Încercăm în această săptămână, la “Pixul cu mină”, să revizităm un mit indestructibil: Mihai Eminescu, îndrăgitul poet național, poetul-nepereche. În acest scop ne întoarcem la volumul “Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucian Boia, editura Humanitas, 2015. 

Cum s-a petrecut această urcare a poetului pe soclul cel mai înalt din Pantheonul literelor românești? 

Lucian Boia încearcă un răspuns în cartea sa din 2015. Am recitit-o și am selectat câteva pasaje care ar putea să ne fie folositoare în încercarea de a răspunde la întrebarea: cum ne-am ales noi cu Domnul Eminescu?  

De ce anume Eminescu a fost ales să fie reprezentantul absolut al românismului? –  căci el este indiscutabil acela, ziua sa de naștere este ziua culturii naționale, are statui în toate marile noastre orașe, dă nume de bulevarde și de școli și este pe bancnota cea mai valoroasă aflată în circulație în România (500 de lei – chiar dacă nu i-ați văzut, poate, niciodată, să știți că banii aceștia există).

Nelipsit din manualele școlare, iubit de producătorii de culegeri de comentarii la limba și literatura română, deificat de patrioți, recitat de elevi la serbări, cântat ca un mare poet universal damnat, Eminescu rămâne intangibil în micul nostru Olimp. 

Cum și de ce? Iată: Eminescu, scris de Boia.

Eminescu, prea modern

Fapt este că prima fază eminesciană (socotind-o din 1870, anul debutului la Convorbiri literare, lăsând la o parte poeziile “juvenile” anterioare) se caracterizează printr-o cam mare încărcătură de abateri de tot felul. Și astăzi, cititorul poate fi deranjat de unele deformări lexicale sau gramaticale, ori de rime nu prea izbutite.

Dar noi știm că Eminescu este Eminescu și îl privim de la început cu alți ochi decât contemporanii săi. În plus, suntem mult mai liberi în judecăți; canoanele, între timp, s-au făcut praf, și am ajuns să acceptăm, în materie artistică sau literară, orice regulă sau orice lipsă de regulă.

Nu așa stăteau lucrurile la 1870. Canonul trebuia respectat, iar normele sale decretau că poetul trebuie să se exprime cu claritate și în deplinul respect al rimei și al tuturor regulilor prozodice, pentru a nu mai vorbi de gramatică.

Eminescu, “primul” Eminescu, este un mare încăpățânat. El are multe de spus și nu vrea să renunțe la nimic. Refuzând să sacrifice ceva din preaplinul de idei și de imagini, se împiedică de limbă, de rimă și de reguli, pe care le sacrifică sau le stâlcește fără prea multe scrupule. În logica postmodernă ar fi acceptabil… sau chiar recomandabil, dar nu în spiritul epocii sale.

Așa că nu trebuie să ne mirăm atunci când Iacob Negruzzi, membru fondator al Junimii și “patronul” Convorbirilor literare, îi comunică lui Titu Maiorescu, într-o scrisoare datată 12 decembrie 1876, părerea lui, deloc entuziastă, despre destinul poetic al lui Eminescu:

“Cât despre versurile lui, eu unul tot nu împărtășesc părerea ta. Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câțiva amatori răzleți, dar publicul cel mare nu-l va ținea în seamă, de nu se va îndrepta”.

Eminescu devine Eminescu prin poezia de dragoste…

Și Luceafărul, poemul “suprem” al lui Eminescu, are un înțeles cât se poate de explicit (în ciuda exegeților care au încercat să-l mai complice). Cititorul poate pricepe fără dificultate ceea ce însuși poetul a ținut să precizeze:

“Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

Poeziei de dragoste îi datorează Eminescu în cea mai mare măsură deschiderea spre un public larg. Și îndeosebi romanței. Scriind romanțe sau versificând pur și simplu în tonalitatea romanței – un gen totuși minor, nu pândit de riscurile de rigoare – n-are cum să evite căderea uneori în banal, și nici o anume “dulcegărie”; le compensează însă prin vertiginoase ascensiuni și proiecții în absolut. 

