Coada

După treizeci de ani, statul român încearcă, în sfârșit, să le facă dreptate victimelor revoluției din decembrie 1989. Nu e deloc sigur că va și reuși.

0

Există o nuvelă în literatura sovietică, publicată de scriitoarea Lidia Ciukovskaia, care relatează experiența tragică a unei familii în timpul Marii Terori staliniste din anii 1930.

E povestită acolo drama unei tinere rusoaice, proaspăt devenită mamă.

Arestat din senin, soțul ei dispăruse fără urmă în măruntaiele justiției sovietice.

Disperată, femeia stă la coada nesfarșită a unuia dintre oficiile sistemului penitenciar pentru a afla ceva, orice, despre bărbatul ei. După ore și ore de așteptare, tinerei îi moare bebelușul bolnav în brațe. Temându-se să nu piardă însă rândul, femeia nu părăsește coada. Rămâne acolo împietrită, în mulțimea de oameni, cu pruncul lipsit de viață în mâini.

Vrea să afle dacă măcar soțul ei mai trăiește sau nu.

Ne-am reamintit de coada aceasta – în care oamenii se sting stupid și nedrept așteptând să-și găsească o formă de dreptate chiar și acolo unde nu li se oferă altceva decât nedreptate – văzând imaginile de la primul termen desfășurat în Dosarul Revoluției române din decembrie 1989.

S-a întâmplat pe 29 noiembrie 2019, la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde sute de români au stat la coadă pentru a împlini procedura de citare în cadrul procesului. După treizeci de ani, statul român încearcă, în sfârșit, să le facă dreptate. Nu e deloc sigur că va și reuși.

Câteva zile mai târziu, pe 1 decembrie, se va defila cu mândrie și speranță de Ziua Națională – dar câtă mândrie și speranță își poate permite cetățeanul român care vede că de treizeci de ani cozile la dreptate nu se mai sfârșesc?

A numărat cineva în aceste trei decenii de România liberă oamenii care n-au mai ajuns să părăsească vreodată cozile la care s-au așezat așteptând o societate dreaptă?

Știm doar câți n-au mai apucat să intre în șir – o mie o sută șaizeci și șase de români. Atâția au murit în zilele revoluției din decembrie 1989. Niciunul dintre ei n-a prins România pentru care și-a pierdut viața – această țară care n-a putut, vreme de treizeci de ani, să le dea dreptate nici măcar în moarte.

În țara noastră, însă, justiția abia se face pentru vii, darămite pentru morți. Viii sunt chemați să se așeze la coadă și să aștepte să avanseze și să fie strigați. Nu e deloc sigur că vor fi vreodată.

De-a lungul anilor am strâns zeci de condamnări la CEDO în spețe legate de nesoluționarea într-un timp rezonabil a dosarelor morților din decembrie 1989. Statul a plătit despăgubiri de milioane de euro. Și cam atât.

Gloanțele care au curmat vieți în decembrie 1989 nu și-au găsit încă posesorii armelor din care au plecat.

Nu ne-am dat seama că această formă de justiție mereu amânată, plimbată pe drumuri, ținută la coadă nu ne va lăsa, de fapt, să ieșim din Republica Socialistă România.

Așa s-a sfârșit dictatura în România: cu regimul Ceaușescu încercând (în decembrie 1989) să ascundă cadavrele de la Timișoara, inventându-le tentative de fugă peste graniță, incinerându-le trupurile în operațiuni de stat secrete. Era o formă de a le anula semnificația morții. Nu trebuiau să existe martiri pentru libertate.

Așa continuă democrația în România: cu morții Revoluției încă morți întâmplător (în decembrie 2019), atinși de gloanțe trase din arme fără posesori, rămași în memoria publică doar cu o formă vagă de eroism. Neinvestigate până la capăt, morțile lor n-au fost lăsate să facă ultimul serviciu – acela de a ne arăta țintit călăii. Este, și aceasta, o formă de a le anula semnificația jertfei. Nu trebuie să existe vinovați pentru liberticid.

Poate că lucrurile se vor schimba la capătul procesului care abia începe în Dosarul Revoluției. Termenele se vor întinde pe ani de zile. Apelul va urma sigur fondului. Unii dintre cei care s-au așezat la coadă pe 29 noiembrie 2019, spre a găsi dreptate pentru dispăruții lor, nici nu vor mai prinde capătul.

Poate că nici Ion Iliescu nu va mai apuca să afle sentința finală din cadrul procesului.

Poate că va fi tardiv pentru toată lumea.

Dar, după treizeci de ani, oricum e prea târziu să luăm coada de la început.

Iată recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

O colecție foto  
Una care trece România prin anii fascismului, comunismului și zilele Revoluției. 

De la vot
Un reportaj de la vot, care nu este doar despre vot. Votul e doar pretextul pentru a intra în lumea rezidenților de la căminul Moses Rosen. Cu ce gânduri votează un domn de 100 de ani sau o doamnă de 90? Și cum îi privesc cei cu zeci de ani mai puțin care le aduc urma mobilă? 

 Versurile
… care mi-au rămas în minte și adolescentele minunate care le-au cântat. S-a întâmplat în Chile.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Milioanele Arlechinului, de Bohumil Hrabal, Editura Art.

O altă carte
Bestia obișnuinței, de Radu Găvan, Editura Herg Benet.

Și încă o carte
Motanul s-a sinucis, de Gabriel Bota, Editura Herg Benet.

Și încă una
Intuiționista, de Collson Whitehead, Editura Humanitas Fiction.

Și încă una
Simetria dorințelor, de Eshkol Nevo, Editura Humanitas Fiction. 

Eseurile lui Llosa
Chemarea tribului, de Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas Fiction.

Un film de cinema
Irishman. Care demonstrează încă o dată că Scorsese e Scorsese.

Și un film de revăzut
The Station Agent. Cu piticul din Game of Thrones când era el tânăr, ca să zicem așa. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Poate n-ați aflat …
… cât ne-a costat finanțarea publică a cultelor religioase în ultimele 11 luni, la nivelul cheltuielilor bugetare guvernamentale, municipale și orășenești.

➡️ 1.375.884.959 de lei. Adică aproape 300 de milioane de euro.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.