Violurile comise de soldații ruși în Ucraina, ororile de la Bucea (unde sute de civili au fost lichidați de trupele de invazie care încercau să stabilească poziții de asalt asupra Kievului) sau bombardamentele feroce asupra orașelor Mariupol și Harkov (unde nici măcar teatrele sau spitalele nu au fost evitate de tirurile armelor rusești) au readus în Europa spectrul crimelor de război.
De la războaiele din fosta Iugoslavie, Bătrânul Continent n-a mai fost obligat să privească imaginile înspăimântătoare ale gropilor comune sau ale cadavrelor lăsate să se descompună pe străzile orașelor.
Bucea sau Mariupol ar putea sta cândva lângă Srebrenica în inventarul crimelor armate comise de oameni împotriva altor oameni. Dar, oricât de clare și tulburătoare sunt imaginile distrugerilor și morții din Ucraina, traseul care ar putea determina clasificarea acțiunilor rusești recente în rândul crimelor de război nu e deloc drept și deloc simplu.
Dreptul internațional dispune de câteva reguli pentru a încadra și pedepsi astfel de crime – dar ele nu sunt nici pe departe la fel de ușor de implementat precum în dreptul intern. Rusia e astăzi e un agresor feroce în Ucraina – dar condamnarea decidenților de la Kremlin pentru crime de război va fi extrem de dificilă.
Crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul au fost definite la finalul anilor 1940, în încercarea de a evita dezastre similare celor provocate în Al Doilea Război Mondial. Ce reguli ar trebui să guverneze un război? Ce e permis pe front? Și ce e cu desăvârșire interzis? Supraviețuitorii celei de-a doua conflagrații globale au încercat să răspundă acestor întrebări prin convențiile de la Geneva.
Tot atunci, procesele de la Nurnberg (care au judecat o multitudine de crime naziste) au întemeiat ideea de tribunal internațional care să judece statele și actorii care comit crime de război, crime împotriva umanității, genocid sau epurare etnică. Așa au fost posibile mai târziu tribunalele internaționale pentru genocidul din Rwanda și pentru crimele comise în fosta Iugoslavie.
Nu toate statele se supun însă acestor judecăți internaționale.
Crimele de război / împotriva umanității nu se referă doar la lagăre, deportări în masă, gropi comune. Ele se referă și la folosirea copiilor în luptă, la jefuirea orașelor sau cadavrelor, la intenția de a distruge total un oraș, la bombardarea voită a unor monumente istorice, la blocarea ajutoarelor umanitare. O parte din aceste acțiuni s-au produs recent în Ucraina – dar poate fi Rusia inculpată, în mod practic, pentru aceste crime? Care sunt șansele ca eticheta criminalului de război să-i fie atribuită formal lui Vladimir Putin, prin intervenția și acțiunea unui tribunal internațional?
Înainte de toate, înțelegerea unor astfel de procese necesită reflecție, iar reflecția are nevoie de cunoaștere. Așa că ne-am propus la această ediție a Pixului cu mină să aflăm ce e o crimă de război.
Am apelat la unul dintre cele mai bune ghiduri: volumul Crime de Război. Ceea ce publicul ar trebui să știe, editat de Roy Gutman și David Rieff și publicat în 1999. Cartea se bazează pe relatările unora dintre cei mai cunoscuți reporteri de război, pe interpretările specialiștilor în drept și pe câteva studii de caz.
Iată ce am aflat.
Distrugerea totală
La o sută de metri, fragmente de bombe îi uciseseră pe cei patru luptători ceceni pe care îi intervievasem cu doar câteva minute înainte. Nimeni din echipa BBC nu s-a considerat prea norocos nici înainte de atacul aerian – dar acum ne simțeam ca niște ținte, ca de altfel toată lumea din Groznîi în primele zile din ianuarie 1995.
M-am întors în centrul orașului Groznîi de multe ori în acea lună. Erau tot mai multe atacuri rusești. Blocuri după blocuri au fost distruse. La câteva săptămâni după ce președintele Boris Elțîn a ordonat trupelor să pună capăt rebeliunii cecene, rușii au pus centrul orașului la pământ. Distrugerea a fost totală, peste tot ce am văzut în fosta Iugoslavie sau în oricare din cele șase războaie pe care le-am documentat.
