Cine este Vladimir Putin. In cautarea unui raspuns

Mi-am amintit de Vladimir Putin uitandu-ma pe un colaj de fotografii, asa cum iti amintesti cate un chip uitat cand mai deschizi albumele de familie ascunse prin sertare. Se intampla prin septembrie, toamna nu-si terminase inca plimbarea pe bulevardele lungi ale Bucurestiului, iar la Moscova – capitala care nu crede in lacrimi, o stim de la Menshov – un anunt cadea ca un traznet peste sperantele Occidentului. Presedintele rus Dmitri Medvedev il propunea pe Putin drept candidat la alegerile prezidentiale din 2012 si punea punct saradei din ultimii ani.

O vreme paruse ca mai tanarul Dmitri avea forta sa-si infrunte creatorul. O vreme paruse ca reforma in Rusia putea fi ceva mai mult decat un simplu vis al cancelariilor vestice, prea increzatoare uneori ca e suficient sa cumperi hamburgeri de la McDonald’s si sa te uiti la filme americane pentru ca democratia sa devina realitate. Iata ca nu, Vladimir Putin – omul capabil sa fie natural, in egala masura, in postul de comanda al unui elicopter militar si in preajma copiilor dintr-o gradinita moscovita – se hotarase sa mai stea.

Mi-am spus atunci ca, de fapt, n-ar trebui sa fie o surpriza pentru nimeni. Si-am inceput sa strang dovezi. Semnele, imi imaginam, au fost acolo tot timpul pentru a intelege ca nimic fundamental nu se poate schimba fara vointa Tarului. Si tocmai cand eram pe punctul de a pune totul cap la cap, de a scrie egal si obiectiv cronica insurubarii lui Vladimir Putin in prezentul si viitorul Rusiei, totul s-a prabusit. Era o sambata seara la final de octombrie cand am citit textul din London Review of Books.

Opt ani de betii pentru a intelege

Intr-un articol despre sistemul de putere de la Kremlin, Vladimir Putin nu era pomenit decat sporadic. Toate luminile stateau pe Vladislav Surkov, ideologul sef al politicii moscovite. Si-atunci am inteles. Nu totul este despre Putin, chiar daca masinaria infernala pe care a asamblat-o i se datoreaza. Asa cum Hamlet n-ar fi existat fara Fortinbras, Putin n-ar fi in pozitia de a redeveni, oficial, omul numarul unu al Rusiei fara Medvedev, fara Surkov, fara toti cei care fac posibil ca cea mai mare tara de pe glob sa fie o dictatura la micul dejun, o democratie la pranz, o oligarhie la cina si o imensa enigma pentru restul planetei.

Pe Peter Pomerantsev, autorul articolului din LRB, nu-l cunosc decat dintr-o fotografie care circula aiurea pe internet si din cateva texte semnate in Newsweek. Am si uitat sa-i multumesc in primul email pe care i l-am scris. „Mi-au trebuit opt ani de betii si de vorbaraie, vorbaraie, vorbaraie pentru a scrie bucata asta”, noteaza Peter pe Facebook. Cam de tot atatia a avut nevoie Vladimir Putin sa-si tureze motoarele in lupta anticoruptie. Iar Rusia continua sa cada in clasamentele internationale de gen. Sau sa-si fixeze ca tinta reducerea dependentei tarii de exporturile de gaz si petrol. Iar economia tarii atarna astazi mai mult ca oricand de ele. Sau sa-si propuna revenirea Rusiei la fundamentele sale industriale. Iar prapastia tehnologica fata de lumea occidentala e mai mare ca oricand.

L-am intrebat pe Peter cine plateste toate aceste deconturi. A raspuns ironic: „In mod cert, oamenii care conduc tara”, probabil a zambit – dar asta nu se mai vede pe internet, acolo unde oamenii au uitat sa mai inteleaga – si a incheiat la fel de absurd ca intr-o nuvela de Cehov: „E o intrebare capcana? Poate pierd eu ceva din vedere…”.

INTERVIU

Dela0.ro: Peter, prima intrebare nu poate fi alta. Dupa haosul instituit de regimul lui Boris Eltin, sunt calmul si stabilitatea atat de importante pentru rusi incat explica pe de-a-ntregul de ce Vladimir Putin este atat de popular?
Peter Pomerantsev: Statisticile care indica popularitatea sa sunt greu de evaluat, pentru ca niciunul dintre rivalii lui Putin nu beneficiaza de o asemenea expunere mediatica. Dar iti raspund alfel. Recent am calatorit cu Transsiberianul pentru un show tv. E-adevarat, am vizitat doar zone centrale ale oraselor, dar am vazut o tara prospera, increzatoare, cu o clasa de mijloc consistenta. Statisticile economice au cifre incredibile in era Putin. Si de fapt rusii sunt chiar mai bogati decat indica evaluarile Bancii Mondiale, pentru ca nimeni nu declara veniturile reale. De aceea, pentru multi, Putin reprezinta virilitate, putere si condenseaza sentimentele lor de furie si mandrie pierduta. Putin nu este un accident, o aberatie. Putin e esenta a ceea ce rusul mediu statistic simte si crede.

