Pentru a contura din câteva tușe portretul lui Mircea Eliade – un Eliade pentru începători dacă vreți – am apelat la monumentala lucrare a profesorului Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (editura Humanitas, ediția a II-a, 2007).
Volumul de aproape 700 de pagini este unul de referință printre biografiile istoricului religiilor, iar această sumară trecere în revistă nu are altă ambiție decât a vă convinge să îl căutați (în librării și anticariate) și să îl citiți.
Merită să vă îndreptați atenția spre personalitatea complexă a lui Mircea Eliade, cu luminile (studiile excepționale de istorie a religiilor) și umbrele (angajamentele legionare) sale.
Copilăria: de ce i-a fost mutată data nașterii pe 9 martie
Încă din copilărie, data nașterii sale a fost mutată pe 9 martie (n.r. – Eliade s-a născut de fapt pe 13 martie).
Explicația dată de Eliade însuși acestei ciudate schimbări este destul de surprinzătoare: dat fiind că numele său de botez, “Mircea”, nu aparținea niciunui sfânt protector din calendarul ortodox, familia a ales să-i sărbătorească ziua de naștere în data de 9 martie, care nu trimitea la niciun personaj sfânt, dar amintea de cei patruzeci de martiri creștini uciși la Sebastia, în Armenia, în jurul anului 324, pe timpul persecuțiilor ordonate de împăratul Licinius.
Astfel, data sa de naștere coincidea cu una dintre sărbătorile cele mai populare ale calendarului ortodox român – sărbătoarea celor patruzeci de Mucenici.
Născut în 1868 lângă Tecuci, tatăl lui Mircea, Gheorghe Eliade, a ales cariera militară, la fel ca fratele său mai mic, Constantin. Spre deosebire de acesta din urmă, care va ajunge general, Gheorghe nu va trece de gradul de căpitan. În 1899 cei doi frați, deja ofițeri, se hotărăsc să renunțe la numele lor de familie, “Ieremia”, pe care-l înlocuiesc cu “Eliade”, forma românizată a unui nume de origine grecească.
Mircea Eliade, care va fi întotdeauna mândru de numele său, pare să fi ignorat cauzele precise ale acestei modificări onomastice. Admirația pe care atât tatăl, cât și unchiul său, o aveau pentru Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, editor și conducător al revoluției de la 1848 din țara Românească, nu e atestată decât de mărturia târzie a lui Mircea însuși, nu poate reprezenta un motiv suficient.
Alegerea unui nume mai puțin întâlnit, cu o rezonanță prestigioasă, și care, pe deasupra, avea o arie de răspândire esențialmene urbană, s-ar putea explica prin dorința celor doi frați de a estompa originile provinciale și ascendența țărănească a familiei lor.
Corigent de două ori la germană și la matematică, și o dată la fizică
O fotografie a lui Eliade de la cincisprezece ani ne arată un adolescent cu trăsături fine și cu un surâs ironic, care și-a scos cu acest prilej ochelarii. Ca și cum tocmai și-ar fi întrerupt lectura, ține o carte pe care nu a închis-o complet și pe care se pregătește s-o redeschidă îndată după plecarea fotografului.
Fotografia a fost însă făcută într-un studio din oraș, iar Mircea nu putea să se fi simțit prea în largul său în uniforma de licean pe care o purta încheiată până în gât.
La vârsta de 14 ani, își terminase studiile gimnaziale pentru a începe, tot la Spiru Haret, ultimii patru ani care precedă bacalaureatul. Liceul, “această clădire martoră a umilințelor mele, pe care am ajuns s-o detest”, scrie Eliade în memorii.
În mai toate povestirile autobiografice consacrate adolescenței, va pune accentul pe relațiile cu învățământul și cu mediul școlar. Își amintește de “imposibilitatea de a învăța ceva la comandă sau de a învăța așa cum învață toată lumea în conformitate cu programul școlar” ca de o trăsătură dintre cele mai marcante ale personalității sale. Umilința și revolta deja încercate de școlar la zece ani aveau să continue, prin urmare, până în pragul intrării la universitate.
În patru ani, Mircea se vede de două ori corigent la germană și la matematică, și o dată la fizică. Nu obține decât rezultate modeste la franceză, engleză și latină. Dacă este să dăm crezare foii matricole din liceu, nu a excelat cu adevărat decât la literatura română și la muzică, deși a avut rezultate bune și la geografie, economie politică și științele naturii.
