Cinematografele din viata de apoi

In ultimii 2 ani, echipa Dela0.ro n-a mai plusat la capitolul dioptrii, desi a mai scurtat din podoabe capilare, barbi si poate chiar din vise, dar a castigat sentimentul ca se poate produce, livra si consuma continut jurnalistic premium pe o piata tot mai lipsita si de ziaristi, si de public. Aceasta e povestea unei descoperiri.

2

Cand ne-am trezit la inceputul acestei saptamani, Dela0.ro implinise deja doi ani de zile. Facusem o noapte alba in acel 24 noiembrie din 2011, vremea era tot blanda, desi nu ploua, iar ultimele luni ni le petrecuseram pe toate coclaurile din zona Bacau-Braila, documentand ancheta cu a carei publicare in patru episoade am lansat site-ul. S-au strans, intre timp, pe site 224 de articole ce acopera intreaga paleta publicistica pe care o poate oferi o revista online – investigatii, interviuri, analize, reportaje si fotoreportaje.

Am scris printre primii despre felul in care fondurile europene de mediu alimenteaza circuitele politice locale. Au rezultat seria investigativa “Cum petrec baietii destepti gunoaiele la groapa” si premiul “Tanarul Jurnalist al Anului”, acordat de Freedom House in vara anului trecut echipei care a documentat si scris cele patru episoade ale anchetei.

Am scris printre primii despre gazele de sist, alaturi de colegii de la Think Outside the Box, iar performanta jurnalistica a fost recunoscuta in cadrul Galei Green Awards din 2012.

Iar unul dintre reportajele noastre, Cititorul de la Basarabasa”, a castigat anul trecut categoria aferenta a Superscrierilor, concursul care aduna la un loc cele mai elaborate produse jurnalistice autohtone.

Am avut si momente proaste. Uneori am fost prea lenesi. Alteori abia ne-am gasit timpul ori resursele financiare pentru a tine in viata proiectul Dela0.ro, intre toate obligatiile cotidiene care ne achita facturile si notele de plata. Mai avem o mie de lucruri de facut, dar, cumva, tot ce am realizat pana acum ne da speranta.

Din noiembrie 2011 incoace, co-fondatorii Oana Dan & Vlad Stoicescu n-au mai plusat la dioptrii, desi prima a mai scurtat din podoaba capilara, iar al doilea din barba, dar au castigat sentimentul ca se poate produce, livra si consuma continut jurnalistic premium pe o piata tot mai lipsita si de ziaristi, si de public.

N-au facut-o singuri: la scurt timp dupa lansare, s-a alaturat echipei Iulian Andrei, iar colaborari au tot fost – le multumim tuturor celor care au semnat, la un moment ori altul, pe Dela0.ro, de la Ionela Gavriliu, care ne-a ajutat chiar la lansare cu un text minunat despre deportarea romilor kosovari din Germania, pana la – cel mai recent – Diana Oncioiu, alaturi de care am realizat anul acesta ceea ce consideram a fi cel mai important documentar de presa despre felul in care se predau istoria dictaturii antonesciene si a Holocaustului in scolile romanesti.

Nu in ultimul rand le multumim fotografilor care ne-au sprijinit de-a lungul acestor doi ani: Silviu Voicila, Mugur Varzariu, Iulian Nan, Tudor Vintiloiu, Ioana Moldovan, Daniel Petrescu sau Sorin Onisor au semnat fotoreportaje pe Dela0.ro. Ultimul pe lista, nicidecum insa cel din urma, e Silviu Panaite, care ne suporta hachitele de cateva luni deja, intrand in echipa Dela0.ro pentru a asigura si coordona zona de foto / video.

A devenit un cliseu, dar il vom nota totusi: fara toate personajele despre care am scris in acesti doi ani, Dela0.ro ar fi fost doar o copie palida a proiectului de pe hartie. Putem sa insiram aici zeci de nume si de povesti care ne-au plimbat de la Basarabasa, din judetul Hunedoara, pana la Istanbul, Munchen, Amsterdam sau Austin, Texas. Si dintre toate lucrurile, si dintre toate personajele, si dintre toate povestile, parca am vrea sa ne amintim acum, la aniversare, de apartamentul inundat de lumina lunii aprilie al Antoanetei Ralian, de unde nu doar Sala Palatului din Bucuresti se vedea altfel, ci insasi viata.

Am aflat in ziua aceea ca ar fi cinematografe in viata de apoi. Ne gandim astazi ca Dela0.ro ar fi meritat sa existe chiar si numai pentru frumusetea abia intuibila a acestei descoperiri. Daca n-ati facut-o la momentul respectiv, cititi interviul cu traducatoarea Antoaneta Ralian si rasfoiti prin arhiva, nu in cautarea timpului pierdut, ci a celui castigat.

