Ideea de a păstra o evidență oficială a persoanelor condamnate, după tipul de infracțiune comisă, nu este o invenție judiciară a vremurilor recente. Pe teritoriul principatelor române ea își are originea în secolul al XVIII-lea, când sub domnia lui Alexandru Mavrocordat (în Moldova) s-a hotărât înscrierea falsificatorilor de acte într-un registru special.
Această descoperire a fost făcută de avocatul Teodor Burada în 1920. Obligat să se documenteze pentru un proces de fals în acte publice și private, Burada a ajuns la procesele unor plastografi din secolul al XIX-lea și la codul criminalilor de la 1826.
Așa a descoperit că sistemul de justiție autohton dispunea de o Condică a șireților în care erau trecuți toți cei care comiteau infracțiuni legate de falsificarea semnăturilor, a documentelor judecătorești sau a actelor domnești. Menirea acestei condici nu era însă aceea de monitorizare sau supraveghere. Condica era mai degrabă o modalitate de a-l pedepsi pe cel vinovat pentru totdeauna, consemnându-i fapta în acest cazier primitiv (fără posibilitatea de a mai scăpa de stigmatul judiciar).
La 1920, când și-a făcut documentarea avocatul Teodor Burada, această condică a șireților nu mai exista. Legenda spune că ar fi ars când turcii au asediat Mănăstirea Secu.
Pentru această ediție a Pixului cu mină am consultat la Biblioteca Centrală Universitară lucrarea avocatului Teodor Burada – Condica șireților. O veche instituție juridică.
Falsificatorii
În anul 1851, stăpânitor pământului Moldovei fiind Grigore Alexandru Ghica Vodă, s-a descoperit în Iași o bandă de plastografi, alcătuită din mai mulți boieri și avocați în tovărășie cu evreul Ilie Hohman și Gheorghe Caruz, grec de origine, care era uneltitorul plastografiilor descoperite, avâd mare dibăcie a imita scrierea și subscrierea oricui.
Plastografia nu era ceva necunoscut la noi în țară, ea fusese practicată încă din timpurile vechi, mai cu seamă de călugării greci, în scop de a despuia pe oameni de averile lor în favoarea mănăstirilor ce le erau închinate.
Faptele comise de banda de mai sus erau grave. Ei au plastografiat iscăliturile oameilor celor mai cu vază și mai avuți din țară. Așa au plastografiat scrierea și subscrierea logofătului Costachi Conachi, unul din proprietarii cei mari ai Moldovei, iscăliturile răposatului Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a Episcopului de Roman și alții.
Pedepse pentru plastografiere
Articolul 253 din codul criminal rostește următoarele:
Cel ce va preface act domnesc sau judecătoresc cum și cel ce va face mincinoasă iscălituri sau peceți, unul ca acesta după împrejurările faptei se va pedepsi, se va bate la poarta curții gospod cu toiage și se va osândi la groapa Ocnii pentru un an de zile, iar de va fi din cea mai de ispravă, îmbrăcându-se în straie țărănești, se va trimite la monăstire pentru un an de zile.
Cel ce va face mincinoase scrisori a particularnicilor sau va preface pe cele adevărate de deosebite glăsuiri: să se veghească cu o pedeapsă mai măsurată adică, cu bătaie și cu închidere șase luni.
Pentru aceștia de mai sus, pe lângă celelalte, să se scrie și în condica șireților.
Alte tipuri de pedepse prevăzute de codul criminal
Condica criminală din 1826 enumeră următoarele soiuri de pedepse: moartea vinovatului prin tăierea capului sau prin spânzurare. După obiceiul țării, boierilor li se tăia capul, iar celor de rând li se curma viața prin ștreang.
Alte pedepse: veșnica închidere în groapa Ocnii sau a temniței, bătaia cu toiege sau cu biciul, bătaia la fața locului, bătaia pe toate ulițele orașului, bătaia la poarta Curții domnești, izgonirea din țară, tunderea părului capului în public la femei și trecerea numelui făptașului în condica șireților.
În privința existenței acestei condici, cercetând în trecut deosebitele legislațiuni penale care s-au succedat și au avut tăria la noi în Moldova, n-am găsit nimic despre o asemenea condică în care se scria numele vinovatului cu fapta comisă, neavând alt scop decât a lovi în moralul delincventului.