Studenția: sub vraja lui Nae Ionescu
Legenda lui Nae Ionescu și adevăratul cult de care s-a bucurat printre discipoli, încă din timpul vieții, nu erau bine conturate în momentul în care Mircea își făcea intrarea la Universitate. Nu toți studenții se arătau convinși de tânărul conferențiar, chiar dacă după cum știau cu toții cursul său nu semăna cu nici un altul. Eliade însuși se întreba dacă avea de-a face cu un geniu sau cu un farsor.
Fostul său coleg de la Spiru Haret, Mihail Polihroniade, își aduce aminte câțiva ani mai târziu: “În serile de iarnă, în mansarda lui Mircea Eliade (…) ne-am întrebat adesea: ‘Ce este Nae Ionescu? Va produce o operă care să-l așeze alături de marii gânditori ai omenirii? E o întrupare a diavolului ? E un credincios?’”.
Dacă dăm crezare mărturiei din Gaudeamus, profesorul i s-a înfățișat mai întâi lui Mircea ca un personaj care trăise el însuși ceea ce preda și a cărui viață se baza pe câteva certitudini dobândite cu greu. Exemplul lui Nae Ionescu apărea ca o promisiune pentru adolescentul tulburat de propriile îndoieli și melancolii: “Viața profesorului de logică însemna pentru mine siguranța că soluția acelor crize începute în adolescență trebuia să mi se lămurească”.
În plus, contactul cu filozoful teolog îl obliga pe Mircea, mai mult ca niciodată, să reconsidere problema propriei necredințe.
Eliade la “Cuvântul”: ucenic la școala agresivității
Nimic nu ne permite să spunem cât a fost de influențat tânărul Eliade, încă din această perioadă, de opiniile politice ale lui Șeicaru și Nae Ionescu. E totuși dificil de presupus că a rămas cu desăvârșire indiferent la judecățile pe care aceștia le făceau asupra actualității, chiar dacă propriile sale articole nu tratau subiecte politice. În acest sens, Eliade se bucura de o libertate remarcabilă în cadrul redacției.
În Gaudeamus, personajul Trăsnea, care-l încarnează pe Șeicaru, i se adresează autorului, în timpul primei lor întâlniri: “Dumneata ești?… Te-am angajat în redacție… N-ai scrii decât ce ți-o plăcea… Nici politică, nici reportagii…”. Această primire abruptă, dar binevoitoare, este însoțită de un sfat semnificativ pentru jurnalismul practicat de Șeicaru: “Nu lăuda niciodată. Înjură! Pe mine nu mă salută respectuos decât autorii dramatici pe care îi spurc în cronică…”.
Mircea nu avea să urmeze această recomandare în litera ei. Cu toate acestea, violența articolelor lui Șeicaru și incisivitatea celor ale lui Nae Ionescu l-au încurajat să manifeste o nouă atitudine care exprima o agresivitate îndelung refulată.
Tocmai în paginile Cuvântului își va construi imaginea publică în răstimpul celor doi ani care vor trece până la plecarea lui în India. De aici înainte, nu va mai fi doar un erudit în devenire, autor al unor articole de popularizare. Ca niciodată până acum, Mircea se arată agresiv până la insolență, arțăgos, frenetic, intransigent.
Tentația religiosului
La vârsta de douăzeci de ani, Eliade este deja un “anti-reducționist” în interpretarea faptelor religioase și va rămâne astfel până la sfârșitul vieții. În această privință, ideile sale, încă în curs de maturizare, se exprimă adeseori cu patimă.
Pe de altă parte, viziunea sa asupra istoriei religiilor se concentrează deja pe experiența mistică și pe caracterul său ezoteric. Este o viziune individualistă, voluntaristă și “tehnică” asupra experienței religioase, puternic influențată de un ideal de libertate ce trădează caracteristicile personalității lui Eliade.
Generația lui Eliade
La sfârșitul lui august 1927, Eliade trimitea redacției Cuvântului, de la Geneva, unde se găsea pentru câteva săptămâni cu o bursă a Societății Națiunilor, primul său articol din seria intitulată “Itinerariu spiritual”. “Itinerariul spiritual” este unul din acele texte care i-au permis lui Cioran să evoce “darul” lui Eliade de “a face orice idee palpitantă, contagioasă, de-a o învălui într-o aură de isterie, (…) o isterie pozitivă, stimulantă, sănătoasă”.
