Cel care intoarce oglinda catre lucrurile ce ne unesc

Obosit de discursul obisnuit despre uratenia Capitalei si deranjat de propria lipsa de atentie urbana, un tanar regizor de 31 de ani s-a gandit sa repare podul imaginar care ii leaga pe oameni de oras. Cum? S-a apucat sa caute colturi de Bucuresti care ascund povesti de viata, emotii, iubire si amintiri.

0

Vlad Trandafir pune o oglinda in fata celor care locuiesc in Bucuresti pentru a le arata, oferindu-le povestilor altora despre diverse locuri din oras, ca lucrurile care ne aduc impreuna sunt mai multe decat cele care ne despart si ca lipsa de armonie care ne inconjoara provine si din felul in care ne uitam la urbe. Am avea atatea motive de pesimism, spune el, incat sa te plangi de lucrurile care te nemultumesc la felul in care arata Capitala a devenit deja o banalitate. De fapt, provocarea este sa faci exact opusul. Adica sa cauti contexte urbane care te fac fericit. Cu asta se prezinta in fata voastra regizorul de 31 de ani, cunoscut pentru scenariul lungmetrajului „O luna in Thailanda”: cu un mozaic de povesti, emotii, oameni, trairi, confesiuni, toate brodate prin ochiul fin al camerei si spuse pentru a stimula atentia privitorului care este si rezident al orasului. O serie de microreportaje despre cateva colturi de Bucuresti menite sa schimbe paradigma, sa inverseze rolurile in jocul de sah pieton-oras si sa restabileasca sanatatea relatiei cu orasul.  

 

Revelatia

Vara trecuta spre toamna, cand zilele caniculare inca nu parasisera cea mai poluata capitala europeana – titlu atribuit Bucurestiului in cele mai recente rapoarte despre calitatea aerului urban – Vlad Trandafir a vazut un interviu cu Mihai Oroveanu, directorul Muzeului National de Arta Contemporana. Oroveanu lauda sculptura cunoscuta sub numele de „Crucea mileniului”, facuta de Paul Neagu, si care a stat o vreme in Piata Charles de Gaulle din Bucuresti.

„Mi-am dat seama ca este un obiect incarcat cu destule semnificatii pe langa care eu am trecut realmente ca un autist si cumva asta nu mi-a convenit”, isi aminteste Vlad Trandafir.

Acum e primavara in orasul acesta, in egala masura iubit si detestat in literatura, poezie, arta si viata. Stam la o cafea la libraria Humanitas Cismigiu. Prin geamul mare se vede strada pe care trec tot felul de oameni al caror singur numitor comun e orasul. In spatele nostru trei barbati vorbesc in franceza despre destinul european al Romaniei, iar la finalul conversatiei constatam ca unul dintre ei este Lucian Boia. Ne marturiseste ca a dat un interviu publicatiei germane Der Spiegel.

Mici scene de viata au loc permanent in jurul nostru. Chiar acum, cand sunt scrise aceste randuri, un om se indragosteste nebuneste sau se desparte, cineva se naste, altcineva pleaca de pe lume. Toate se petrec in oras, in colturi incarcate cu semnificatii. Chiar acum, cand sunt citite aceste randuri.

 

Ideea

„Totul a plecat de la mine si de la o insuficienta a mea in raport cu locurile in care traiesc”, relateaza Vlad Trandafir. S-a reintors de 10 ani in Capitala (dupa cativa ani petrecuti in Constanta si Marsilia) si si-a dat seama ca are o relatie deficitara cu spatiul in care traieste. Ca, desi umbla mult, nu prea vede pe unde trece. Sau, daca vede, nu se uita cu atentie si cu rabdare. Si din teama de a deveni un turist in propriul oras, s-a apucat sa refaca puzzle-ul urban. A inceput de la colturi, asa cum se face orice puzzle.

„Oamenii isi aleg un loc. Singura idee de care ma tin scrupulos este sa fie genul de istorisire care sa ii emotioneze pe ei. Mergem si filmam, materialele au 3-4 minute, sunt pastile”,

Vlad Trandafir, regizor

 

„Imi doream sa fiu mai atent la locul in care traiesc si nu ma refer aici la informatii despre el.  Mi-am dat seama ca mult mai mult conteaza istoriile oamenilor pentru ca Bucurestiul este mai degraba o colectie de reprezentari ale fiecaruia decat o colectie de cladiri”.

 

Proiectul

Asa s-a nascut site-ul colturidebucuresti.net, care aduna scurte povesti video despre locuri din Capitala. Saptamanal, Vlad si alti doi parteneri gasesc un personaj – care la inceput a fost ales dintre prieteni –, afla care este coltul lui preferat din oras si ce poveste din viata lui s-a scris in acea zona, merg in locul respectiv si filmeaza un interviu. Modelul narativ este unul de tip confesiv: personajul vorbeste despre relatia intima cu un anumit loc, povesteste in ce context a inceput, cum a crescut, cum s-a schimbat si cum l-a modificat de-a lungul anilor.

„Am inceput cu prieteni la care am simtit ca exista o dorinta de confesiune si care au realmente ceva de spus, pentru ca nu este doar un prilej de a trancani despre Bucuresti. Nu despre informatii e vorba, ci despre acea zona de suflet care iti permite sa faci o confidenta in legatura cu un loc din oras”, explica regizorul.

