Despre dusmani si alte aiureli

O vorba ce a facut cariera in afara contextului in care a fost spusa – anume ca exista o stare de incremenire in proiect caracteristica romanilor – este cum nu se poate mai actuala astazi. Fara sa mai dam vina pe altii sau pe epoca, poate e timpul sa ne intrebam daca nu cumva cel mai mare dusman al nostru suntem chiar noi.

0

Intr-un interviu recent, un barbat cu o personalitate plina – despre care veti citi nu peste mult timp pe Dela0.ro – marturisea cata afectiune nutreste el pentru crize. Si nu pentru ca se cern lucrurile, ci pentru ca e cel mai bun moment sa iti scuturi temerile, sa iesi din amorteala si sa faci ceva. Ceva ce iti doresti de mult, fie ca e profesional, personal sau vreun vis.

Si daca esuezi?, a venit intrebarea. Pai asta e partea misto, a raspuns, ca nu te gandesti la asta, la succes, la esec, e criza, cui ii pasa?, doar te mobilizezi.

Intr-un fel asa am inceput si noi acest proiect media, era criza, nu ne-am gandit la nimic precis, doar ne-a placut sarja. Si ne-am trezit aici. Si inca ne place. Ne mobilizam doar sa facem niste lucruri la care ne pricepem. Cele la care nu ne pricepem fiind, oricum, infinit mai multe.

Asa ca iata cateva lucruri care sa va dea un impuls si sa va miste un pic din proiectul sau timpul in care ati ramas blocati. Daca ati ramas blocati.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • De aici pana acolo

Ia clipa asta prezenta si traieste-o de aici pana acolo. Dar fa-o cu talent, real, pe bune, fara cinisme si sarcasme, fara proiectii si asteptari. Ia-o chiar asa cum e. Nu simti cum se deschide o lume daca inveti sa traiesti un moment? Sa te cufunzi in el fara grija, sa il lasi sa te patrunda, sa nu iti pese si mai ales! sa nu te gandesti la ce urmeaza. Pentru ca cel mai adesea nu urmeaza ce vrem noi…si asta e o drama mundana pentru multi dintre noi. Si o dezamagire. Gandul asta nemernic despre ce urmeaza, ce ar putea fi mai departe, in ce se va transforma clipa asta, chiar acest gand, el, nemernicul, ucide clipa. Si noi suntem complici. Unora le place, altii asa s-au obisnuit, iar cei mai multi nu isi dau seama.

Uite clipa mea: e vineri seara, nu se intampla nimic, ascult melodia asta si sunt iritata ca nu mi-au iesit niste lucruri, trista din motive inefabile si desigur obosita dupa o saptamana grea. Stau pe un scaun cu spatarul tare, ma doare spatele un pic, dar mi-e lene sa ma misc de aici. Nu ma gandesc la nimic, iar in secunda urmatoare ma gandesc la prea multe. Nu ma pot concentra. Cam asta e clipa prezenta in momentul in care scriu randurile astea. Si o simt, o traiesc, o cuprind, o tin strans. Maine nu ma intereseaza. Mai tarziu nici atat. Acum doar.

  • Da si nu

Il dit non avec la tête/mais il dit oui avec le coeur. Daca vreti restul, cautati-l pe Jacques Prevert.

Jazzy si placut de tot. Melodia Basket Case asa cum nu ati mai auzit-o.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Scurt omagiu lui Iosif Berman. Moartea, ca o stire nepermisa

S-au implinit, la 17 ianuarie, 121 de ani de la nasterea fotografului Iosif Berman, cel care il insotea pe Brunea-Fox la toate reportajele. Evreu, a murit in 1941, dar nu in lagar, ci de inima rea, desi oficial de rinichi, dupa ce i se interzisese, in dementa secolului, sa isi mai foloseasca aparatul. Avea 49 de ani.

In 1945, Geo Bogza scria despre el asa: “Sindicatul fotografilor a cinstit memoria lui I. Berman, mort acum patru ani, intr-o vreme cand moartea era de doua ori mai amara si mai trista, fiindca trebuia sa se consume in tacere si umilinta. Acela care timp de doua decenii imortalizase in imagini fotografice toate evenimentele de seama din tara, autorul atator si atator instantanee asupra carora s-au atintit privirile a zeci de mii de oameni, ce-si complectau astfel intelegerea evenimentelor contemporane, martorul ocular a sute de momente istorice sau a sute de intamplari rasunatoare, reporterul fotograf I. Berman, bunul, blandul, modestul si atat de talentatul Berman, murea acum patru ani, in vremea cea mai neagra si apasatoare, iar vestea mortii lui circula in umbra, trecand din om in om, aproape ca o stire nepermisa.