Într-adevăr, textul se prezintă ca un fel de lung manifest în care se succed observația plină de gravitate, chemarea înflăcărată, tonul profetic și lirismul adesea pretențios. El se adresează unei “generații”, aceea a lui Eliade însuși, căreia autorul îi postula existența și îi înțelegea să-i definească specificul. O generație care putea pretinde că a fost marcată pentru totdeauna, în perioada copilăriei, de nenorocirile războiului și ale ocupației.
Descoperirea Italiei și chemarea Indiei
În itinerariul intelectual și în biografia lui Mircea Eliade Italia joacă rolul unei plăci turnante. Descoperirea literaturii italiene i-o datorează lui Papini, “prin el (…) izbutind să mă eliberez de tutela librăriei franceze”, scrie el în memorii.
Dacă Pettazzoni și Macchioro l-au introdus pe terenul istoriei religiilor, Formichi, Tucci și foarte probabil Evola au determinat deplasarea decisivă a interesului său spre India. De altfel, Eliade va lua la Roma decizia de a pleca în India și ulterior va considera chiar pregătirea lucrării de diplomă despre filozofia Renașterii un preludiu al etapei indiene din viața sa.
Eliade în India: depășirea definitivă a sentimentalismului
Eliade a fost întotdeauna împărțit între puternica nostalgie a propriei istorii personale și tentația repetată de a începe o “viață nouă”, eliberată în întregime de povara trecutului. “Toate trec. Iată care e imensa mea suferință… o obsesie intimă și nemărturisită”, notează el în jurnal la puțin timp după sosirea la Calcutta.
Cu toate acestea, nu și-a exprimat niciodată cu atâta forță ca atunci când a stat în India sentimentul de a se fi eliberat de propriul trecut. “Cred că am depășit definitiv sentimentalismul”, îi scrie el lui Petru Comarnescu în aprilie 1929.
Mihail Sebastian și perioada Criterion
În noiembrie 1931, Eliade se îmbarcă la Bombay pentru a se întoarce în România. Pe vaporul care-l duce la Port-Said călătorește împreună cu Tucci, care revenea și el în Europa după o ședere de șase ani în India. (…) La București ajunge cu trenul în primele zile ale lui decembrie. La întoarcere este înghițit de îndată de atmosfera capitalei (…).
Eliade își regăsește atât ‘generația’, ai cărei membri se înmulțiseră în absența sa, cât și universitatea, unde spera să ocupe un post după susținerea doctoratului. Reintră, pe de altă parte, în redacția Cuvântului, unde Nae Ionescu îi ajutase și pe alți tineri să pătrundă: printre ei, un concetățean al profesorului, originar din Brăila, Mihail Sebastian.
Născut în 1907 într-o familie evreiască. (…) Eliade își amintește de Sebastian, așa cum îl revăzuse la sfârșitul lui 1931, ca de “un om care nu era înalt și al cărui obraz părea la început șters, aburit, îndepărtat. Era atât de discret și delicat, încât ar fi putut trece drept timid. De-abia după ce-l cunoșteai mai bine îi descopereai farmecul, generozitatea, prezența lui cu neputință de confundat”.
(…) În grupul apropiat de Eliade, ideea de a structura “tânăra generație” și de a repeta, la o scară mai mare, succesul conferințelor „Forum” căpăta amploare. Proiectul încolțise mai întâi în mintea lui Comarnescu.
În aprilie 1932 a fost luată decizia de a fonda o “asociație a artelor, literelor și filozofiei” care să fie reprezentativă pentru “generație” și să poată lărgi câmpul acțiunii sale culturale. După câteva ezitări cu privire la numele viitoarei asociații (…) ea a fost botezată ‘Criterion’.
Yoga, Cioran și cochetarea cu legionariii
După un an de la susținerea tezei, la douăzeci și șapte de ani, Eliade era deja autorul a patru romane publicate și a numeroase articole, dintre care o parte, consacrate Indiei, fuseseră reunite într-un volum. Succesul său literar contrasta cu absența recunoașterii științifice în domeniile studiilor de indianism și de istorie a religiilor.