Legile războiului spun că atacatorul trebuie să distingă între țintele militare și civili sau proprietățile acestora. Dacă nu o face este responsabil de atac fără discernământ. Dacă atacul produce pagube extinse și inutile, atunci se face vinovat de distrugere intenționată. (Jeremy Bowen, corespondent BBC)
Folosirea armelor chimice
În martie 1984, un soldat iranian a fost victima unui atac cu obuze de artilerie care degajau un fum puternic cu miros de usturoi. În câteva minute pe soldat au început să-l usture ochii și să-l mănânce pielea, care s-a înroșit și umplut de bășici. Cinci zile mai târziu pielea de pe gât, piept și umeri a început să se cojească. La scurt timp soldatul a murit.
O investigație a Națiunilor Unite a concluzionat că, în conflictul dintre Iran și Irak, s-au folosit arme chimice, precum iperită și gaz nervos cunoscut sub numele de Tabun. Până la finalul războiului Iran a numărat zeci de mii de victime ale armelor chimice. Nu există niciun dubiu că Irak a încălcat Protocolul de la Geneva din 1925, care interzice utilizarea armelor chimice și biologice în conflictele armate internaționale. Iranul a ripostat, e adevărat, dar mai puțin eficient. (Peter Pringle, corespondent de război)
Direcţionarea intenţionată a atacurilor împotriva civililor
Pe 25 iulie 1993, Israel a lansat represalii masive împotriva trupelor musulmane șiite de gherilă care atacaseră cu rachete orașele din nordul Israelului, ucigând șapte soldați.
Operațiunea Responsabilitate a debutat cu atacuri aeriene de amploare asupra Libanului și s-a încheiat șase zile mai târziu cu o încetare a focului intermediată de americani. Bombardamentele aeriene și de artilerie intensive derulate de israelieni au forțat sute de mii de civili din sudul Libanului să-și părăsească orașele și satele.
(…) După ce au lansat avertismente, israelienii au atacat satele, provocând victime printre civili. Human Rights Watch a susținut că armata israeliană a executat atacuri calculate, directe asupra țintelor civile.
Direcţionarea intenţionată a atacurilor împotriva civililor este o încălcare a legilor conflictelor armate. “Nici populația civilă ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau amenințările cu violența al căror scop principal este de a răspândi teroarea în populația civilă.“ (protocol din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale). Israel nu a ratificat Protocolul. (Joel Greenberg, corespondent New York Times)
Folosirea scuturilor umane
Era practica standard pentru infanteria americană din Vietnam, unde capcanele și câmpurile de mine amenințau cu moartea.
Unul dintre prizonieri a fost adus în fața soldaților. În jurul gâtului avea o funie, iar cel care conducea plutonul îl direcționa. Nu au mers prea mult până când detectorul uman de bombe a rupt un fir de tranzit și a declanșat o bombă. Dar de data aceasta tactica a eșuat. Explozia a fost atât de puternică încât l-a ucis și pe conducătorul plutonului, smulgându-i inima din piept.
Unitatea încălcase cel puțin trei legi ale războiului. Niciun prizonier nu poate fi forțat să participe în operațiuni militare, să fie implicat în activități periculoase sau să fie supus unor tratamente crude, inumane.
Folosirea oamenilor ca detectoare de mine a devenit o practică comună în războiul de zece ani. În masacrul din My Lai, din martie 1968, trupe americane au distrus un sat întreg și au ucis peste 500 de bătrâni, femei, copii. Au cruțat doar în jur de 20. “Pentru câmpurile minate“, a declarat locotenentul William Calley în fața Curții Marțiale a Armatei. (Patrick J. Sloyan, corespondent de război)
Distrugerea monumentelor istorice
Moscheea era condamnată la moarte. Data execuției nu fusese stabilită încă, dar sfârșitul era aproape pentru moscheea Ferhad Pasha când i-am trecut poarta în vara lui 1992. Sârbii controlau Banja Luka și erau determinați să distrugă toate simbolurile culturii musulmane. Niciunul nu era mai important ca Ferhad Pasha, construită în 1583 în timpul Imperiului Otoman.
(…) Procesele de la Nurnberg marcaseră prima condamnare pentru crime culturale. Mai mulți oficiali naziști au fost condamnați la moarte pentru o serie de încălcări printre care și distrugerea proprietății culturale.