Si-atunci, mai ramane ceva din modernizarea clamata de Medvedev, din pluralism, din legalism? Cat de sincera a fost, din moment ce e evident acum faptul ca Medvedev a acceptat sa fie inlocuitorul temporar al regelui vreme de patru ani?
O cacealma desavarsita…

…Si doar cu un an in urma Medvedev parea a fi – cel putin in ochii presei occidentale – un oponent real a ceea ce Vestul numeste „sistemul Putin”.
Tara nu se poate moderniza inainte ca acest sistem sa fie distrus, pentru ca el e construit pe folosirea legii cu scopul de a distruge adversarii si pe fidelizarea si recompensarea oamenilor utilizand parghiile coruptiei administrative. Chestia cu Medvedev a fost, intr-o anumita masura, de genul „hai sa livram presei occidentale o promisiune, ceva care sa-i atraga atentia”.

Iar in timpul acesta, cea mai mare tara din lume s-a pregatit, de fapt, sa aleaga pentru a treia oara un om care crede sincer ca prabusirea Uniunii Sovietice a fost una dintre cele mai mari catastrofe geopolitice din secolul XX. Pot sa trag concluzia ca majoritatea rusilor crede acelasi lucru?
E o chestiune de varsta. Cei care erau maturi la momentul dizolvarii URSS, precum Putin, cred asta. Aveau slujbe si le-au pierdut. Aveau un statut si l-au pierdut. Au parcurs drumul de la o slujba sigura la a fi soferi de taxi. Altii insa, generatia care venea imediat din urma, cei de varsta lui Medvedev, au vazut anii ’90 ca fiind o oportunitate. Pe masura ce aceasta generatie va ocupa pozitii in sistem, cred ca viziunea asupra istoriei se va schimba.

Peter, sa nu uitam totusi ca ambele generatii, si rusii in ansamblul lor, il plaseaza pe Stalin in panoplia eroilor istorici. Aceiasi oameni se afla la baza unui sistem politic de tip matrioska, construit sa scoata la nesfarsit Putin dupa Putin. Se poate vindeca o asemenea tara?
Aceasta este cea mai importanta intrebare care se poate pune despre Rusia. Este o intrebare despre masochism si adoratie, despre parinti care-si violeaza si divinizeaza, in acelasi timp, copiii. Despre parinti care sunt – simultan – temuti, adorati si urati de catre copiii lor. Si pentru a raspunde trebuie sa mergem cu mult inaintea lui Stalin. Toate cele trei figuri tutelare ale istoriei rusesti si-au ucis, la propriu, copiii: Stalin, Petru cel Mare si Ivan cel Groaznic. Asta e o paradigma care te pune pe ganduri. Si putem merge si mai in spate. Recent, in Rusia s-a derulat un program tv copiat dupa un format britanic: tara a trebuit sa aleaga cea mai importanta figura din istoria sa. Producatorii s-au speriat cand au inteles ca Stalin va castiga. Si au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa asigure succesul unui personaj „mai sigur”. Au mers pe mana lui Alexandr Nevski, un lider razboinic medieval care i-a invins pe suedezi. Nevski e o figura mai degraba mitica, un fel de Regele Alfred, si a parut o alegere moderata comparativ cu figurile istoriei moderne. Totusi, majoritatea cercetarilor istorice indica faptul ca Nevski a ajuns la putere ajutandu-i pe mongoli sa colecteze taxele si fiind dispus sa-si macelareasca propriul popor, prin suprimarea oricarei miscari de independenta. In principiu, toti marii lideri rusi par a-si fi cheltuit aproape intreaga energie in a-si casapi propriul popor. Asta pare sa fie esenta conditiei rusesti. Ceea ce inseamna ca va trebui sa intrebam un psiholog cum se poate evada din acest cerc vicios.

