Crimele, accidentele, infracțiunile în general, au fost mereu pentru redacțiile de presă subiecte aducătoare de tiraj și audiență. De aici și prezentarea lor facilă, cu titluri exagerate, cu accente radicale pe detaliile punctuale și mai puțin pe cauzele determinante.
Goana după senzațional, dar și pejudecățile, fac adesea ca știrile de acest fel să plaseze în zona de cancan subiecte altfel importante. Așa a ajuns violența domestică să fie prezentată sub titluri precum <dragoste cu năbădăi> sau <crimă din pasiune>. Așa au devenit unele victime ale violurilor femei care și-au căutat-o.
Aceste abordări nu sunt deloc recente. Senzaționalismul e o rețetă testată în timp, cu rădăcini în secolul al XIX-lea, când paginile ziarelor erau pline de crime înfiorătoare care atrăgeau cititorii.
Pentru această ediție a Pixului cu mină am mers ca de obicei la Biblioteca Centrală Universitară, unde am consultat lucrarea Crime înfiorătoare și tâlhării îndrăznețe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în România, de Gabriel Constantinescu. Volumul a fost publicat în 2012.
Studiul se uită la tipul de infracțiuni care apăreau în ziare, la frecvența publicării lor, la cum erau prezentate de presă. De exemplu, apelul la stereotipuri pentru a explica faptele era frecvent. Era o abordare facilă și productivă întrucât stereotipurile recunoscute de cititori asigurau succesul publicației.
Nici astăzi nu suntem departe de această regulă, aparent perenă în mass-media.
O formulă de succes
Toate cele patru ziare (n.r. Trompetta Carpaților, Pressa, Telegraphul, Resboiul) publicau, mai ales, relatări despre omoruri, asasinate și lovituri cauzatoare de moarte.
Cum Resboiul era cotidian, în 1898 cititorii regăseau, în medie, o știre despre o crimă, un asasinat sau aplicarea unor lovituri cauzatoare de moarte o dată la trei zile, o știre despre un furt o dată la patru zile și despre o tâlhărie o dată la cinci zile.
(…) Ziarele prezentau îndeosebi infracțiuni violente, spectaculoase care să atragă cititorii. Dincolo de această tendință generală, fiecare ziar avea o formulă diferită de prezentare a infracțiunilor. În Resboiul existau numeroase relatări despre infracțiunile cu caracter economic, în Telegraphul știrile despre furturi apăreau des, iar în Pressa și în Trompetta Carpaților, tâlhăriile beneficiau de atenția redactorilor.
Faptul divers
În general, relatările despre infracțiuni apăreau în presa din România în cadrul secțiunii rezervate faptelor diverse. Termenul fait divers a apărut în 1863 în paginile ziarului Le Petit Journal, unde desemna evenimente excepționale: miracole, monstruozități, crime, accidente. (…) Secolul al XIX-lea a fost considerat epoca de aur a faptului divers.
(…) În Trompetta Carpaților din 1866 a apărut rubrica permanentă intitulată Varietăți, iar în 1870 a fost introdusă și rubrica Fapte diverse. (…) În cadrul rubricii Varietăți, evenimentele descrise de obicei erau furturile, crimele și accidentele. (…) Dacă evenimentul conținea acte de cruzime ziarul oferea descrieri detaliate.
Crime senzaționale și tâlhării îndrăznețe
O femeie care să comită o crimă desemna o situație extraordinară și trebuia semnalată excepția.
(…) O crimă putea fi înfiorătoare, îngrozitoare, oribilă sau, mai rar, speimântătoare și revoltătoare, acestea fiind adjectivele atașate acelor crime care trebuiau să stârnească emoții puternice cititorului.
(…) În ziarul Steagul apărea titlul <o crimă senzațională>. O femeie, care suferea din cauza bătăilor pe care le primea de la soț, și-a rugat rudele să-l omoare, ceea ce s-a și întâmplat.
O tâlhărie sau un furt erau asociate cu adjectivul îndrăzneț care arată caracterul neobișnuit al acelei fapte.
Ghiță Jianu, un amant gelos și bandiții din Dobrogea
În numărul din 28 mai 1898, Universul publica știrea despre Crima din Piața Mare. Doi hoți se certaseră pe pradă și unul l-a ucis pe celălalt. Ziarul descria detaliat, pe o coloană, întâmplarea.
În numărul următor, pe prima pagină, apărea o ilustrație care înfățișa crima descrisă în ziua precedentă. Ghiță Jianu, ucigașul, îi zdrobea capul victimei cu o piatră. Pe a doua pagină erau prezentate alte crime cu titluri sugestive: Crima din Craiova, Descoperirea unei îngrozitoare crime în Ploiești și Crima unui pungaș.
Pe 30 mai, pe prima pagină era descrisă Îngrozitoarea crimă din comuna Damianu, Dolj. Un copil fusese ucis în bătaie de cel care bănuia că îi furase niște păsări. Lângă această știre se regăsea o alta similară. Sub titlul Omorâtă în bătaie, cititorii aflau cum o femeie din satul Adunați, județul Dolj, fusese ucisă de amantul gelos.
Celelalte ziare prezentau numeroase știri despre infracțiuni, chiar dacă nu la fel de multe ca Universul. Adevărul relata, în numărul din 14 octombrie 1897, în cadrul secțiunii Reportagiu din Capitală, despre trei furturi și găsirea unui cadavru.