Sunt lucruri, si nu putine, in proiectul “Romania de la zero” care aduc, prin documentare si scriitura, o plus valoare de negasit oriunde altundeva. Am incercat zilele trecute pe contul nostru de Facebook sa va mai amintim cateva dintre ele – mai ales dintre cele care n-au beneficiat de vizibilitatea vreunor premii, ci doar de truda si pasiunea puse in realizarea lor.

Pana la urma, bilantul acesta e cel mai adevarat dintre toate: contabilitatea lucrurilor mici, singurele care strang si piscurile, si haurile, si viata insasi. In ultima instanta, asta face jurnalismul de calitate: te-ajuta sa-ti inchipui lumea povestind-o.

In rest, ramane cum am stabilit: o plecaciune din partea echipei Dela0.ro inaintea voastra, cei care nu ne pot lasa in urma.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Poezia

Va dedic, la cea de-a doua aniversare Dela0.ro, cateva versuri de Prevert – unul dintre poetii mei preferati. Am ales poezia de mai jos mai ales pentru ca se asorteaza cu sezonul si cu ceea ce se intampla prin inimile noastre acum.

L’automne
Un cheval s’écroule au milieu d’une allée
Les feuilles tombent sur lui
Notre amour frissonne
Et le soleil aussi.

  • Libertatea

Luati-va din cand in cand libertatea maxima de a va baga picioarele in tot si evadati undeva mai ales cand tensiunea cotidiana a crescut munte in jurul vostru.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Filmele LUX

Trei filme au ajuns in finala, la un singur pas de Premiul Lux, oferit de Parlamentul European. Detalii despre aceasta competitie AICI. Le-am vazut pe toate inaintea publicului larg. Dau o marturie si nu-mi ascund favoritul: Miele.

1) Miele

Se discuta mult despre moarte intre noi. Eu mai mult tac. Privesc toate aceste argumente aruncate, inutil, in lupta si conchid ca intre noi s-a intamplat un cimitir de vorbe. Ma ridic in capul oaselor si spun asa: “Orice as spune despre moarte ar fi o supozitie. Nu imi place sa-mi construiesc rationamentele pe supozitii, nu sunt un sol fertil. Adevarul e ca nu stim nimic despre moarte sau ca nu stim cu nimic mai mult despre moarte decat stia omul de la inceput. Moartea e ultimul nostru mister, si e bine ca e asa. Hai mai bine sa vorbim despre viata”.

Dar nu vorbim despre viata decat pentru o vreme. Moartea ne atrage. Ne imbatam des si o luam razna, ne ratacim in ganduri subtiri, foarte subtiri, ca si cum ar fi picioarele unei insecte, de pilda paianjenul.

Imi plac filmele de cinema. Ajung, din stricta intamplare, sa vad “Miele”. Italian, si un pic frantuzesc, “Miele” ma intriga. Filmul aceste crede in onestitate, in traire, in emotie, are forta aceea tot mai rara in secolul nostru, chiar si in arta, de a te face sa fii trist cand cineva din poveste moare. E normal, imi spun, filmul este facut de o femeie, Valeria Golino. Indraznesc sa scriu ca avem aici o perspectiva feminina asupra mortii. Caci iata, eroina (Jasmine Trinca, actrita frumoasa, curajoasa, puternica si, banuiesc, foarte inteligenta) ajuta bolnavii in faza terminala sa isi incheie cu decenta viata.

Aflu ca Valeria Golino a sustinut ca filmul ei este despre eutansiere. Ma revolt. Sper ca undeva s-a petrecut o eroare, ca nu s-a inteles bine, caci “Miele” este cu mult mai mult, si chiar altceva.

Pespectiva feminina asupra mortii: moartea este inevitabila, dar poate fi indulcita (miele inseamna, fireste, miere), daca se intampla sa fi iubit pana la final, daca, de undeva, izbucneste muzica adecvata, daca ultima ta dorinta este sa privesti, pe fereastra, spre cer. Este, poate, o viziune sentimentala, dar in “Miele” nu se moare brutal. Femeia aceasta care ajuta oamenii sa-si treaca granita fara mari suferinte se sacrifica. Poate ca nici nu si-a dat seama, dar Valeria Golino asta a spus: femeia care aduce moartea sufera, intocmai, ca femeia care aduce viata.

Iar Irene, careia i se spune Miele, eroina acestui film de cinema fara termen de garantie, isi razbuna toate aceste sacrificii aruncandu-se in existenta, facand multa dragoste, lasandu-se iubita, si nu doar de barbati, oferindu-se, in paduri, in parcari, in camere nu tocmai salubre.