Si pentru ca o confesiune este si un act de curaj, Trandafir si-a propus sa puna, de fapt, o oglinda ca sa intelegem ca suntem la fel si ca sunt mai multe lucrurile care ne aduc impreuna decat cele care ne divizeaza.

„Mi-ar placea sa am o relatie mai directa cu locurile, adica sa imi fie mai vii, mai cunoscute, mai aproape, sa ma simt mai putin strain in propriul oras. Si sa am genul ala de rabdare si de atentie care sa nu ma lase sa trec pe langa locuri fara sa ma bucur de frumusetea lor”,

Vlad Trandafir, regizor

„Am motive sa fiu pesimist, dar nu sunt”

E un aspect educativ in colturidebucuresti.net, desi Vlad Trandafir se fereste de acest termen si nu vrea sa fie didactic. Isi doreste sa le dea oamenilor o lupa prin care sa redescopere detaliile din oras, un instrument care sa le atinga mintea si sufletul si sa starneasca emotie si amintire si, poate cel mai important, sa creeze, in final, un val de armonie.

Ca multi dintre tinerii care se revendica ai Bucurestiului, Vlad cauta motive sa se bucure cand iese din casa. Nu e, insa, usor sa fii fericit in acest oras. „Am motive sa fiu pesimist, dar nu sunt pesimist. In Bucuresti sunt insule de normalitate, nu poti fi multumit de Bucuresti, ai prea putine locuri care sa te stimuleze sanatos. Dar mi se pare ca ele incep sa se inmulteasca, se incheaga comunitati in jurul unei idei, cum este exemplul biciclistilor”.

Marile probleme ale orasului? Privirea lui asupra Bucurestiului este cea a unui cetatean oarecare, raspunde Vlad Trandafir, neconvins de relevanta intrebarii. Tace cateva secunde, ca si cum nu e sigur ca ar vrea sa raspunda. Pe urma cuvintele ii ies suvoi. „Ce ma nemultumeste? Lipsa de personal, de pilda ma uit, in special, in zonele de periferie unde exista un fel de «inflorire» care este un amestec de reprezentante, spalatorii si blocuri fara nicio nota personala”.

„Mi se pare ca Bucurestiul este un spatiu al inadecvarilor. Sunt zone atat de diferite, ai opulenta, cladiri de birouri si zone de saracie , e un fel de oscila intre doua tipuri de inadecvari. E cand prea prea, cand foarte foarte. Nu reusim sa gasim un echilibru”,

Vlad Trandafir, regizor

 

Din Drumul Taberei, unde locuieste, se vad vilele ridicate la margine de oras, intr-o incercare de a redefini spatiul de locuit, de a crea un alt tip de zona rezidentiala. De la etajul trei, din balcon, urmareste acoperisurile caselor si il mira stridenta lor – „sunt acolo toate culorile posibile: mov, verde, roz” – si gardurile inalte cu care oamenii isi inconjoara casele care ii par prea spatioase pentru marimea familiei.

„Oamenii simt nevoia sa se izoleze in spatele unor garduri de 2-3 metri. E ceva halucinant. Ideea de izolare este un simptom, probabil un amestec de mai multe, e o frica, poate intemeiata, dar, in acelasi timp, si bolnava. E un fel de a pierde dorinta si stiinta de a fi impreuna. Traiesti intr-o comunitate si, desi ai casa ta, e un fel de a te izola, de a ii tine pe ceilalti la distanta”, puncteaza Trandafir.

 

Ori prea prea, ori foarte foarte

Il mai deranjeaza pe Vlad Trandafir si lipsa de adecvare, pe care o califica drept „uriasa” in Bucuresti, dand exemplul amplasarii Catedralei Mantuirii Neamului langa Casa Poporului. Parca tocmai pentru a sublinia inadecvarea proiectului in general si in raport cu zona, in particular.

De fapt, argumenteaza el, nu uratenia deranjeaza neaparat in oras, ci sentimentul ca se poate altfel, mai bine, dar ca dintr-un motiv sau altul vocile oamenilor nu sunt ascultate si schimbarea nu se produce. „Cand constati ca se poate mai bine, atunci cand te afli in zona in care e cu putinta si totusi nu se intampla. Asta este extrem de frustrant”.

Ce ii place insa nespus in acest oras este faptul ca el ramane inca „foarte neconstient de sine”.  Adica, bucurestenii sunt foarte in largul lor, prea in largul lor, iar asta e si un defect si o calitate. Exista o libertate pe care probabil nu o gasesti in alte locuri, desi alte locuri arata infinit mai bine si mai organizat, explica regizorul.

 

Epilog

Pe 19 aprilie l-am insotit pe Vlad Trandafir intr-o calatorie de aducere aminte pe strazile din zona Pietei Giulesti unde au locuit bunicii lui si unde a copilarit pana la 13 ani. A redescoperit o zona usor modernizata, cu strazi pavate si chiar cladiri de blocuri crescand stingher printre case joase, tei si caini, o veche mahala strajuita intr-o parte de un bulevard largit pe care circula tramvaie si masini, iar de cealalta de cateva linii de cale ferate traversate, la fiecare cateva minute, de toate tipurile de trenuri care intra si ies din Gara de Nord.

Desi este o zona de care se simte iremediabil legat in Bucuresti, Vlad Trandafir sustine ca nu ii poate pune cu siguranta eticheta de coltul lui de Bucuresti. Deocamdata, coltul lui de Bucuresti e ceva la care inca se gandeste.

 

Fotografii de Silviu Panaite

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.