Ne întoarcem, la Pixul cu mină, la o carte de căpătâi despre capitala românilor: „București”, de Paul Morand, publicată pentru prima dată la Paris în 1935. Am folosit pentru acest articol ediția românească aniversară, apărută la Humanitas în 2015, în traducerea din franceză a lui Emanoil Marcu.
Viața noastră publică e adeseori etichetată astăzi ca având parfum de mahala. Dar cum era mahalaua românească acum aproape o sută de ani?
Paul Morand (1888-1976), scriitor, diplomat și academician francez, a petrecut o vreme în București, a observat și a notat. De altfel, Morand s-a și căsătorit cu Elena Suțu (născută Chrissoveloni), femeie din înalta societate românească, în 1927.
Ce a constatat Paul Morand în Interbelicul nostru (cel atât de mitizat) ne este de oarecare folos în prezent. Să vedem cum arăta viața în capitala noastră cea plină de mahalale.
ȚĂRANII DIN MAHALA
De la o sută șaizeci de mii de locuitori, orașul a trecut la opt sute de mii, dar fără a pierde nimic din anarhia lui savuroasă. Văzând animația de pe bulevardele circulare sau tăiate pieziș, pe Calea Victoriei sau pe Lipscani, vizitatorul se crede în plină aglomerație urbană.
Deodată, în față îi apare satul: un car cu boi, un șantier pe care crește porumb, o colibă în ruină, un plop înalt ca aceia care păzesc intrarea în biserici și pe care pădurea primordială, retrăgându-se, pare să-l fi uitat în urmă, un teren viran care a fost probabil via unei mânăstiri sau chiar o pădure, o pădure adevărată sub zăpadă, împrejmuită cu patru pereți, alături de un palat impozant ca Ministerul de Finanțe.
Iar din păduri ies lupi… sau cel puțin ceva apropiat de lup: vorbesc de câinii fără stăpân, frații maidanezilor din Istanbul, care umblă liber pe străzi, fără frică de om. Părăsind câmpurile aride, s-au aventurat până în cartierele mărginașe, ademeniți de mirosuri ispititoare; de aici, au intrat în oraș înaintând casă cu casă, cerșind ca niște călugări budiști.
DUGHENELE DIN MAHALA
Dughenele din mahala nu au secrete; toată marfa e scoasă afară, sub o streașină din lemn, atârnată de bucăți de sfoară sau sârmă: cazane din aramă roz, papornițe din papură, cârnați, cămăși, ardei iuți uscați, cojoace din blană de oaie, șei și hamuri, funii, câlți, fuioare de cânepă.
Îngrădituri grosolane din stuf adăpostesc de vânt o bancă rustică, păstrând încă forma copacului din care-a fost cioplită. La fel ca în Franța de pe vremuri, satul românesc are un singur meseriaș: potcovarul. Țăranul își face singur, acasă, tot ce-i trebuie: țese o pânză grosolană, modelează străchini și oale, își croiește hainele pe care le împodobește cu cusături ce reproduc motive străvechi, vânează lupi sau vulpi, iar din blana lor își face cojoc.
Toate materialele folosite de el sunt simple: lemn, corn, stuf, nuiele de răchită; produsele de fabrică abia dacă pătrund în cartierele mărginașe ale orașelor.
CÂINII VAGABONZI, CAII CHIORI ȘI FIRMELE DIN MAHALA
Câini-hiene caută hoituri din poartă în poartă; caii cu hamuri de frânghie, cel mai adesea chiori – țăranul român își tratează animalele cu cruzime -, cu o șuviță lungă de coamă pe frunte, neîngrijiți, nespălați, murdari ca niște popi, au căpătat culoarea vechilor anterie.
Pe măsură ce te apropii de drumurile pavate, casele – dacă pot fi numite case colibele din paiantă, din lut amestecat cu paie, muruite cu mâna sau, cum se spune aici, “lipite” – se împodobesc cu firme ca în Evul Mediu cu ilustrații primitive și jocuri de cuvinte; se numesc, emfatic: La visul lui Anastasie, La tribunul poporului, La vulturul de mare, ori dau de știre că Aici e Alexandru de la abator.
Cele mai inspirate sunt însă firmele de cârciumi; una care vinde niște pârjoale foarte condimentate se intitulează La pârjoala înfuriată. Un cârciumar chior și-a botezat localul La trei ochi sub plapumă, iar drept ilustrație, un tablou îl arată în pat cu nevasta. La Pompa-Dur e firma unei frizerii. O cârciumă se cheamă La regina nopții, iar alta La Leul și Cârnatul.
ROMII DIN MAHALA
Iarna îi vezi mai puțin pe țigani. La fel ca oamenii cavernelor, neavând lumină, se culcă o dată cu găinile. Ca să nu degere, dorm lipiți unii de ceilalți în paie așternute din belșug.
La sosirea primăverii, ies din vizuini; copiii concepuți în nopțile întunecoase mișună în patru labe pe lângă bordeie; la cinci ani, sunt lăsați singuri cu o vioară făcută dintr-o scândură și două mațe de pisică, să păzească vizuina; femeile se duc în oraș la cerșit, ori să vândă flori și ziare pe stradă, cu țâțe pietroase sub cămăși flendurite, cu fuste lungi, soioase, purtate una peste alta, cu capul încins cu un batic în culori țipătoare, stau chircite în fața coșurilor rotunde, pline cu zambile, sau pândesc intrarea cofetăriilor și a marilor hoteluri.
Din gură le iese o melopee fără sfârșit; și fie că vând micsandre sau cerșesc ținând în brațe puradei în pielea goală, fie că vând ziare, nu încetează să boscorodească nazal, tăindu-ți calea, trăgându-te de mână, insensibile la ocări, imposibil de alungat. Poliția le hotărăște locuri de staționare, de care ele nu țin seama.
Sunt răpitoare între paisprezece și șaptesprezece ani, cu sâni superbi și cei mai frumoși dinți din lume, dar se ofilesc cu repeziciune.
„PEȘTII” DIN MAHALA
Dar nu prea vezi țigan să facă avere… cel mult din codoșlâc; în care caz, nu departe de cartierul Crucea de Piatră (unde „fetițele” stau în căsuțe separate de curți mici – un fel de Mangue din Rio mai puțin pitoresc), își urmăresc afacerea cu o competență dobândită în trecutul lor de geambași; duminica, închiriază o mașină și își scot lucrătoarele la aer, la țară, în timp ce pirandele ghicesc în palmă, în cafea, în plumb topit sau în fasole aruncată pe o sită întoarsă.
