Statul roman, fiind un exemplu de eficienta administrativa, e doldora de profesionisti exceptionali.
Politicienii – ce exemplare!, ce viziune!, ce devotament in serviciul public! Denota putere de sacrificiu acesti demnitari autentici.
Armata? Glorioasa! Avem generali cat Coreea de Nord. Suntem un neam de eroi.
Politia? Ce caractere rare! Siguranta si incredere. Sigur ca da.
De fapt, nu are rost sa vorbim de un stat ros de coruptie si incompetenta, in care unii angajati bugetari fac cariera pe cumetrii si nepotisme. Nu, domnule!
In astfel de conditii, bineinteles ca partidul aflat la guvernare face si el ce stie mai bine: da cu banii in generali si chestori. Si cum demnitatea si onoarea slujitorilor statului sunt la cele mai inalte cote, iata-i la acest final de vara cum fug ca potarnichiile la pensioara, pe o usa, ca sa se angajeze tot in sistem, la stat, pe alta usa. Altundeva unde?
Dincolo de ironiile textuale (nu le-ati luat cu-adevarat in serios, nu?), concluzia se impune de la sine: trebuie sa purcedem cu mic cu mare sa cautam creditori care sa ne dea pana la salariu si pensie.
Cine nu poate, vorba presedintelui nostru: ghinion!
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu
-
Discursul si actiunile rasismului
-
Fetele rasismului
-
O istorie acceptata a rasismului
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
O carte
-
O alta carte
-
Un articol
-
Locuri de vizitat
-
Muzica
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
O alta lume: Toscana, Italia
10 zile in Toscana. 16 localitati vizitate. Aproape 1500 de kilometri batuti in sus si-n jos, de la Florenta pana in Val d’Orcia si de pe tarmurile Marii Ligurice pana pe platourile Apeninilor. 21 de soiuri de vin incercate, plus crame vizitate in Montepulciano si Chianti. Spre o suta de specialitati culinare poposite pe mese.
Asta e sumarul in cifre – dar e un bilant care nu face neaparat dreptate escapadei care a fost #toscanain4. Diana, Irina si Vali (partenerii de calatorie) au tot postat pe Facebook de-a lungul acestor aproape doua saptamani de aventura rutiero-gastronomico-viticola. Eu am fost mai lenes si deloc de moda noua. Cum sa faci atatea in zece zile si sa nu arati lumii? Am supravietuit – si chiar daca n-am facut prea mare caz din Toscana mea, tot trebuie sa scriu acum, cand s-a incheiat, ca trebuie urcat in masina si vazut partea asta de lume ca nicio alta.
Pentru ca dincolo de toate ghidurile turistice, Toscana e a micilor asezari in care opresti in dupa-amiezile asediate de soare si privesti intinderile de vii si maslini sau campiile galben pal taiate ici-colo de aleile de chiparosi. Cateodata nu-i nici tipenie de om, dar toata sudoarea oamenilor e in orizonturi – de la drumurile locale impecabile pana la proprietatile agricole care produc vinuri, ulei de masline, branzeturi sau dulceturi.
Toscana e a celor care inteleg valoarea timpului castigat, chiar daca timpul are o notiune cu totul particulara aici. La trei ore dupa amiaza risti sa nu gasesti nimic deschis in asezarile presarate peste vai si dealuri – dar timpul castigat nu-i in orare, ci in efortul comunitatilor de a pastra si duce mai departe ceea ce s-a facut bine, ceea ce s-a construit bine.
La Montepulciano, de pilda, nu poti sa produci Nobile, cel mai bun vin al regiunii, decat daca respecti un set de zeci de reguli. Pentru ca Nobile e timpul castigat, vreme de secole, al unei parti de Toscana.
Sigur ca orice vacanta vine la pachet cu doza aferenta de romantizare – dar #toscanain4 n-a fost doar Monticchiello, Montalcino sau San Gimignano, a fost si Dicomano, Livorno sau Cutigliano, locuri care nu-ti taie respiratia, dar care-si gasesc locul pentru ca – nu greseste deloc vorba romaneasca – locurile sunt sfintite, pana la urma, de oameni.
Si-n Dicomano dai de Ghiottone, unde tatal si fiul isi primesc clientii la pranz cu una din cele mai bune tocanite de mistret pe care o poate face mana de om. Si-n Cutigliano dai de Fagiolino, unde tot ce se pune pe masa, de la ciuperci pana la zmeura si mure, e proaspat cules din padurile locului.
Aproape totul e facut cu incapatanare si consideratie – nu din inertie, pentru ca asa cere traditia, ci din convingere, pentru ca asa cere timpul castigat de oamenii locurilor. Imaginile din fotografii abia incep sa spuna aceasta poveste.
#Toscanain4 s-a incheiat, dar povestea merge mai departe.
