În cimitirul din comuna gălățeană Nicorești, locul e de găsit în spatele clopotniței.
Aici erau îngropați copiii din căminul-spital Nicorești, unde irecuperabilii ocupau camerele de la etajul clădirii așteptând să moară. Nu doar cei vii, ci și cei dispăruți trebuiau ascunși de ochii comunității. Pentru ultimii locul de veci era o groapă comună în care erau puși unii peste alții. Pe locul acelei gropi comune există azi două plăci memoriale, puse de străinii veniți voluntari după Revoluție în spitalul-cămin din localitate.
Pe ele sunt trecute numele a 92 de copii. Dintre aceștia 78 au sub 10 ani.
Copiii care mai erau vizitați de părinți erau înmormântați. Cei rămași singuri erau îngropați.
Slujbă se făcea la ei care aveau părinți. Îi punea în căruță și îi ducea până la biserică. Era un sicriu mare, frumos. Aveau cruce de piatră. Au fost vreo 3-4 așa. La ăștia se făcea dintr-un pal
, își amintește ambulanțierul spitalului Nicorești. El este cel care le făcea copiilor sicriile. Cel mai mic sicriu pe care l-a făcut avea 90 de cm. Le făcea un pic mai mari, nu chiar la fix. Într-un sicriu de 90 de cm încape un copil mai mic de doi ani.
Când veneam din cursă îmi spunea doctorul – fă un sicriu. Nu mai aveam din ce să le fac. Am găsit o foaie de pal și am făcut un sicriaș și la groapă cu el. Ce să faci? Era greu de făcut când aveau picioarele sucite.
Ambulanțierul nu vrea să apară cu nume și prenume. Îl vom identifica folosind apelativul „Nenea” – așa cum îi spuneau copiii din cămin.
Nenea nu își mai amintește câte sicrie a făcut. Știe doar că au fost multe. Atât de multe încât atunci când săpau să-l îngroape pe unul, dădeau de altul. Puneau peste, acopereau cu pământ și așa rămânea locul până la următorul sicriu. Două cruci subțiri din lemn marcau groapa comună.
Fostul cămin-spital din Nicorești este astăzi o ruină cu ferestre sparte și lacăt pus pe ușa de la intrare. După ușa ferecată trecutul încă ne așteaptă.
O consecință a Decretului 770
Între octombrie 1966 și decembrie 1989 avorturile la cerere au fost interzise aproape complet în România, iar accesul la mijloace anticoncepționale – limitat până la dispariție. Consecințele decretului ceaușist care a criminalizat avorturile au fost catastrofale.
Peste zece mii de femei (douăzeci de mii, după unele estimări neoficiale) au murit în epocă încercând să scape de sarcinile nedorite. Legislația draconică s-a soldat însă și cu întemeierea unui sistem de ocrotire a copilului în care erau preluați nou-născuții abandonați de părinți, dar și cei aduși pe lume cu grave deficiențe fizice sau psihice (inclusiv din cauza unor avorturi nereușite).
Luați în îngrijire de statul comunist, în leagăne și cămine care arătau și funcționau mai degrabă ca niște locuri de exterminare, acești copii sunt moștenirea ignorată a Decretului 770. Soarta lor a fost, în cele mai multe cazuri, tragică.
Mortalitatea în căminele statului, în special printre copiii cu dizabilități catalogați ca irecuperabili, era enormă. În fiecare instituție de protecție mureau zeci în fiecare an. Nimeni nu cunoaște totalul național nici măcat după treizeci de ani de la căderea comunismului.
Ultimele două articole publicate în cadrul proiectului Jurnalul Decretului au documentat urmările prezente ale legislației anti-avort din perioada ceaușistă asupra sistemului medical, dar și asupra sistemului de protecție a copilului.
Jurnalul Decretului
Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.
Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.
Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.
Povestea copiilor condamnați la moarte în căminele statului a fost spusă mai ales în reportajele publicate la începutul anilor 1990 de presa străină. Și a rămas, în esență, istoria dezumanizării unui regim, cel comunist, care ținea zeci de mii de irecuperabili în condiții de lagăr.
După 1990, mortalitatea din aceste instituții de ocrotire a copilului a scăzut, iar memoria consecințelor indirecte ale Decretului 770 s-a estompat. Am ignorat trauma, am băgat-o sub preș, ne-am prefăcut că ea nu e parte din prezentul nostru și că tot trecutul ne este în urmă.
În general, evenimentele traumatice tind să fie uitate, spune cercetătoarea Luciana Jinga, care a studiat fenomenele sociale violente ce au decurs din implementarea politicii anti-avort a regimului Ceaușescu. Cu atât mai mult este cazul căminelor spital, unde s-au depus eforturi conștiente și susținute (au fost mutate, închise, redenumite etc) pentru ca această „pată neagră” să fie ștearsă din istoria recentă a României.
Încă mai sunt câteva locuri în România în care se poate constata că timpul Decretului 770 ne-a stat, de fapt, pe loc. Am mers într-unul dintre ele.
Povestea damnaților de la Nicorești poate fi citită AICI.
