E inselator inceputul nostru? Nu va ganditi ca ne-am apucat acum sa scriem basme! De fapt, luati-l in sens metaforic. Prea des ne miram de felul determinist in care oamenii privesc viata, de parca n-ar avea niciun fel de control asupra ei.
Auzim uneori pe cate unul explicand ca daca s-a intamplat X, atunci sigur urmeaza Y si asta atrage dupa sine alte serii de intamplari. E exact ca in basmele copilariei cu finaluri previzibil de fericite, sau ca in filmele de tip blockbuster. Desi cumva reconfortanta la nivel emotional – dar si profund toxica – o astfel de atitudine scapa din vedere un lucru esential: nuanta.
Viata e plina de nuante, care – daca vreti sa ducem mai departe gresitul rationament cauzal – atrag alte nuante. Orisicat e vorba de atat de multe unghiuri si lumini incat e cu totul posibil ca noi sa detinem controlul. Si-atunci de ce sa nu schimbam finalul?
Iata cateva din lucrurile si gandurile saptamanii trecute pe care le luam cu noi pentru mai departe.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Cum de s-au facut scriitori
AICI.
Mi-as fi dorit ca personajul sa fie un autentic lup de mare, dar el nu e altceva decat un simpatic con man un om-mozaic construit din mii de piese preluate de la altii si un corporatist neconventional si simpatic. Filmul, insa, mi s-a parut bine realizat, un tablou excelent al degradarii Americii moderne. E in cinema, deci nu-l ratati.
-
Philip Seymour Hoffman: O moarte care nu dovedeste nimic
Sau dovedeste prea mult. Cel mai bun necrolog il face Tom Junod.
Un film de anul trecut, numai bun de vazut intr-o seara geroasa de weekend. Un pic de drama, un pic de dulcegarie, dans, Robert de Niro si un bipolar.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Open
Autobiografia lui Andre Agassi, scrisa, de facto, de J.R. Moehringer. In Romania, “Open” a fost publicata de catre Victoria Books, un imprint (nici eu nu stiu bine ce inseamna, dar ce mai conteaza?) al Editurii Publica, in anul 2011. Time Magazine considera ca aceasta, nu alta, este cea mai buna autobiografie a unui sportiv din toate timpurile. Fara sa fi citit toate autobiografiile din lumea asta, cu atat mai putin din toate timpurile, sunt, totusi, sigur ca asa este.
-
Seinfeld
Nu am primit cu entuziasmul necesar vestea care circula in mediul virtual – ca Seinfeld va avea o continuare. Sunt de parere ca perfectiunea nu trebuie deranjata. Pana cand vom vedea ce ne rezerva viitorul, eu imi iau portia zilnica de Seinfeld de AICI. Uneori, imi ingadui chiar si o ora si sase minute, pentru cate trei episoade, unul dupa altul. N-am simtit niciodata ca fac un abuz. Am vazut fiecare “Seinfeld” de cel putin cincizeci de ori, si foarte bine am facut.
-
Beigbeder, cartea “13.99”
Mai bine nu. Lumea publicitatii e odioasa, chiar si atunci cand este, pe buna dreptate, batjocorita.
-
Piesa Tarelkin, la Teatrul Metropolis
Piesa grea, adevarata, clasica, foarte ruseasca. Un regal, un festin, o feerie. Mai multe, AICI.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Haina si omul
L-am vazut recent pe domnul Ponta la televizor. Parea asa, in ton cu seriozitatea usor sifonata a hainei, si, brusc, mi-am amintit de-un articol de presa scrisa de prin 2005 despre “starea estetica a clasei politice”. Nu radeti!, astfel se scria in epoca in care ziarele mai aveau si idealuri romantice, si cititori.
In topul politicienilor bine imbracati, domnul Ponta s-a clasat atunci in prima jumatate a clasamentului, oricum peste Trita Fanita. De seriozitatea hainei ziceau in 2005 si creatorii de moda chestionati, ba chiar mai plusau cu o sugestie sau alta, de pilda Catalin Botezatu, care ii recomanda premierului “imprimeurile Prince de Galle” si “gulere mai ample la camasi”. Catinca Roman nu era prea blanda, “hainele lui sunt corecte, dar putin cam prea scolaresti, nu-si foloseste imaginatia”, dar Irina Schrotter intindea colacul de salvare, declarand ca domnul Ponta impusese un stil in politica romaneasca: stilul practico-elegant.
Ei bine, daca haine il face pe om, atunci starea estetica a premierului inca reclama lipsa unor imprimeuri, eventual vargate, practice, sic.
