Jurnalismul e prin definiție supus dezbaterii și criticii publice.
De aceea este esențial ca jurnalistul să aibă stomacul suficient de tare cât să întâmpine egal, la nevoie, și valul de mizerie care se revarsă peste munca sa, și avalanșa de laude.
Ceea ce scrie un jurnalist poate stârni sentimente amestecate, de la extaz la furie. Însă oricât de mulți oameni ar sta de-o parte sau de alta a reacțiilor extreme, criteriul numeric nici nu anulează, nici nu potențează faptele relatate de jurnalist. Presa nu e totuși un test de popularitate.
Ele (faptele) continuă să existe și dacă sunt mulți și dacă sunt puțini cei care interpretează (pozitiv sau negativ) munca jurnalistului.
Pentru a ajunge la fapte, jurnalismul trebuie să fie o meserie guvernată de reguli și metode.
»» Între acestea nu se află însă și imperativul satisfacerii percepțiilor și opiniilor publicului.
»» Între acestea nu se află nici servirea unor Obiective Mari, oricât de bine intenționate.
Ca jurnaliști nu putem să evităm un subiect din considerentul că abordându-l s-ar putea să ajutăm o tabără sau alta.
Jurnalismul nu e pentru noi o operațiune de poziționare populară, ci un cumul de pași îndreptați în direcția documentării unor fapte, prin consultarea părților și studierea contextelor.
Uneori documentăm mai bine, alteori documentăm mai rău. Dar de fiecare dată produsul muncii noastre merge înaintea publicului pentru a fi disecat, dezbătut, criticat, manipulat. Suntem stăpâni doar peste ceea ce scriem. Nu mai putem fi stăpâni și peste felul în care alții citesc sau înțeleg.
Pe de o parte, lectura unui text de presă e o operațiune de un despotism sălbatic, de la primul până la ultimul cuvânt citit. Pe de altă parte, producerea unui text de presă nu e deloc așa ceva. Ca jurnalist încerci să consulți și să asculți părțile, să conciliezi lucrurile care se bat cap în cap, să faci ordine în dezordine, să nu judeci subiectiv după propriile criterii de viață.
De când am publicat pe Dela0.ro un reportaj despre cazul Augustin Lazăr-Iulius Filip, despotismul acesta sălbatic s-a revărsat peste colega noastră Diana Oncioiu, autoarea textului.
Unii au lăudat-o, mulți au criticat-o, și s-au găsit și dintre cei care au anulat-o cu totul, de parcă mini-linșajul social media chiar ar putea schimba ceva din faptele documentate și relatate.
Nu ne plângem, suntem perfect OK cu ideea enunțată la început: e în regulă că jurnalismul este supus în permanență dezbaterii publice. Acceptăm că grilele de lectură pot fi extrem de diferite, ba chiar acceptăm că textele noastre pot fi invocate într-o direcție sau alta.
Nu producem analize de salon, producem informație de interes public, pe care diferitele audiențe sociale o pot interpreta și exploata.
Facem jurnalism, deci înțelegem că putem fi întorși pe toate fețele, studiați sever, trași de urechi pentru un cuvânt sau altul. Uneori însă suntem umpluți de zoaiele preacurate ale sfântului public.
Acceptăm că asta e o condiție obligatorie a muncii noastre, să ne supunem democratic dictaturii opiniei celorlalți. Ce rămân mereu alături de noi sunt faptele, indiferent de zgomotul de fond (pozitiv sau negativ).
Nu scriem nici pentru a extazia oamenii, nici pentru a-i înfuria.
»» Scriem pentru că lucrurile pe care le documentăm se dovedesc factual corecte și au în miezul lor (măcar o urmă de) interes public.
»» Scriem pentru că meseria noastră este de a-i informa pe ceilalți – adică de a ne asigura că ceea ce scriem este adevărat, nu de a ne asigura că ceea ce scriem este pe placul unuia sau altuia.
Resursele și eforturile noastre se îndreaptă, deci, spre respectarea regulilor jurnalismului, nu spre împlinirea așteptărilor subiective ale unor părți de public.
Când publicăm unii se vor arăta dezamăgiți, alții mulțumiți, dar și pentru dezamăgiți și pentru mulțumiți distanța până la fapte va fi aceeași – un click în cazul nostru.
Despre asta este vorba, credem noi. În rest, nu suntem la Dela0.ro nici eroi, nici antieroi. Suntem un grup de reporteri care nu mai lucrează de ani de zile într-o redacție centrală pentru că n-am mai găsit acolo atmosfera propice lucrurilor pe care vrem (și știm) să le facem.
Suntem aproape la fel de încăpățânați ca faptele pe care le documentăm și relatăm. Anulați din trei vorbe în comentarii pe Facebook, râdem și noi câteodată de câtă creativitate e irosită în astfel de eforturi.
Faptele rămân însă. Iar noi încercăm să mergem întotdeauna la sursă / surse pentru a le aduna.
Ne străduim să facem jurnalism la Dela0.ro. Uneori ne iese mai bine, alteori mai puțin bine, dar întotdeauna lucrăm cu onestitate și metodă. Singurul lucru de care ne e teamă cu adevărat e să nu greșim factual în relatările noastre. Pentru asta mergem pe teren, să aflăm și să vedem oamenii și faptele lor, pentru asta căutăm mereu să vorbim cu participanți, martori, specialiști.
Cine crede că știe și face mai bine e invitat, desigur, în arenă. Cu o singură, mare condiție – cea a respectării regulilor inventariate mai sus. Spre deosebire de komentariat, jurnalismul e guvernat de reguli un pic mai stricte decât Termenii & Condițiile domnului Mark Zuckerberg.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
O femeie, un jurnal
O poveste despre Holocaust, literatură, feminism, acceptare și recunoaștere târzie. Ultima parte mi-a adus puțin aminte despre minunata carte a lui Vasily Grosmman, Viață și destin, publicată și apreciată dupa moartea autorului.
Povestea mi-a adus aminte și de jurnalul ținut de Miriam Bercovici într-unul din ghetourile din Transnistria, republicat în 2017. Sunt mărturii care nu au făcut înconjurul lumii precum Jurnalul Annei Frank, dar care sunt la fel de valoroase și importante.
Rezolvare românească
Comentați? Vă plângeți? Înapoi la voi acasă. Cam așa a înțeles partea românească să rezolve situația muncitorilor vietnamezi. Situație e un cuvânt blând pentru condițiile îngrozitoare în care muncitorii erau ținuți și modul în care erau tratați.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O carte
Istoria lui Mayta, de Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas Fiction
O altă carte
Hemingway și cu mine, de Paula McLain, Editura Humanitas Fiction
Un documentar
Wild Wild Country. Pe Netflix. Despre ciudatul caz al guru-lui Osho.
Colecția mea de poeme involuntare
AICI.
Un articol
Despre fenomenul AOC în America.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Lauri pentru Să fie lumină
