„Au fost momente când întotdeauna ne-am gândit la dumneavoastră”

Dregătorii noștri au ajuns să vorbească în două feluri: mult și prost (varianta Vasilica Viorica Dăncilă și pupilii) sau puțin și prost (varianta Klaus Werner Iohannis și supușii). 

Ultimul discurs memorabil ținut de vreun politician pe meleagurile noastre a fost, probabil, pe vremea când s-a văzut ultima dată cometa Halley pe cer. 

Și dacă nu avem oameni în stare să transmită două idei prin cuvinte, de unde să avem viziune ori proiecte de societate? Cum să avem politici publice, dacă semi-cuvântătorii și doctorii în securitate națională cu doctorate copy-paste au cotropit instituțiile statului? 

Lectura la prima vedere a unui text ușor în limba română le-ar provoca nădușeli precum concertistica lui Gabriel Cotabiță. Cu diferența că, asudând, cantautorului îi iese totuși muzica, în vreme ce lectorilor le-ar ieși limba pe nas.

Spectacolul vocalelor și consoanelor publice românești din ultimii treizeci de ani este dezolant. Pentru oameni care trăiesc atenți la viața cuvintelor, să ascultăm cum vorbesc azi românii cu funcție bugetară este un adevărat coșmar. Comic, uneori – dar tot coșmar.

Și cât limba română ne-a tot scăzut, altceva ne-a crescut în schimb: incredibila toleranță socială la vulgaritate. Cultura noastră de penitenciar nu ar fi, evident, completă fără un vocabular adecvat.

Golăneala are argoul ei și menirea ei și farmecul ei, dar clasa politică națională se bălăcește în vocabule fără sens, ca să zicem așa. Ca să urci în ierarhia tribului trebuie să fii cât mai repede dispus la invectiva de rigolă, la sudalma de mahala – fără să fii totuși la rigolă sau în mahala. 

Dialogul dintre opoziție și putere și societate se duce, de ani buni, la nivel de precupețe. Oborizarea României (care nu e totuna cu felul viu în care vorbește lumea pe stradă) e completă.

Politică, vorbe și fapte

Atunci când, totuși, în mod miraculos, dau semne că ar ști să vorbească câteva vorbe (nici nu mai contează dacă și acelea împănate de clișee), marii noștri conducători sunt sabotați de impostură și statuile pe care și le-au construit ca să umble acum cu ele în cârcă prin lume.

Eu sunt reprezentantul oamenilor liberi, a zis deunăzi la televizor fostul premier Victor Ponta, care s-a născut, practic, angajat la stat.

De altfel, multe lucruri s-au spus în aceste două luni în care urgența nu s-a rotunjit doar epidemiologic, ci și lexicologic.

Dacă ar trebui să acordăm premiul întâi cu coroniță la exprimare recentă (nu și decentă) în spațiul public, ministrul de Interne Marcel Vela ar câștiga detașat (trebuie menționat că traversăm o perioadă care ne privează de logoreea poporanistă a lui Petre Daea și care ne confruntă cu tăcerea misterioasă a lui Dănuț Andrușcă).

Deși cât se poate de real, Marcel Vela pare scris de Nenea Iancu după o oboseală prilejuită de repaosul duminical. A trebuit să așteptăm mai bine de un secol de la acel minunat: Trebuie să recunoaștem că uneori în administrație se fură foarte des.

A trebuit să se nască domnul Vela, să facă școală la faimoasa universitate Drăgan din Lugoj, să-l ungă liberalii conducător la Interne în plină pandemie. Dar a meritat. 

A meritat, neîndoielnic, fiindcă ministrul PNL în geacă de piele a fost capabil de acest Everest al exprimării, care îl face pe Emil Bobu să se răsucească în mormânt: Au fost momente când întotdeauna ne-am gândit la dumneavoastră.

A avut neîndoielnic dreptate purtătorul de cuvânt al Cabinetului Orban, Ionel Dancă, când a strigat deunăzi la un adversar politic: Lăsați guvernul să apere viața românilor! Până la urmă, guvernanții vor să ne salveze viața, nu limba.

Și ministrul Sănătății, hușeanul Nelu Tătaru, merită aplauze pentru o alcătuire splendidă (chiar dacă ucigătoare) de limbă română: În general, într-o maşină mergem familia care suntem. Frumoase cuvinte, ne aduc puțin aminte de un alt glăsuitor al vremurilor postrevoluționare: Marian Vanghelie, care era (și poate va mai fi).

Și poeta Gabriela Firea, membră plină în Uniunea Scriitorilor, merită o reverență pentru aceste gânduri care exprimă îngrijorarea autorului: Nimeni nu este mai responsabil pentru noi decât noi înșiși.

Să ciulim, deci, urechile, căci nu e doar stare de alertă epidemiologică. Și să luăm aminte la vechea înțelepciune populară care ne anunță că la așa hal de vorbe, așa hal de fapte.

Iată și recomandările săptămânii.