(…) Pe 7 mai 1993 cei care locuiau în apropierea moscheei au fost treziți de o explozie care a făcut pământul să tremure sub casele lor. Mine antitanc au fost detonate sub fundația clădirii transformând-o în ruine. Tot ce a rămas în urmă a fost un petic înnegrit de pământ. Atacatorii au crezut că, distrugând inima spirituală a comunității, musulmanii vor pleca și nu se vor mai întoarce niciodată.
În Bosnia, moschee după moschee au fost distruse. Cu fiecare explozie sârbii comiteau o crimă de război. (Peter Maas, jurnalist)
Execuțiile
Însoțite de un baraj de artilerie, mortar și rachete de lumină care aruncau o strălucire metalică, două batalioane nord vietnameze au năvălit peste podurile slab apărate și șanțurile sufocate de lotus în fosta capitală imperială vietnameză Hue înainte de zorii zilei de 31 ianuarie 1968.
(…) Atât de mulți au fost uciși. Le Van Rot, proprietarul celui mai cunoscut restaurant chinezesc din oraș, era reprezentantul guvernamental al zonei în care locuia. Patru bărbați înarmați, doi din Hue și doi din Vietnamul de Nord, au venit la magazinul său și l-au arestat sub pretextul că e spion. I-au legat mâinile la spate și l-au împins către ușă. Când a opus rezistență, unul dintre bărbați l-a împușcat în cap.
Dr. Host Gunther Krainick era un pediatru german și profesor de medicină internă care lucra de șapte ani cu o echipă germană vietnameză pentru a pune bazele unei școli de medicină la Universitatea Hue. Krainick a rămas în apartamentul de la universitate după ce a căzut orașul, crezând că el și soția sa nu vor avea de suferit. Nu știa că se aflau pe o listă a celor care trebuiau eliminați. În a cincea zi a ocupației, o echipă înarmată i-au luat pe Krainick, soția sa și alți doi medici germani într-o mașină. Corpurile lor au fost găsite pe un câmp de cartofi. (Don Oberdofer, jurnalist)
Ieșiți din luptă
Soldații irakieni pe care-i puteam vedea erau ieșiți din luptă. Așadar, aveau dreptul să fie protejați, nu atacați. Trebuiau tratați potrivit prevederilor dreptului internațional umanitar.
(…) În loc să accepte predarea soldaților irakieni, kurzii i-au executat. Un soldat irakian, neînarmat, cu mâinile ridicate în aer a fost împușcat la câțiva pași de mine. Șapte prizonieri neînarmați și îngenuncheați au fost și ei împușcați. Individual sau în grupuri mici, toți soldații irakieni pe care i-am văzut în afara clădirii principale au fost executați. Niciunul nu avea arme, niciunul nu opunea rezistență și nu încerca să scape.
(…) Uciderea acestor soldați irakieni a fost o crimă de război chiar și după cele mai limitate definiții ale dreptului internațional umanitar. (Kurt Schork, corespondent de război)v
Gropile comune
Puteai simți mirosul gropii comune de la Cerska cu mult înainte să o vezi.
Mirosul bolnăvicios, dulceag al cadavrelor venea plutind printre copacii care însoțesc drumul de pământ până la mormânt. Ucigașii aleseseră bine locul, un drum obscur pe care puține persoane ar fi intrat.
Investigatorii de la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie au descoperit mormântul. Duhoarea care plutea în aer indica faptul că începuseră să strângă dovezi pentru cazurile de crime de război.
Cadavrele purtau haine de civili. Aveau urme de gloanțe în spatele capului. Mâinile erau legate la spate. Acei bărbați și băieți, spuneau experții criminaliști de la fața locului, fuseseră împușcați cu sânge rece.
Groapa comună de la Cerska este doar una dintre gropile comune din Bosnia care explică soarta a peste șapte mii de musulmani – bărbați și băieți – din Srebrenica, dați dispăruți după ce forțele sârbe din Bosnia au încălcat zona de siguranță ONU în iulie 1995. (Elizabeth Neuffer, jurnalistă specializată în crime de război)
Morții și răniții
În 1967 un sergent american din Vietnam a făcut o poză în care ținea capetele decapitate ale unor inamici morți. (…) Au existat și alte rapoarte despre soldații americani care le tăiau urechile sau degetele inamicilor uciși.
