De la Beijing la Londra. Lumea dupa Revolutii

In vara anului 2008, pe cand aveam 25 de ani, fiind, orice s-ar spune, tanar reporter, desi de pe atunci vechi in meserie, am fost trimisul special al unui ziar central din Bucuresti la Jocurile Olimpice de la Beijing. “Tati, tu sa faci pe sentiment, asa, vezi care e treaba si bagi niste poezie, stii tu. Sa faci frumos!” – m-au sfatuit veteranii. Asta trebuia, deci, sa fac eu acolo – sa caut poezia strazilor, muzica Beijingului, sa fac frumos.

Am gasit cateva versuri (AICI, AICI, AICI, AICI sau AICI), insa trebuie sa stiti ca ziua unui reporter acreditat la o asemenea competitie incepe la sase dimineata si se termina la trei noaptea. Sunt intotdeauna distante enorme de parcurs, declaratii de obtinut, povesti de aflat si apoi e presiunea celor din redactie, care adesea te pizmuiesc, desi ramaneti o echipa – jurnalismul e un sport de echipa. Bloggingul solitar este, tocmai de aceea, atat de departe de cea mai frumoasa meserie din lume.

Un junghi de gelozie

Reporterii despre care va scriu acum, desi nu le-o spune aproape nimeni, sunt intr-un fel eroi. Alergi ca un ogar la Jocurile Olimpice, ca un ogar alergi. Si sunt aspri, fiindca sunt muncitori, nu iti este ingaduit decat sa ii admiri sau sa ii invidiezi, nu leaga lesne prietesug, cu atat mai putin vei putea sa le declari iubire, ca un sentimental, ca un fatalau. Ei sunt oameni de actiune, n-au timp, n-au timp! Au barbii pe care stiu sa le ridice amenintator si priviri rele, insa nu sunt trisori. Cine fura in lumea asta e eliminat.

Altii, snobi, ii considera vulgari si inapoiati, desi nu sunt nici asa, nici asa. Munca lor dezlantuie un sir de explozii care trec de la unul la celalalt si ii leaga intre ei. O casta. Ar trebui sa ii respectati. Cand ma gandesc la ei ma simt strapuns de un junghi de gelozie. Caci, patru ani mai tarziu, iata-ma la Londra cautand poezia strazii, fara acreditare, singur, strain. I-am parasit.

Beijing 2008: China intreaga a fost mobilizata, o operatiune de imagine, fireste, dar si mai mult. Beijing 2008 a fost o declaratie de existenta a unui gigant mai degraba bland. Tineti seama de noi! – au spus chinezii acum patru ani, reusind sa fie memorabili. Istoria si-a vazut de fluxul si refluxul ei, a venit, inevitabila, criza, Beijngul a ramas in urma.

Jobs, Zuckerberg si hotii

Scriu aceste randuri din Kensington, cartier al bogatilor Londrei, viata m-a adus, pentru o vreme, aici, cat sa caut Jocurile Olimpice acolo unde reporterii acreditati n-au vreme sa zaboveasca.

Am fost in Elephant and Castle, printre jamaicani fumati, am fost cu trenul inspre Eton, am fost pe Bond Street, de unde tatal doamnei Dalloway si-a cumparat costumele vreme de cincizeci de ani, am stat de vorba cu englezi oarecare in puburi, am notat constiincios sfatul lor pentru iesirea Romaniei din criza politica, sa ne luam o Regina, asa mi-au spus, am ras de statuile din Trafalgar Square, ridiculizate acum, in vazul intregii lumi (mai demult, cineva a turnat sampon in cea mai importanta fantana din Anglia, vai, cum s-a ras atunci!, umor englezesc).

Am mers pe toate magistralele de metrou din orasul acesta, i-am ascultat pe artistii din underground, care trebuie sa stiti ca nu sunt niste nimeni, ci studenti la marile facultati de muzica ale Angliei, am dat bani cersetorilor, someri din nord, desi eu insumi traiesc din opt lire pe zi, m-a inspaimantat lumea de dupa Revolutia Americana a domnilor Jobs si Zuckerberg, am vorbit in Speakers’ Corner, in Hyde Park, dar nu m-a ascultat nimeni, am facut trainspotting si am ales viata.

I-am gasit pe Peter Pan si Sherlock Holmes, am intrat in Libraria Socialista si am cochetat cu ideea de a-mi depune CV-ul pentru un post de garderobier undeva in Covent Garden, am cautat urmele Revolutiei Hotilor, daca o mai stiti, cea in care s-a rasculat, mai an, mahalaua Londrei, am fost in Tottenham, sa inteleg de ce acolo, am vazut in jur numai magazine, vitrine cat poate sa duca o privire de om, si cumva am inteles – what the fuck?, they were fucking angry!

Desigur, de aici, de departe, m-au dezgustat din nou procurorii poporului spalat pe creier de acasa, lasii din televizoare, badaranii de pe retelele de socializare, plini de ei si evident de gol.

Cei care zoresc pe trotuare in ziua aceasta

Sunt gata sa depun marturie pentru Londra: da, londonezul din clasa de mijloc nu a vrut Jocurile astea, pe el nu l-a intrebat nimeni, iar cel din clasa de jos ia lucrurile asa cum sunt. Bogatii vor, cum le e firea, sa fie vazuti, asa ca se afiseaza. Londra isi trateaza cea de-a treia Olimpiada din istorie cu oarecare detasare, o abordeaza corect, fara exces, fara patetism.

In rest, englezii sunt aceiasi: politicosi, ei insisi cu orice pret (si e scump!), fac o presa fabuloasa si e pacat, va spun, e pacat ca, asa cum a profetit doamna Woolf, toti cei care zoresc pe trotuare in ziua aceasta, toti, pana la unul, vor fi candva “doar oase, cu cateva inele de logodna amestecate in pulberea lor si plombele de aur a nenumarati dinti cariati”.

Cautati maretia britanicilor in Jocurile Olimpice? O veti gasi, dar, mai mult, adevaratul spirit al insularilor acestia stresati, insa curajosi, ni s-a aratat pe 8 iulie 2007, la o zi dupa atentatele din metrourile si garile londoneze.

N-ati uitat, sper: londonezii au continuat sa se urce in trenuri si sa traiasca normal, si tocmai normalitatea din dimineata zilei de 8 iulie 2007 ii acopera cu un aer de extrema demnitate si ii absolva de pacatul marunt al vanitatii de a fi prea mandri de stramosii lor.

Ploua la Londra, la fiecare treizeci de minute, dupa un ceas invizibil, insa etern. Jocurile Olimpice sunt o mare bucurie, fireste, insa Londra in sine ramane o bucurie mai mare. Ploua, si nu e exclus ca, facand brusc dreapta, sa ajungi sa te intalnesti cu un batran intr-un pardesiu ponosit, care sa semene foarte bine cu Dumnezeu, ca intr-o poezie care nu exista, insa va exista.

Corespondenta din Londra