumperi niste nimicuri pe care sa le dai cadou celor dragi. Sau celor pe care ii urasti, dar carora trebuie sa le oferi, in spiritul lunii, ceva de sarbatori, nu?

Eu zic ca e igienic, vorba unui prieten, sa mai tragi linie din cand in cand si sa te uiti in urma la ce s-a intamplat in ultimele luni.

E fix ca in poezia lui Marin Sorescu:  Vine o vreme / Cand trebuie sa tragem sub noi / O linie neagra / Si sa facem socoteala. Pe urma incepem:  Cateva momente cand era sa fim fericiti, / Cateva momente cand era sa fim frumosi, / Cateva momente cand era sa fim geniali.

Cam asa e si la voi, nu? Pe urma alte momente in care am fost oribili, dezgustatori, in care am fost plini de venin, in care nu ne-am sunat parintii sa vedem ce mai fac, in care nu ne-am sunat prietenii, in care ne-am trezit nervosi si ne-am culcat nervosi – asa fara niciun motiv.

Si alte momente in care am fost cu totul cuprinsi de furia lucrurilor marunte care nu se leaga si care – vedem prin lupa rationala – sunt total irelevante in economia vietii.

Pe urma, vorba lui T.S. Eliot, tot acel viitor luminos pe care il lasam mereu in urma (Nothing, but a brilliant future behind me). Ah da, si apoi niste intalniri ratate, de tot soiul: cu carti, cu oameni, cu dimineti, cu altele. Si zilnic, zilnic, aceeasi natura umana meschina. Zi de zi, ora de ora. Mda, de-aia la bilant da cu minus. De-aia e cazul sa ne tragem sufletul si sa o luam un pic mai incet.

  • Poetul

De consemnat. Pe 13 decembrie 1983 a murit Nichita Stanescu. Ziua de 13 decembrie 2012 a trecut cu toata obscuritatea si cu toate nimicurile ei. Si cu gerul ei. Oameni s-au nascut si au murit. Niciunul ca Nichita Stanescu.  Poetul trebuie sa stie ca si astazi corzile stelelor inca vuiesc. Cititi-l!

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Filmul „Hobbitul”

E bun. Un fel de „Harap-Alb” al nostru, dar cu buget. Din fericire, noi mai avem si „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, ba chiar si „Danila Prepeleac”. Pe de alta parte, ocoliti „Ana Karenina”, despre care nu pot scrie decat atat: se rasuceste sarmanul Tolstoi in mormant!

  • Nuvela „Sonata Kreutzer”, de Lev Nikolaevici Tolstoi

Inevitabila, daca vrei sa intelegi ceva despre relatia femeie-barbat si nu citesti reviste colorate.

  • O dorinta, poate ultima

Sa mai vad o data soarele Italiei si sa citesc din „Armata mea de cavalerie” dimineata, col caffe ristretto.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Razboaiele Americii

Istoria aspiratiilor democratice se confrunta, intotdeauna, cu o lista alternativa care o insoteste ca o umbra: lista celor sacrificati in numele binelui. Luati, de pilda, Revolutia franceza, care a pus pe hartie idei incredibil de generoase, pazindu-le apoi cu ghilotina. Mii de oameni au fost ucisi sub paradoxala justificare a protejarii drepturilor omului.

Ghilotina era, in definitiv, o arma „umana”. Spre deosebire de secure sau streang, inventia Revolutia promitea o moarte fulgeratoare, aproape igienica. Si cu cat executia era mai rapida, cu atat tentatia de a folosi arma ucigasa era mai mare.

„Arma buna” spala, cumva, pornirea – esential primitiva – de a ucide, tot asa cum ideile generoase justifica razboaiele. De la revolutia franceza la razboaiele Americii, ideea asta a ramas intacta. Iata, de pilda, dronele Washingtonului, comandate de la distante, din buncare care asigura evitarea contactului direct cu inamicul, planand silentioase deasupra campurilor de lupta si trimitandu-si rachetele spre tinte intr-un act de razboi dezbracat de toate caracteristicile cunoscute ale razboiului.

Singura care marcheaza confuziile si dramele conflictului este moartea. Pe ea n-o poate evita nimeni. Iar confruntarea cu moartea celuilalt e imposibil de evitat, indiferent daca esti pe campul de lupta, in contact direct cu adversarul, sau manevrezi un joystick, asezat confortabil intr-un scaun.

Cand intervine eroarea, programele nu se pot reseta precum intr-un joc video. N-o poti lua de capat, pentru ca, desi totul pare virtual pe ecranele din fata ta, realitatea deja s-a desfasurat la mii de kilometri distanta, odata cu explozia rachetei lansate la o simpla apasare de joystick.

Cum arata noile razboaie ale Americii, purtate cu „arme bune” impotriva insurgentilor din lumea araba, dar mai ales ce ganduri au oamenii din spatele masinilor, intr-un reportaj Der Spiegel pe care, in pana de superlative, ma feresc sa-l cataloghez.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.