... și prin faptul că moare tânăr și nebun

Acum intervine al doilea ingredient al mitului: accidentul biografic (pentru a relua expresia folosită de Iulian Costache). Eminescu înnebunește.

“Nebunie”, desigur, e un termen care ține de vorbirea curentă, dar oricare ar fi diagnosticul corect al bolii (în jurul căruia controversele s-au ținut lanț) și cauzele acesteia (un sifilis ereditar sau contactat, în opinia inițială, motiv contestat ulterior), cert este că poetul a suferit o brutală prăbușire psihică și intelectuală.

Eminescu intră astfel într-o galerie imaginară foarte caracteristică secolului al XIX-lea, cu figuri (care se pot combina) precum “geniul neînțeles”, “geniul nebun” sau “poetul blestemat” (“poète maudit”). Cu o „primă” consistentă, atunci când eroul stereotipiilor respective este tânăr și încă tânăr părăsește această lume. Cine și-ar închipui un Eminescu bătrân? Tinerețea, ca și nebunia, e parte integrantă (și puternic valorizantă) a mitului său. 

Nebunia lui Eminescu a alimentat cronica senzațională a vremii, și nu într-un singur episod. A fost un foileton de durată, cu o notă de “suspans”, care cu atât mai mult s-a întipărit în spirite. Din 1883 și până în 1889, din momentul declanșării bolii și până la moartea poetului, se succedă episoadele de criză și de relativă restabilire. Opera e în orice caz încheiată. Eminescu își supraviețuiește sieși. E ca un “mort viu”, care rătăcește printre contemporani.

Pentru I.L. Caragiale, îmbolnăvirea poetului a fost momentul declanșator al receptării masive a operei. Mai înainte, „câți îl știau că există? Foarte puțini. De-acu-ncolo, țin-te popularitate!… Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea. Și astfel, succesul primei ediții a întrecut toate așteptările.”

Junimistul Vasile Tasu, într-o scrisoare către N. Iorga, interpreta spusele lui Caragiale ca fiind denigratoare la adresa poetului: “Ideea intimă a lui Caragiale despre Eminescu știi că nu este bună, căci spunea că dacă Eminescu n-ar fi murit nebun ar fi rămas obscur”.

Întâlnim însă o mărturie asemănătoare chiar la N. Iorga, adolescent în anii bolii lui Eminescu, și mare admirator al poetului: “Eminescu era departe de a exercita o anumită influență în momentul când boala-l opri în cale (…). Curentul de simpatie pentru om atrase atenția asupra scriitorului”.

Eminescu, universal

Să mai spunem că Eminescu a împlinit și o așteptare. E primul exponent al spiritului românesc care accede (cel puțin din punctul de vedere al românilor) la un statut universal.

Nimeni nu-și făcea iluzia că Alecsandri, socotit cel mai de seamă poet român până la Eminescu (“acel rege al poeziei”), ar fi fost și un mare poet al lumii (poate doar cel în cauză, foarte mândru că reușise să obțină la Montpellier, în urma unui concurs modest, premiul pentru “Cântecul gintei latine”).

Cu Eminescu, saltul așteptat pare indiscutabil. Prin el, românii ajung egalii celor mai mari, intră în universalitate. Mitul Eminescu este și o construcție, într-un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii românești.

Eminescu și păcatele sale (așa cum le-a înțeles un tânăr doctor în Eminescu, ce avea să ajungă Patriarh al Bisericii Ortodoxe)

Rămânând tot în spațiul confesional ardelenesc, iată un tânăr cleric ortodox care își ține doctoratul – nu în teologie, ci în litere – la Universitatea din Budapesta (în 1895), cu o teză despre Viața și opera lui Eminescu.