(…) Mutilarea cadavrelor este un eveniment destul de rar în armatele bine disciplinate. Jefuirea morților este însă o adevărată problemă. În Al Doilea Război Mondial, Armata SUA le-a interzis soldaților să ia ca trofee de război orice obiecte care ar fi indicat un tratament lipsit de respect față de cel mort. O asemenea interdicție există și azi.
(…) Proprietatea privată a celui decedat trebuie securizată pentru predarea ulterioară către autoritățile militare ale defunctului. (Wayne Elliott, locotenent colonel, Corpul Avocatului General al Armatei Americane)
Atacul asupra spitalelor
Eram corespondentul Newsweek pentru America Centrală. El Salvador era în mijlocul unei ofensive naționale puse la cale de o grupare de gherilă marxistă.
(…) Nu am să uit niciodată șocul suferit după o explozie care a avut loc la câțiva metri de mine. Armata bombarda dealurile din jurul orașului.
Când am ajuns în oraș, m-am îndreptat imediat către spital. Odată ajuns înăuntru mi-am dat seama că secția de pediatrie fusese făcută bucăți. Ferestrele erau sparte, liftul distrus, resturi de paturi erau împrăștiate peste tot. Dezastrul s-a produs când trupele de gherilă au detonat o bombă în secție.
Sfârșitul poveștii? Nicidecum. Distrugerea era consistentă, dar nu totală. S-au dat lupte grele în acea zi între armată și trupele de gherilă. Niciunii nu au încercat să ocupe spitalul, dar câțiva soldați rupți de grupul lor au încercat să fugă pe acoperișul spitalului. Trupele de gherilă i-au încercuit și au decis să detoneze încărcătură explozivă fix în secția pediatrică care era cea mai aproape de acoperiș. (Charles Lane, corespondent Newsweek)
Blocarea ajutorului umanitar
Pentru soldați, convoaiele umanitare erau forme de a aproviziona inamicul, ceea ce-i făcea și pe cei care le transportau tot inamici. Spuneți că ajutați femeile și copiii, l-am auzit pe un soldat croat țipând nervos la un oficial danez la un punct de control improvizat din Herțegovina. Nu faceți asta, îi ajutați pe musulmani.
Oficialul danez a dat din cap. Vă înșelați, nu luăm partea nimănui, ajutorul nostru este neutru. Răspunsul soldatului croat a fost un râs amar.
Am așteptat mult la punctul de control. Am așteptat la fel de mult la jumătate din punctele de control pe care le-am avut de trecut până la destinație, în orașul Travnik, controlat de bosniaci.
Croații ne tot opreau pe drum, sârbii ne bombardau de pe dealuri. Așa arăta de fapt susținerea ajutoarelor umanitare. La punctele de control legea nu avea nicio valoare. Nu doar că autoritățile nu respectau legea, dar nici nu știau statutul pe care-l au ajutoarele umanitare. (David Rieff, scriitor, analist)
Tortura
Ferhat nu era un luptător, dar era membru al partidului care susținea cauza kurzilor, ceea ce era privit cu suspiciune de către turci. Arestat de două ori, în 1993 și 1994, Ferhat a fost acuzat de sprijinirea unei organizații ilegale. A refuzat să mărturisească o crimă pe care nu a comis-o, în ciuda presiunilor psihice și fizice. La finalul procesului a fost achitat.
(…) Amnesty International spune că tortura este sistematică în Turcia și e folosită în toată țara. Într-un raport al Departamentului de Stat din 1997 se arată că tortura este o practică răspândită, iar poliția, adesea, abuzează deținuții și folosește tortura pe perioada detenției și interogării.
Metodele par să fie diferite de la o țară la alta. Ferhat ne arată o înlănțuire de cicatrici subțiri deasupra sprâncenelor. Sunt de la cleștii care-l țineau atârnat cu orele în timp ce cabluri electrice erau atașate la degetele de la picioare și organele genitale. Arsuri de țigară au lăsat mici semne rotunde pe antebrațele sale.
Mi-au ars și mustața, spune bărbatul. Dar mai rele decât durerea fizică erau zilele și nopțile pe care le-a petrecut în beznă completă, legat la ochi, interogatoriile batjocoritorii, insultele, amenințările cu moartea și zgomotul pistolului în timp ce aștepți execuția care nu mai vine. (Nicole Pope, jurnalistă și scriitoare)