Un colaj fotografic fabulos aparut pe site-ul The Atlantic a facut recent valva. Il vedem pe Vladimir Putin pilotand avioane de vanatoare, conducand masini de curse, chiar coborand intr-un submersibil la 1400 de metri adancime in Lacul Baikal. Iata un adevarat super-erou rus, a carui aparitie te face sa te intrebi: ce naiba se intampla acolo? Si nu ma refer doar la Moscova, ci, mai departe, la Soci, Abakar sau Tver…
Sa stii ca Moscova este un loc al ironiilor, din toate punctele de vedere. E poate cel mai cinic oras in care am trait vreodata. La Soci, Abakar sau Tver sunt foarte apreciati, iubiti chiar, macelarii. Vladimir Putin este un sex-simbol pentru multe femei casnice si mame singure. Chiar e! I-ai vazut pe barbatii alaturi de care ele trebuie sa convietuiasca, pe care trebuie sa-i priveasca in majoritatea zilelor pe care le au de trait? Alte cateva „cascadorii” de tipul celor aparute in The Atlantic si Putin va intra in circuitul anecdotelor.

Pana acolo, insa, mai e timp pentru macar un mandat prezidential. Ce urmeaza dupa martie 2012? Si ce urmeaza in urmatorii 20 de ani? O nesfarsita schimbare a rolurilor politice intre aceleasi figuri, cu Putin mereu aflat in pozitia celui care trage sforile Kremlinului?
Sunt cateva texte excelente scrise de analisti politici care demonstreaza ca nu doar un singur om trage sforile la Moscova. Vorbim, in mod clar, de un intreg sistem oligarhic de tip feudal. Iar oligarhii au pornirea de a se devora unii pe altii la un moment dat. Eu am treaba insa cu audienta de masa, nu cu kremlinologia. In mod cert, asistam la un conflict latent in Rusia, desi n-am nicio idee cum se va sfarsi el. Jocul e intre birocrati, fortele de ordine si KGB, pe de o parte, si ceilalti, pe de alta parte. Nu subestimati ura pe care rusii – si ma refer la cei complet apolitici – o au fata de alianta birocratilor cu cei insarcinati sa asigure ordinea si sa aplice legea. Vorbim de o alianta care isi asigura practic resursa financiara jecmanind afacerile celorlalti. La un moment dat, aceste doua parti ale societatii se vor ciocni.

> „Regulile sunt destul de clare in Rusia. Televiziunea trebuie sa proslaveasca. Radioul si ziarele sunt ceva mai libere, dar pana si ele trebuie sa fie atente sa nu calce dincolo de o anumita linie. Teoretic, poti sa spui ce vrei in ziar si la radio – <traim intr-o dictatura> sau <exista coruptie> – dar in secunda in care indici precis oameni sau conturi din banci unde s-au depozitat banii furati esti mort”, Peter Pomerantsev, jurnalist

Intr-unul din articolele tale explici ca motivul pentru care formate TV de succes au esuat in Rusia este acela al diferentelor culturale de nedepasit. Care sunt asteptarile rusului obisnuit, nevoile sale, aspiratiile sale? Cine e omul caruia Vladimir Putin i se adreseaza?
E interesant un lucru: show-urile TV care au avut succes sunt bazate pe o reteta a umilirii – „Survivor”, de exemplu – sau a aspiratiilor false – precum in cazul „The Apprentice”. Despre rusul obisnuit, ni se spunea mereu sa facem show-uri pentru o „mama singura din Urupinsk”. Eu n-am intalnit-o niciodata si, sincer, ma indoiesc ca exista. Totusi, spectatorul feminin este tinta suprema in Rusia. Un prieten a facut o cercetare pe ce anume gasesc amuzant rusoaicele. Se pare ca cel mai mult le plac glumele si reclamele in care femeile preiau controlul asupra barbatilor. Versiunea ruseasca a serialului american „Familia Bundy”, in care nevasta isi ironizeaza permanent sotul ratat, este un hit de proportii. Femeile sunt grupul social cel mai efervescent din Rusia, in termeni de schimbare. Pentru prima oara, rusoaicele pun mai mult pret pe cariera decat pe casatorie. In Moscova sunt tot mai multe femei tinere, nemaritate, care traiesc pe cont propriu in apartamente inchiriate din propriii lor bani. Chiar daca „Sex and the City” este inca un serial de nisa, ne aflam in fata unei schimbari majore.

Si totusi, uite cum descrii intr-unul din articolele tale Rusia: „Nimeni nu crede aici in reguli. Modalitatea uzuala de a gasi o slujba nu e aceea de te pregati pentru un interviu, ci de a te folosi de relatii. Societatea rusa nu e prea interesata de mintile muncitoare, orientate spre business”.
Imi pare rau s-o spun, dar coruptia in Rusia este singurul lucru care permite lucrurilor sa se intample. Iar alternativa, cel putin in istoria recenta, a fost statismul rigid, care e si mai rau ca optiune.