Se numește Ilie Cristea, un nume care la prima vedere nu spune nimic; e însă una și aceeași persoană cu Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și figură importantă a vieții publice românești interbelice. Textul e relativ bine informat (cu sursele aflate atunci la dispoziție) și, în ansamblu, favorabil operei eminesciene (…).

E de asemenea observat impactul socio-cultural al poeziei sale: “Înrâurirea lui Eminescu asupra întregii clase culte române din timpul nostru, mai ales asupra tineretului, este întru adevăr mare. Pretutindeni este citit, pretutindeni este citat, așa că a devenit un fel de idol al întregii românimi”.

De aici, și un pericol. Da, ați ghicit: firește, pesimismul. La Eminescu, treacă-meargă, dar nu trebuie tolerat la imitatorii săi. Aflăm de la viitorul patriarh că “poezia pesimistă e lipsită de o condiție fundamentală a poeziei. Poezia, ca toate celelalte arte, trebuie să aibă o influență înălțătoare, mulțumitoare și liniștitoare asupra sufletului. Nu poate fi deci scopul poeziei ca să pustiască orice nădejde, orice iluzie și orice idealism, și astfel să arunce în disperare bietul suflet omenesc”.

E mare păcat, de asemenea – ce putea să spună un tânăr teolog și viitor patriarh – că Eminescu și-a pierdut credința, devenind ateu.

Eminescu și unirea Transilvaniei cu România

Mulți își închipuie astăzi că și Eminescu ar fi militat pentru unirea Transilvaniei cu România. Nu a fost însă așa. Ardeleanul G. Bogdan-Duică afirma, corect, în 1950: “Eminescu nu era daco-român, el se mulțumea cu o unitate culturală”.

Eminescu însuși s-a exprimat cu toată claritatea în această privință: “Idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftine, ca și republica universală și pacea eternă (…). Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este susținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale. Este o Dacie ideală această, dar ea se realizează pe zi ce merge și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice”.

Altminteri, poetul visa la un Imperiu Roman al Orientului, care i-ar fi adunat laolaltă pe toți românii, dar în cadrul unei confederații mult mai largi, de preferință sub Casa de Austria. 

Eminescu și antisemitismul

Reactualizarea ideologică a lui Eminescu aduce în discuție, inevitabil, și antisemitismul poetului. O trăsătură pusă în evidență fără complexe, cât antisemitismul, aflat la ordinea zilei, a fost considerat „politic corect”, dar pe care astăzi susținătorii integrali ai ideologiei eminesciene încearcă fie să o “dezamorseze”, fie să o facă uitată.

Că Eminescu a fost antisemit, e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau “rasial”, ci e pur de ordin economic și politic. El consideră că o întreagă categorie de paraziți – clasa superpusă -, în genere de origine neromânească, a pus stăpânire pe țară, neoferindu-i nimic acesteia și prosperând pe seama țăranului român.

Față de “greci” – care s-au urcat la vârf în conducerea țării – e încă și mai vehement față de evrei. După Eminescu, vina evreilor –nu numai a lor – este aceea că nu muncesc și, în consecință, nici nu produc. (“O seminție care câștigă toate drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască”).

Comerțul, după Eminescu, nu e muncă productivă, și asta e îndeletnicirea celor mai mulți dintre evrei. E drept, sunt printre ei și meseriași, care produc, dar mărfuri de slabă calitate! Așa stând lucrurile, “ne pare rău de acei puțini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o excepție, dar restul…?”.Eminescu se opune hotărât acordării de drepturi politice populației evreiești.

Eminescu, problema legionară și Eliade

Și Mircea Eliade este o sursă utilă pentru privirea legionară asupra lui Eminescu; a fost ani de-a rândul un apropiat al Gărzii de Fier, și la un moment dat, chiar un membru al mișcării.

Aflat în anii războiului la Lisabona, ca atașat cultural, avea să publice în 1942, într-o revistă portugheză, un articol detaliat privitor la Eminescu, în care propune o interpretare foarte “românească”, de-a dreptul “rasială” a omului și operei. Titlul însuși e grăitor: “Eminescu – poetul rasei române”.