Desigur, exista si subtile probleme de etica, pe care „Miele” le rezolva cu aceeasi bunatate pe care as numi-o tot feminina. Il cunoaste pe Carlo, barbat batran, dar sanatos ca un bivol, care vrea sa se sinucida, fiindca a cunoscut lumea si lumea i-a devenit dezgustatoare, plictisitoare, insuportabila. „Miele” incearca sa il salveze si din fericire nu il va salva. Foarte european, actual, in pelicula aceasta, in problema sfarsitului vietii, Dumnezeu nu are a se implica.

Chiar si asa, „Miele” e un film frumos, e frumos ca peisajele Toscanei, are ceva din farmecul greu de explicat al Mexicului (excelent acel sofer de taxi mexican in rolul lui secundar; de fapt excelente sunt, ca in toate filmele mari, toate personajele secundare si, mai ales, coloana sonora) si din lumea de sub ape.

Iar finalul vine exact asa cum l-ai astepta: intr-un loc din Istanbul de unde se vede foarte bine tot ce este dincolo.

2) Uriasul cel egoist

Foarte englezesc acest film de Clio Barnard. Tema e foarte grea: prietenia tragica dintre doi baieti in decorul mizerabil al Marii Britanii post-industriale. Este crud, este crunt, dar ramane totusi foarte omenesc, iar pe Arbor si pe Swifty, dupa ce inveti sa le respecti alegerile, ba chiar sa ii iubesti, nu ii vei mai uita. In ochii lor se citeste bravura pe care doar disperarea o da, unul dintre ei, cel mai bun, va muri, dar miracolul prieteniei lor va rezista.

E bine ca acest film de cinema s-a facut, fiindca undeva, chiar acum, niste copii aduna fiare vechi. Pentru romani e util sa invete ca saracia, nu etnia dicteaza la marginea lumii. Uriasul cel Egoist este o adaptare foarte libera a unei povesti de Oscar Wilde. Si mai e ceva: peisajele din Bradford, Yorkshire, tinut care pare ca tocmai a trait Apocalipsul.

3) Paradisul spulberat  

E lung, e greu sa rezisti pana la sfarsit, sa vezi un copil murind de cancer si o familie spulberandu-se, alungata din paradis, un barbat pierzandu-si mintile si femeia iubita, totul. Nu mi-a placut filmul lui Felix Von Groeningen, il gasesc prea putin sofisticat, explicit, prea putin incadrat poetic, fanatic si in entuziasm si in deznadejde, excesiv.

Si un film romanesc: Matei Copil Miner

Reporter intors recent din Vale, nu puteam sa ocolesc lungmetrajul de debut al Alexandrei Gulea, „Matei Copil Miner”. Filmat mai ales la Uricani, iarna, intr-un loc in care natura e chemata, parca, sa stearga tot uratul lasat in urma de oameni, Matei Copil Miner ar fi putut fi o capodopera. Daca niciun om n-ar fi scos niciun cuvant, daca tot filmul ar fi fost doar o imagine dupa o alta imagine si s-ar fi pastrat, totusi, sunetul (minunat, in contra traditiei filmelor romanesti), daca actorii ar fi fost doar intamplari din décor, Matei Copil Miner era perfect.

Asa, insa, cunoaste lipsuri grave in scenariu, jocul actorilor, desi autetnic, e foarte departe de o opera de arta, povestea nu se sustine. Sa nu fim mai aspri decat s-ar cuveni, caci succesiunea innebunitoare de imagini, filmate parca de ochiul ingaduitor al bunului Dumnezeu, ramane.

Fie si pentru Valea Jiului, iarna, vazuta de foarte sus, ca dintr-o mina a cerului, merita sa mergeti la cinema sa il vedeti.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Explicatie despre situatia din Ucraina

Stiti ca acordul de asociere propus Ucrainei de Uniunea Europeana a fost ingropat saptamana trecuta, la putin timp inainte ca semnarea sa sa aiba loc la Vilnius, dupa ce Kievul a renuntat la intelegere, motivand ca isi doreste “relansarea relatiilor economice cu Rusia”.

Peter Pomerantsev, un corespondent al London Review of Books cu care Dela0.ro a stat de vorba in urma cu vreo doi ani, rezultand un interviu tare simpatic, scrie pe blogul revistei despre motivele aproape Freudiene care stau la baza “razgandirii” Kievului condus de mini-tarul Viktor Ianukovici.

2 COMENTARII

  1. Nu exista Dumnezeu! E o
    Nu exista Dumnezeu! E o minciuna gogonata, timp de secole auj fost oamenii mintiti! Si sunt mintiti in continuare si nici macar nu-si daun seama!

  2. Felicitari pentru munca de 2
    Felicitari pentru munca de 2 ani ! Intr-adevar ati realizat un produs premium ! Sper sa gasiti motivatia interioara pentru a ne bucura in continuare !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.