Si-atunci ce asteapta rusii de la restul lumii?
Restul lumii? Rusii nici macar n-au pornit procesul de globalizare. Majoritatea nici nu calatoresc in afara tarii. Seamana mai degraba cu americanii din punctul asta de vedere. Sincer, pentru multi nici nu prea exista „restul lumii”. Europa e un fel de rai vazut la televizor, iar America si China sunt amenintari demne de luat in seama. Si Moscova e atat de departe pentru multi rusi…

> „Cred ca Moscova ar prefera sa joace rolul negativ al celui important pe scena mondiala decat cel pozitiv al locotenentului. Mai degraba decat speranta, frica ma anima in ce priveste Rusia: frica ca va decide sa mearga pe drumul inaugurat de Serbia si sa se prabuseasca zgomotos, din niciun alt motiv decat acela ca isi doreste sa atraga atentia. Pana acum, am avut parte de un razboi oribil in Caucaz. Si oricat de groaznic ar suna, ar fi putut fi mult, mult mai rau”, Peter Pomerantsev, jurnalist

SARUTUL

O sala plina, la Amsterdam, pentru Vladimir Putin

Sute de biciclete au tras pe dreapta la inceputul saptamanii trecute inaintea fatadei alungite a cinematografului Pathe Tuschinski din Amsterdam. Biletele se vandusera fulgerator cu cateva saptamani inainte. Asta nu e putin lucru, intr-un Amsterdam acoperit de ploile reci ale lui noiembrie. Fularele innodate alergand pe strazile pietruite din centrul orasului aveau un motiv. Aparent, trona pe afisul de la intrare: “Sarutul lui Putin”. Majusculele veneau insa din alta parte. De mult mai departe. Din Rusia lui Dostoievski, a lui Tolstoi si Puskin, din tara lui Cehov si Gogol – singura capabila sa produca amestecul de fascinatie si teama care a luat forma lui Vladimir Putin.

“Hai, lasa-ma cu asta, te rog. Inca un film despre Putin?”, imi spusese pe un ton iritat un prieten, in momentul in care imi cumparasem biletul la premiera. Nu citisem sinopsisul, nu aveam nicio idee concreta despre subiectul documentarului, pur si simplu ma dusesem dupa titlu asa cum zboara gazele in noptile de vara, in plina inconstienta, spre luminile incandescente ale becurilor. Cand ajungi la 10 dimineata la cinema, singura asteptare precisa pe care o ai e ca sala sa fie goala si sa-ti alegi cel mai bun loc. As fi putut oare sa ma insel mai tare?

Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata atata lume la premiera unui documentar. M-am asezat, stinghera, langa o doamna cocheta, in varsta. N-a asteptat mai mult de cateva secunde sa-mi impartaseasca din gandurile sale. A folosit de cateva ori, rostindu-l apasat, cuvantul “pacalit”. Putin reusise sa-i minta pe toti. Ea, Olanda, lumea vestica – toti crezusera ca va aduce democratia si capitalismul in Rusia. Si n-au primit la schimb decat un dictator. Unul, e drept, cu o inteligenta sclipitoare si carismatica. Am simtit in vocea ei frustrare si admiratie. Nu stiam nici macar care ii sunt asteptarile. De ce venise? N-am mai apucat sa aflu. A parasit sala prima.

Nascuti dupa 1989

Documentarul? N-a fost despre Vladimir Putin, daca asta inseamna doua ore de pelicula dedicate ascensiunii sale la putere. A fost insa despre cei douazeci de ani care au urmat prabusirii URSS si care l-au facut posibil pe Vladimir Putin. A fost, mai ales, despre povestea unei generatii care vede in liderul de la Kremlin totul: un tata, un conducator, un model. O generatie manipulata si determinata sa lupte pentru o cauza. Iar asta, in Rusia, inseamna intotdeauna sa lupti impotriva cuiva. Iata, asadar, in “Sarutul lui Putin”, o tanara generatie grupata sub palaria miscarii Nashi, luptand energic impotriva “dusmanilor poporului”. Iar asta, in Rusia, inseamna astazi sa lupti impotriva dusmanilor lui Putin.

Membrii Nashi incearca sa scape tara de influenta fascistilor. Nascuti dupa 1989, copiii tatucului de la Kremlin nu stiu insa aproape nimic despre regimul care a lasat in urma Rusia prezentului. Daca ar sti, si-ar da seama ce se intampla in jurul lor. Generatia Nashi e compusa din rusi carora li se spune ce sa faca, cum sa simta si cand sa actioneze. Micile ajutoare ale lui Putin primesc la schimb sentimentul apartenentei si al puterii si, din cand in cand, sansa unui sarut pe obrazul fostului presedinte. Pentru doua ore de documentar, asta e al naibii de putin. Pentru alti sase ani la varful puterii de la Kremlin, insa, sarutul acela ar putea fi totul.  (Diana Oncioiu, Corespondenta din Amsterdam)