Pe 16 octombrie, în ziar se scria despre Crima din Ștefănești și despre o Bătaie țigănească, pe o jumătate de coloană. Peste două zile era publicată o știre referitoare la bandiții din Dobrogea.
Amor siluit
În Codul Penal din 1865 termenul pedofilie nu exista. Infracțiunea era denumită prin sintagma atentat în contra pudorii. Această sintagmă se referea și la cazurile în care victimele erau adulți. Articolele 263, 264 și 265 clasificau infracțiunea în funcție de folosirea violenței fizice de către agresor, de relația agresorului cu victima și de vârsta acesteia.
Dacă victima era mai mică de 15 ani, fusese folosită violența și agresorul avea autoritate asupra persoanei vătămate, pedepsele erau mai mari, putându-se ajunge până la muncă silnică pe durata a 20 de ani.
În data de 9 mai 1880, mai multe ziare naționale publicau relatarea crimei oribile a lui Scarvulis. (…) Un grec de 64 de ani își ținea fiica de 14 ani într-o cameră izolată, de câțiva ani, fără ca aceasta să poată comunica cu altcineva decât tatăl ei. (…) Se descria apoi infracțiunea de care era acuzat Scarvulis: Ea este desvirginată și usată de mai mulți ani.
(…) Astfel de cazuri nu apăreau des în presa din România. Ele avea însă un impact deosebit datorită subiectului. Adesea, titlurile acestor știri sugerau fie natura infracțiunilor care erau relatate, fie caracterul lor abominabil. În Pressa din 1876, o știre despre viol era intitulată Consecințele unui amor siluit, în Telegraful Român, o știre similară era deschisă de titlul Un călugăr care violează copii.
Relatarea unui viol
Călugărul Erodiacon Agatanghel Mironescu (…) venind la schitul Sogoz la sora sa călugărița Agaftonia, pe care o vizita adesea, a profitat noaptea de lipsa acesteia, care se dusese la biserică, și a atentat la pudoarea unei copile anume Elena, în etate de 7 ani, fiica văduvei Constandina.
Copila era luată spre crescere de către călugărița Matrona.
Biata copilă e într-o stare alarmantă, cuviosul călugăr s-a arestat. Iată resultatul firesc a celibatului. (Telegraful Român, noiembrie 1888 în Crime înfiorătoare și tâlhării îndrăznețe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în România, Gabriel Constantinescu)
Cea mai puternică lege a naturii
Când se descria o tâlhărie, știrea oferea informații despre sexul, etnia, eventual vârsta suspectului și mai rar despre gradul său de cultură, de exemplu.
(…) În știrile despre pruncucideri erau preferate în cuprinsul articolelor sau în titlu sintagme precum o mama criminală, o mamă denaturată sau, mai rar, o infanticidă și o pruncucigașă. Când femeia își agresa soțul era denumită soție.
O fată întreținea relațiuni cu un văr, a rămas însărcinată și a dat naștere unui copil. Rușinea de lume a biruit iubirea maternă și și-a omorât copilul. Criminala mamă a fost arestată. (Universul, 1903)
(…) Atitudinea cea mai răspândită era aceea de incriminare a femeilor în cazul pruncuciderilor sau al abandonurilor. Aceasta se datora, în primul rând, ideii că una dintre funcțiile femeii era aceea de a avea grijă de copii și când eșua, vina era a ei și nu a bărbatului.
De la o vreme încoace nu trece zi fără ca poliția să nu găsească aruncat în stradă câte un copil. Dacă denaturatele mume, cari calcă cea mai puternică lege a naturii, ar fi urmărite mai de aproape, ele nu s-ar juca cu proprii lor copii aruncându-i pe stradă. (Universul, 1899)
Criminalul care a primit compasiune
Un caz spectaculos apărea în ziarul Galați, în 1904. Constantin Măleanu ucidea cu revolverul pe soția sa, Mărioara, și pe amantul acesteia, vizitiul său. Mărioara se despărțise de primul soț și s-a căsătorit cu Constantin cu care întreținea relațiuni de pe vremea când trăia cu primul soț.
Autorul articolului sublinia perversiunea simțurilor ei. Mărioara speriase pe toți cu purtarea ei desfrânată. Juca cărți, dar mai ales, umbla nebună după bărbați. Soția adulterină era de necontrolat fiind încadrată registrului patologic, isteria, boala specifică femeilor în secolul al XIX-lea, motivând parțial comportamentul ei. Era o femeie excesiv de isterică, foarte bolnavă, de o desfrânare cum rar se vede.
Verdictul lipsit de compasiune al autorului articolului este previzibil: era o nefericită și trebuia să isprăvească cum a isprăvit. Cred că nu-i de jălit.
Vina din oficiu
Țiganii erau asociați, de regulă, furturilor și tâlhăriilor. Pe lângă aceste infracțiuni, țiganii mai erau prezentați ca fiind implicați în răpiri de copii sau, femeile, în înșelăciuni. Datorită stereotipurilor puternice, prezumția de nevinovăție lipsea în relatările de presă care descriau infracțiuni care ar fi fost comise de țigani.
(…) Ideea că țiganii ar fi înclinați să comită infracțiuni, i-a transformat în victime pentru că autoritățile, ca și ziarele, îi nominalizau drept suspecți în diferite cazuri.
(…) În presa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evreii apăreau frecvent ca răufăcători în cazuri de infractiuni cu caracter economic: înșelăciuni, contrabandă sau delapidări, dar și în furturi sau în răpiri de copii.
Foarte interesant articolul