I.
„Au circulat atât de multe știri false în ultima săptămână încât nu mai știi ce-i adevărat și ce nu este”, îi povestea un rus jurnalistului Peter Pomerantsev, la începutul verii anului 2014. Eram la puține luni după prăbușirea regimului Viktor Ianukovici la Kiev, iar Pomerantsev relata despre starea de spirit de la Moscova, într-un articol publicat de London Review of Books.
„Numai în ultimele zile a fost o știre despre niște soldați ucraineni care au crucificat un copil în regiunea Donbas. Apoi o altă știre despre cum americanii îi instruiesc pe ucraineni să depopuleze Donbasul, astfel încât SUA să pună mâna pe gazele de șist de-acolo”, spunea cetățeanul rus. Jurnalistul nota conștiincios în carnețelul său: copilul crucificat nu putea fi decât din Game of Thrones!
De fapt, copilul crucificat nu e de găsit doar în Urzeala tronurilor, ci și în romanul Frații Karamazov, scris de Feodor Dostoievski. Autorul își pune la un moment dat personajele să povestească despre un evreu care răpise un copil de patru ani și îi taiase degetele de la ambele mâini, crucificându-l la final doar pentru plăcerea de a vedea cum se scurge viața din el.
„Îmi imaginez câteodată”, mărturisește unul dintre personajele dostoievskiene, „că eu sunt cea care crucifică copilul. Ar atârna acolo văitându-se, iar eu aș sta în fața lui mâncând compot de ananas. Îmi place la nebunie compotul de ananas”.
În Rusia, indiferent că anul e 2014 sau 2022, zvonurile – oricât de nebunești – prind conturul realului nu pentru că s-ar fi întâmplat cu adevărat, ci pentru că ele par plauzibile. În general, rușii îi cred în stare pe ceilalți – dar se cred în stare și pe ei – de cele mai grozave lucruri.
Să consemnăm de unde vine Federația Rusă, în termeni de istorie imediată: din lumea sovietică. „Deși o țară alfabetizată în proporție de aproape 100%”, scrie Leon Aron în Roads to the temple, „(n.r. – Uniunea Sovietică) a fost o societate analfabetă în materie de politică, trăind din povestiri și șușoteli, în permanență zguduită de zvonuri sălbatice”.
II.
În Ucraina, un proiect online fondat de Universitatea Națională din Kiev – Academia Mohyla demontează de ani de zile știri false publicate de organele media rusești referitoare la presupuse acțiuni agresive ale statului ucrainean împotriva intereselor de securitate rusești.
Sunt zeci de astfel de știri false publicate în fiecare lună. De la lansare (martie 2014), portalul a arhivat deja mii de instanțe în care informații absurde despre acțiuni anti-rusești ale Ucrainei au fost publicate în presa Kremlinului. Un singur exemplu dintre cele care se vehiculează în aceste zile: Ucraina ar pregăti un atac chimic în regiunile separatiste, pro-ruse, din estul țării.
Între timp, Kremlinul stă cu aproape 200.000 de soldați gata de luptă la granițele Ucrainei.
III.
Temerile președintelui rus Vladimir Putin nu par a fi ale unui șef de stat care, încercând să navigheze printre ruinele post-comunismului, e inevitabil marcat de nostalgia măreției Uniunii Sovietice. Fricile sale par a fi ale unui lider care, reflectând la lumea din jurul său și la ritmul în care aceasta se schimbă, nu găsește refugiu convenabil decât în post-fascism.
În acest sens, Putin e mai puțin prototipul sovietic prin excelență – și mai mult promotorul unei mistici politice naționaliste al cărei ideal suprem este sacrificiul (inclusiv fizic) pentru patrie.
„Ca să-l înțelegi pe Vladimir Putin, trebuie să-l asculți. Trebuie să cauți să afli ce anume încearcă să împiedice. Adesea, îngrijorările unui politician sunt mai grăitoare decât promisiunile sale.
Și-atunci, care e miezul acțiunilor lui Putin? Tema centrală a tuturor discursurilor sale este frica de încercuire. Această amenințare este reprezentată de forțele care vor să țină poporul rus într-o condiție inferioară, pentru că se tem de puterea sa interioară.”, nota în 2014 săptămânalul german Der Spiegel, într-o analiză care făcea corelația dintre vederile putiniste și cele care fondaseră, în 1919, fascismul italian.
IV.
Ce vede Vladimir Putin când se uită în propriul trecut, la prezent, dar și la viitorul țării sale? Ceva ce este mai puțin rezultatul unei gândiri strict raționale. Ceva ce este mai aproape de narațiunea cetății asediate, pe ideea pericolelor de moarte la adresa sufletului slav pentru care trebuie să-ți dai viața.
Kremlinul e un actor statal care lucrează cu metodă și perseverență – dar motivațiile sale intrinseci par a fi rupte, în epoca Putin, din manualul de luptă existențială pentru propășirea spirituală a patriei. Nimic nu e mai aproape de fascism decât ideea că moartea e nu doar o datorie înălțătoare, ci chiar un lucru de dorit dacă ea se produce în slujba idealurilor naționale.
„Am lucrat în serviciile de securitate și am văzut cum ofițerii de informații lucrează – ei își dau viața dacă e necesar. Totul este pus în slujba servirii Patriei și exact asta fac și eu acum”, le spunea Vladimir Putin unor elevi de gimnaziu și liceu, la o întâlnire organizată în toamna anului trecut. Poate doriți să citiți transcriptul, AICI.