Pe lângă aceste pedepse prevăzute prin legislațiunile noastre penale mai erau în obiceiul țării: înbourarea (n.r. înfierarea) în frunte și în spinare, pecetluirea hainelor pe condamnați (n.r. să nu se poată dezbrăca cât dura condamnarea), bătaia cu urechea la stâlp, punerea coarnelor pe cap.
În căutarea documentului pierdut
Intrând în vorbă despre această condică cu mai mulți bătrâni, i-am întrebat dacă își mai aduc aminte să se fi păstrat din vechime pe la Divan vreo condică numită a șireților, în care să se treacă ca pedeapsă numele osândiților, celor ce au plăzmuit plastografii și alte delicte prevăzute de art. 253 din codul criminal.
Singur numai domnul Scarlat Șișcanu, înzestrat cu o memorie de necrezut, mi-a spus că: fiind protocolist la lucrările Statului administrativ, într-una din zile aflându-se în sala Sfatului, pe când se urma instrucțiunea vinovaților, logofătul Costachi Sturza, președintele Sfatului și ministru treburilor dinăuntru, om luminat și de un spirit pătrunzător, luându-se la vorbă cu colegii săi despre plastografia comisă de banda despre care am vorbit mai sus, a avut curiozitatea să vadă ce pedeapsă dă legea la cei ce plăzmuiesc plastografii.
Și căutând în condica criminală din 1826 a văzut că legiuitorul, la alin. III de sub art. 253, prevede că, pe lângă pedepsele prevăzute de acel articol, numele vinovatului și a faptei sale să se scrie și în condica șireților.
De atunci nu s-a mai vorbit nimic despre această condică, nimeni n-a cercetat să afle când și de cine ea a fost înființată la noi în Divan, până la anul 1855, când Teodor Codrescu dă la lumină o copie de pe cartea domnească a lui Alexandru Mavrocordat Voevod, din 1786, prin care se înființă la Divan condica șireților.
Actul de înființare
Unii ca aceia, care au umblat cu vicleșug asupra altora ca să ia și să apuce moșii, vii, livezi, țigani, dughene, bani, după ce se vor hotărî și se vor sfârși pedepsele lor, adică să plătească cheltuielile și pagubile ce s-au pricinuit părții celei drepte, și apoi spre pilda altora, bătându-se cu toiege la poarta Curții, să se treacă numele acelor vicleni și șireți într-această Domnească a Divanului condică, cu arătarea pricinii și a vicleșugului ca, după aceea să fie cunoscuți și știuți de șireți, să nu li se mai dea ascultare jalobei lor și ziselor lor, sau vreo mărturie de vor da pentru orice, la care și cu jurământ, în samă să nu să ție, ci de-a pururea să se socotească ca niște oameni de prisosit, vicleni și șireți și întocmai cu tâlharii. (Mai, 1786)
(…) Până în ce an s-a trecut numele osândiților în acea condică n-am putut afla cu toate cercetările ce am făcut, atât în arhiva Statului, în arhivele Tribunalului și a Curții de Apel din Iași, cât și în scriptele vechi și în memoria bătrânilor noștri.
Dispariția condicii
În 1851, logofătul Costachi Sturza s-a mirat în Sfat, cum de nu s-a păstrat la Divan condica șireților. Curios fiind de a vedea asemenea condică și cine anume erau trecuți în ea, a întrebat pe Gheorghe Asaki, care era arhivist la Arhiva Statului, cât și pe președintele Tribunalului criminal de nu cumva au vreo știință de condica șireților.
Asaki l-a asigurat că o asemenea condică nu se poate să nu fi avut ființă, dar că lesne a putut să se piardă prin nestatornicia timpurilor, precum revoluția volintirilor din 1821, invaziunea țării de către Ieniceri, care au adus atâta groază în popor, încât nu se știa om cu om, și că dacă acea condică a fost depusă la adăpost de siguranță, împreună cu alte arhive ale țării la Mănăstirea Secu, desigur că ea nu mai are ființă, știut fiind că Ienicerii au dat foc mănăstirii.