Eliade era, în același timp, primul conștient de caracterul incomplet și de slăbiciunile tezei sale românești. Acesta este motivul pentru care s-a dedicat, în 1934 și 1935, transformării acesteia într-o adevărată lucrare despre Yoga. Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne era destinată să fie pubicată în franceză, astfel încât cartea să fie ușor de citit atât în străinătate, cât și în România, unde cunoașterea englezei rămânea limitată la o mică parte a intelectualității (…)
În noiembrie 1935, Sebastian își notează în jurnal că, în timpul conversațiilor cu Eliade, “alunecările spre dreapta” ale prietenului său sunt din ce în ce mai evidente, ba chiar pătrunse de agresivitate. O lună mai târziu, cu ocazia unei conferințe despre “Paradoxurile sociale ale epocii noastre”, Comarnescu remarcă și el “poziția cam de dreapta” pe care o adoptă Eliade când ia cuvântul.
(…) Această agresivitate remarcată atunci de Sebastian, urma imprecațiilor aduse de Eliade “statului cultural” timp de un an. Trebuie însă constatat că aceste declarații vindicative reprezintă introducerea la o nouă imagine a raporturilor dintre spiritual și politic. Acesta lasă de o parte figura “intelectualului” ca să se centreze, deodată, asupra unui alt personaj.
“Un conducător politic al tinerimii spunea că scopul misiunii sale este de a ‘împăca România cu Dumnezeu’, notează Eliade în decembrie 1935. Iată o formulă mesianică. (…) “Conducătorul politic al tinerimii” la care Eliade face aluzie în articolul său nu este altul decât Corneliu Codreanu. Este cea mai timpurie dovadă a admirației sale pentru fondatorul Legiunii.
(…) În 1935, Eliade devenise un simpatizant al lui Codreanu, și în fața sa se deschidea drumul către angajamentul politic. Care sunt rațiunile care l-au determinat să meargă până la capăt? În România a fost adesea privilegiat rolul jucat de anturaj și, mai ales, de Nae Ionescu în convertirea lui Eliade la “gardism”. Explicația este în același timp corectă și insuficientă.
Spre mijlocul anilor 1930, Eliade era, fără doar și poate, din ce în ce mai expus la apologia mișcărilor fasciste din Germania și Italia, ca și la apropierile binevoitoare care erau făcute între acestea și Garda de Fier. Dar Nae Ionescu nu era singurul care îl putea convinge pe Eliade să privească cu ochi mai buni nazismul și, în general, fenomenul fascist.
Eliade îl cunoscuse pe Cioran după întoarcerea sa din India, deși întâlnirile lor par să fi fost mai curând rare în anii 1932-1933. Sosit de puțin timp în Germania cu o bursă Humboldt, Cioran îi scria, fără ocolișuri, pe 15 noiembrie 1933: “Mă simt foarte bine la Berlin și sunt chiar entuziasmat de ordinea politică de aici”. (…)
În ciuda atașamentului său față de figura lui Codreanu, este aproape sigur că Cioran nu a intrat în rândurile Gărzii de Fier înaintea primei sale plecări în Franța, la sfârșitul lui 1937, ci mai probabil, în 1940, atunci când va face la radio elogiul postum al șefului Legiunii.
(…) În orice caz, către 1936 fidelitatea lui Eliade față de maestrul său (n.r. – Nae Ionescu) trebuie să fi căpătat o dimensiune nouă, propriu-zis politică. Mult mai târziu, în memorii, Eliade se servește de această fidelitate ca de un paravan pentru a ascunde conținutul și dimensiunea personală a propriului său angajament: “Direct sau indirect, noi toți, discipolii și colaboratorii lui, eram solidarizați cu concepțiile și opțiunile politice ale profesorului”.
În realitate, Eliade nu l-a urmat pasiv pe Nae Ionescu pe terenul angajamentului politic.
Angajamentul legionar al lui Eliade
„(…) ’Am aderat la Garda de Fier pentru memoria lui Moța’, afirmă, într-o scrisoare din 1948, Mircea Eliade. Pe 24 ianuarie 1937, Eliade publica primul său articol direct favorabil Legiunii și dedicat chiar morții lui Moța și Marin.
(…) Acest text deschide o serie de cincisprezece articole care se ocupă de Garda de Fier, de “misiunea” sa, de clasa politică românească și de “cotropirea evreiască”. Sunt articolele unui militant fervent, scrise cu elanul neofitului. Ele sunt dominate de eforturile lui Eliade de defini Garda într-o manieră ostentativ “spirituală” și metapolitică.