„Măcar știm pentru ce luptăm: luptăm pentru noi și pentru viitorul nostru, pe propriul nostru teritoriu”, remarcase cu doar câteva luni înainte Putin, în cadrul unui interviu televizat în care fusese întrebat despre prezența NATO în proximitatea granițelor rusești. N-a trecut nici măcar un an de atunci, iar mentalitatea de cetate asediată chiar a adus Kremlinul în prag de război. Transcriptul interviului televizat e AICI.
„Ei trebuie să ne ofere garanții nouă, și trebuie să o facă imediat, chiar acum, în loc să dea din gură. Câteodată am impresia că trăim în lumi diferite”, tuna și fulgera Putin chiar la finalul anului trecut, într-o conferință de presă transmisă de principalele televiziuni rusești. Acronimul NATO își făcea loc de 13 ori în discursul său, iar cuvântul securitate de 19 ori. „Cum ar putea Rusia să trăiască permanent amenințată? Trebuie să stăm în permanență de pază, urmărind ce se întâmplă și când am putea fi atacați?”, comenta retoric președintele rus situația de securitate regională. Transcriptul conferinței e AICI.
„Nu vrem ca o alianță militară să se simtă ca acasă în curtea noastră din spate, pe teritoriul nostru istoric. Pur și simplu nu-mi pot imagina că am putea călători la Sevastopol ca să vedem marinari NATO. Sigur, mulți dintre ei sunt tipi minunați, dar ar fi mai bine să ne viziteze ei pe noi, să ne fie oaspeți, decât invers.”, spunea Putin în primăvara anului 2014, înaintea parlamentului federal, în cadrul discursului care propunea integrarea Crimeii între teritoriile rusești. Transcriptul este AICI.
În 2018, în declarația anuală înaintea parlamentului federal, Putin dedicase aproape jumătate din discursul său chestiunilor de ordin militar – și, mai ales, sublinierii capabilităților nucleare și non-nucleare ale Rusiei. „Puterea noastră militară crescută este o garanție solidă pentru pacea globală, căci această putere păstrează și va păstra paritatea strategică și balanța forțelor militare pe planetă, un factor cheie pentru securitatea internațională după Al Doilea Război Mondial”, a indicat atunci Putin. Apoi a mai spus ceva, remarcând că în ultimii 15 ani s-ar fi făcut eforturi însemnate pentru a limita dezvoltarea Rusiei, inclusiv pe plan militar: „Tot ceea ce ați încercat să preveniți a devenit deja realitate. Nimeni nu a reușit să împiedice Rusia.” Transcriptul întregii declarații este AICI.
V.
Scriitoarea Lidia Ciukovskaia a publicat spre sfârșitul anilor 1980 o nuvelă în care relatează experiența unei tinere mame al cărei soț fusese arestat în timpul Marii Terori staliniste (din anii 1930).
Stând la coada nesfârșită formată la unul dintre oficiile sistemului penitenciar pentru a afla ceva, orice, despre bărbatul ei, femeii îi moare bebelușul bolnav în brațe. Temându-se să nu piardă rândul după ce așteptase ore întregi, femeia rămâne acolo, cu pruncul lipsit de viață în mâini, încercând să afle dacă soțul ei mai trăia sau nu.
Stalinismul e astăzi istorie. Dar „când citești sondajele care spun că 80% din populație îl susține pe Putin, ai putea la fel de bine să interpretezi că 80% se tem de el. E teama care se pierduse în timpul protestelor din 2011-2012, iar acum s-a întors. Căci vârful de 80% al lui Putin coincide nu doar cu anexarea Crimeii, ci și cu noua legislație împotriva limbajului injurios, împotriva atitudinilor anti-naționale, împotriva extremismului – legi a căror putere izvorăște din absurditatea lor, din sentimentul că sunt atât de neclare încat poți fi acuzat de orice oricând”, scria jurnalistul Peter Pomerantsev în urmă cu opt ani.
Ce vine acum dinspre Kremlin e chiar mai rece decât anticiclonul siberian, pentru că deciziile moștenitorilor imperiului sovietic pare că se iau în baza unor ficțiuni care cochetează cu fascismul.
În fapt, pentru Vladimir Putin nu mai pare să existe nici măcar la nivel teoretic posibilitatea că lumea se mișcă după alte coordonate decât acum câteva decenii. În scenariul ideatic al putinismului, totul – inclusiv imposibilul – se poate întâmpla dacă imposibilul este necesar.
Fie și numai pentru a trata fobia Kremlinului că ar putea fi încercuit. Sau crucificat.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un caz de abuz asupra copilului în pantinaj
AICI.
Despre Ucraina și Rusia
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #5 (sezonul 2)
Fostul activist pentru dreptul românilor de a avea o presă zdravănă la minte, Mircea Toma, azi membru CNA, a venit în fața colegilor de for audiovizual cu o idee de multe grade pe scara Richter: să facă ceva, instituțional, pentru a afla cum circulă banii publici din subvenția pentru partide dinspre politicieni spre televiziunile de propagandă, șantaj și linșaj.
O liniște de sprijineai bicicleta de ea s-a lăsat peste ședința CNA, dar noi ne-am înverșunat să discutăm despre ideea lui Toma la Judecata de Acum. Chiar cu el.
Emisiunea intregrală o puteți vedea AICI.
Suntem și pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.