Pentru ca multe erau nepermise atunci: daca nu chiar moartea, in orice caz sa se vorbeasca despre cei a caror moarte ar fi putut insemna un repros acelor vremuri. Si astfel, reporterul datorita caruia mii de evenimente au aparut in paginile ziarelor, in forma lor cea mai expresiva, pleca din lumea aceasta si dintre ai lui, fara ca o singura si ultima imagine sa-l infatiseze cititorilor. Iar ziarele aparura, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum n-ar fi luat drumul vesniciei omul din a carui truda si pricepere paginile lor fusesera, atatia ani, mai vii si mai documentate. Revolutia prin care Arghezi a innoit limba literara, incarcand-o de plasticitatea gandirii sale, Berman a produs-o in lumea imaginilor fotografice, smulgandu-le din anchiloza de pana atunci si incarcandu-le cu viata adevarata”.

Nu practicam reproducerile in extenso, insa in acest caz, vedeti bine, nu se putea altfel. Un documentar bun despre Berman poate fi vizionat AICI.

  • De ce e Basarabia altfel

Duminica, 9 martie 1930. Brunea-Fox in ziarul “Dimineata”, pagina a 5-a. Reportaj din Tighina. Fragment: „Cica un nobil ofiter, tarist, a fost trimis aci in garnizoana acum vreo douazeci de ani. Disperat ca isi murdareste mereu cizmele de lac in noroiul ulitelor si mai ales plictisit ca tocmai in fata casei lui se etala o imensa baltoaca si-a pus in gand sa paveze o bucata de drum. A cerut autorizatie sa execute el si soldatii lui lucrarea, dar i s-a refuzat. Ofiterul nu s-a dat batut. Intr-o buna zi a dat ordin cazacilor sa se puna pe treaba. In mai putin de o saptamana portiunea a fost terminata. Dar traditia e traditie chiar cand e vorba de noroi. Notabilii au facut plangere la guvernator. Ofiterul a fost pedepsit si nevoit sa plece. A lasat insa amintire bucata de ulita nivelata. De atunci si pana azi nu s-a mai facut nimic.”

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Django Unchained

Incerc sa maschez un auto-denunt: n-am vazut ultimul film al lui Quentin Tarantino intr-o sala de cinema. Am, totusi, doua vizionari la activ, ambele vaduvite de popcorn, Cola, nachos, batoane de ciocolata si alte obiceiuri moderne de a insoti consumul vizual. Daca stau bine sa ma gandesc, cand am vazut prima oara Django, tocmai mancasem niste paste si, pe fondul unei constitutii slabe, singura optiune la capitolul „de baut” era ceaiul cald. A doua oara, insa, am fost ceva mai pregatit: pizza, desi vegetariana (din nou, pe fondul aceleiasi constitutii slabe, avem niste probleme cu stomacul si hotarasem sa-i acord clementa). In ambele cazuri, si ceaiul, si pizza s-au terminat cu mult inainte ca pelicula sa se hotarasca sa-mi dea voie sa-mi mai vad si de alte treburi.

Din fericire, mi-am zis, se poate si mai rau: sa vezi un film de o ora jumate si sa te gandesti la el trei zile dupa e, matematic, mai pagubitor decat sa vezi unul de 3 ore si sa nu-ti dea nicio bataie de cap. Sau, in fine, sa-ti dea daca te cheama Spike Lee. Nu ma cheama. Asa ca am trecut usor peste dilemele morale ale sclaviei, ori substanta etica a actelor de razbunare. Daca vreau putin filosofie pe tema, ma uit la filmele lui Park Chan-wook, nu la cele ale lui Tarantino. Trebuie sa renunt, insa, la pizza; ceaiul, intre noi fie vorba, ar putea sa ramana.

Intuiti, poate, ca nu urmeaza sa scriu nimic destept. Nu e niciun twist aici, nu pregatesc nimic prin descrierile astea inutile si aparent minutioase, nu am niciun plan. Fac ce face presa de fapt divers din toate timpurile si ce face Tarantino in filmele lui: ma joc cu banalul, profitand de faptul ca, deseori, cei mai multi dintre noi se iau adesea prea in serios. Trebuie sa vreau eu ceva. Si Tarantino trebuie sa vrea ceva. Iar din tiparul asta de gandire, decurg verdictele: cand vrei ceva, posibilitatile sunt doar doua – fie reusesti, fie esuezi. Asta te blocheaza, nu doar pe tine ca structura interioara, ci si felul in care ii interpretezi pe ceilalti. Daca, facand un anumit lucru, a vrut sa transmita ceva, atunci nu-ti ramane la finalul acelui ceva decat sa decizi daca autorul a reusit sau nu.

Apropo de Tarantino, am vazut zeci de mesaje pe Facebook zilele acestea, in care unii exaltau pelicula – carevasazica, a reusit! –, iar altii o tratau cu “dezamagire” – un eufemism de toata frumusetea pentru “n-a reusit”. Eu va recomand o recenzie din London Review of Books, probabil cea mai simpla si sincera scrisa in marginea filmului.

  • A (nu) te lua in serios

Daca tot am intrat in tema, doua articole simpatice despre si cu Slavoj Zizek, „cel mai periculos filosof din Occident”.

I. Umanitatea este OK, dar 99% dintre oameni sunt niste idioti plictisitori

II. Bine ati venit la Slavoj Zizek Show

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.