La Londra și Lisabona
Perioada sejurului londonez al lui Mircea Eliade, care începe în aprilie 1940 și se sfârșește pe 10 februarie 1941, este una dintre cele mai puțin documentate și mai tulburi din existența sa. În timpul acesteia, după propria mărturisire, și-a întrerupt redactarea jurnalului, pe care nu o va relua decât în aprilie 1941.
Este, de asemenea, o perioadă în care va fi cvasiabsent din presa românească, ca niciodată de la debutul său din 1926 la Cuvântul. (…) Eliade nu sosea la Lisabona doar pentru a pleca apoi spre România. Cum avea să afle curând, urma să rămână aici o perioadă a cărei durată nu o putea încă estima.
Dacă aspirase să ocupe o funcție importantă în ierarhia regimului legionar, revolta din 21-23 ianuarie înlăturase o asemenea perspectivă. În plus, chiar dacă nu era amenințat în mod direct, era la curent cu faptul că în România mai mulți dintre prietenii lui legionari, precum Haig Acterian sau Radu Gyr, erau la închisoare și că propriul său apartament din București fusese percheziționat.
În capitala portugheză, lui Eliade îi este încredințat un post modest – secretar de presă de categoria a II-a – și rolul său inițial rămâne destul de șters. Sosirea neașteptată a lui Carol al II-lea în Portugalia, după șase luni de exil în Spania, îi va ține ocupați în martie pe el și pe ceilalți membri ai legației române, care trebuiau să facă față unei eventuale tentative a fostului rege de a se duce în Anglia spre a se alătura exilaților români ostili regimului Antonescu.
“Descifram și cifram telegrame câte șase ceasuri pe zi”, notează Eliade referindu-se la tulburarea provocată la București de acest episod.
Profesor în America
(…) Ca profesor, Eliade este perceput de studenții săi drept un personaj aparte. În conturarea acestei imagini joacă un rol important originile sale europene, faima sa tot mai mare în Statele Unite, modul său de a vorbi despre religie. “Noi, studenții, știam că suntem instruiți de o autoritate în domeniu, însă prezența lui Eliade nu ne intimida. Dimpotrivă, avea un aer calm și modest”, își amintește Mac Linscott Ricketts, care i-a urmat cursurile începând cu 1960.
“Aplecându-se deseori asupra notelor sale, se oprea frecvent pentru a ne cere să-l ajutăm să găsească cel mai potrivit cuvânt englez sau pronunția corectă. Atmosfera din timpul cursurilor la care nu asistau, în medie, decât vreo douăzeci de studenți, era informală.
Putea foarte probabil să-i socotească pe studenții americani extrem de ignoranți în privința unor probleme elementare, pe care le-ar fi stăpâni oricare dintre colegii lor europeni, însă dacă l-am dezamăgit într-un fel sau altul nu ne-a spus niciodată”.
Nimic deci dintr-un personaj carismatic.
Tăcere pentru totdeauna cu privire la trecutul legionar
Problema pe care o ridică biografia lui Eliade după război nu este că a rămas antisemit. Contrariul pare mai aproape de adevăr, ceea ce corespunde imaginii liberale și cosmopolite pe care a știut să și-o creeze în mediul american.
Totodată însă, Eliade s-a dovedit incapabil să-și cerceteze trecutul luând distanța critică necesară față de el. Exemplele adunate în aproape trei decenii nu sugerează faptul că fostul membru al Gărzii de Fier ar fi purtat în permanență o mască pentru a-și ascunde adevăratele sentimente față de evrei.
Cu toate acestea, ele contribuie și mai mult la crearea imaginii contradictorii a unui om care a vrut în același timp să rămână fidel foștilor săi prieteni legionari, ca și față de ceea ce el considera a fi aspectul pozitiv al Gărzii de Fier, lăsând în urmă episodul antisemit, refulându-l și refuzând atât să-l examineze, cât și să-l mărturisească.
Dacă post-comunismul n-ar fi cripto-securist (după practicile securiste adaptate internetului din România), moatoarele de căutare n-ar fi afișat atât de tarziu, de puțin (sau deloc !) eseurile ISABELEI VASILIU SCRABA la căutarea după „Mircea Eliade”, „C-tin Noica”, „Nae Ionescu”, „Alexandru Dragomir”, „Lucian Blaga”, „Culianu” etc.