Iată un scurt fragment: “Acest filozof nutrit de cultura universală, acest pesimist care visa la odihna eternă era, atunci când se gândea la poporul său, un naționalist fanatic. Prețuia mai presus de toate integritatea rasială și spirituală a poporului român. Detesta amestecul rasial, moral ori politic, și respecta doar tipul etnic român, care se asemăna cu strămoșii daco-latini: tipul carpatic, exemplarul masculin, frumos, onest, sincer și fidel…

Eminescu știa foarte bine că Europa nu putea fi interesată de un popor care imita ca maimuțele ultima modă de la Paris sau din alte locuri. El lupta pentru a dovedi în toate împrejurările geniul autentic al poporului român. În artă, ca și în politică sau filozofie ca și în economie – în toate acestea, Eminescu se străduia să impună realitățile naționale.”

Eminescu și convertirea lui la comunism (via George Călinescu)

Eminescu era prea sus pentru a fi zguduit de un cutremur, fie și de magnitudinea celui declanșat la 23 august 1944. O ușoară și trecătoare umbră de îndoială l-a atins totuși și pe el. Poetul Doinei ajunsese să fie socotit cel mai pur exponent al naționalismului românesc. Or, de la o zi la alta, naționalismul se devalorizase: din virtute devenise un păcat. 

(…) Îi sare în ajutor, din primul moment, cine altul decât G. Călinescu. Criticul se așezase prompt la remorca “forțelor democratice” dirijate de comuniști. Intelectual de prestigiu, cuvântul lui are o anume greutate, și cu atât mai mult când venea vorba de Eminescu, domeniul său de recunoscută competență. Vorbește la mormântul poetului, în ziua de Sfântul Mihai, 8 noiembrie 1945, cu scopul evident de a-l detașa de tot ce însemna ideologie de dreapta, orientându-l, pe cât posibil, spre… extrema cealaltă:

“Pentru că umbra lui Eminescu a fost târâtă unde nu-i era locul, s-a născut la câțiva un sentiment de stânjenire nedreptățit… A slujit până mai deunăzi ca afiș de propagandă politică într-o cauză totalitară și neromânească cu care el nu avea nimic comun”.

Dimpotrivă, supralicita Călinescu în sens invers, “Eminescu este mai degrabă poetul problemelor de azi”: “denunțătorul inegalității sociale”, cel care “revela salariul de mizerie al proletarului” și “se înduioșa de soarta cusătoresei cusând noaptea o rochie prost plătită…”.

Eminescu – după 1990

Nouă în anii ’90 nu e continuitatea (sau exaltarea) mitului eminescian, ci ruptura care se conturează. Eminescu nu mai fusese contestat – ca poet, cel puțin – de aproape un veac. Ultimul text care îl punea sub semnul întrebării, însă doar în parte, recunoscându-i și multe merite, fusese acela, din 1903, al lui Anghel Demetriescu.

Acum însă, mai precis în 1998 (n.r. – cu ocazia unui număr special din Dilema veche), se declanșează marea ofensivă anti-Eminescu. De ce? Sau de ce atât de târziu? Cu siguranță, dezbaterea s-ar fi petrecut mult mai devreme dacă n-ar fi fost deceniile de comunism. Comunismul a distrus enorm, dar, paradoxal, ceea ce nu a distrus, a conservat aproape perfect. S-a instaurat printr-o revoluție radicală, dar s-a menținut printr-un converatorim la fel de accentuat.

A transmis, prin testament, urmașilor naționalismul epocii precedente pe care inițial în condamnase. A lăsat o Românie încă în mare măsură rurală (cea mai rurală țară europeană), la capătul unui gigantic program de industrializarea și urbanizare.

După de decenii de propagandă ateistă, România a ieșit din comunism ca țara europeană cu cea mai intensă practică religioasă (exceptând, poate, Polonia). Așa și cu Eminescu. A rămas precum fusese.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.