Dezvrajirea lui Matei Ioachimescu

Matei Ioachimescu este cel mai cunoscut flautist roman. Are sute de concerte la activ, locuieste la Viena si la acest inceput de primavara e in turneu prin tara, impreuna cu pianistul Horia Maxim. Reteta e sigura: magicianul Ioachimescu sufla la un capat al flautului, iar la celalalt capat ies emotii si stari.

0

In adolescenta Matei Ioachimescu era rocker. Transformarea  in flautistul celebru de astazi n-a fost o calatorie usoara. Din contra, a fost presarata cu tot soiul de aventuri si renuntari,  intocmai ca drumul lui Tamino – eroul piesei “Flautul fermecat” de Mozart.

Calatoria  a inceput pe la 14 ani, cand, dupa noua ani de studiu al pianului, tanarul Matei Ioachimescu a decis sa renunte. A dat la o parte pianul, un instrument pe care il simtea mecanic si strain, alegand flautul. Au urmat ani de munca, Liceul de Muzica George Enescu, Conservatorul, refuzul Universitatii de Muzica din Paris si acceptul celei din Viena. Timp de opt ani in capitala Austriei a invatat  sa se dezvete de rutina tehnica gresita cu care venise din tara. Intr-o alta cultura, gandind intr-o limba straina, a deprins incetul cu incetul lectia lucrului bine facut.

La 28 de ani a trebuit din nou sa uite totul, sa se indeparteze de flaut, sa reseteze toate legaturile cu sine si cu instrumentul si sa il redescopere pe adevaratul Matei Ioachimescu, un om care simte puternic si nu o ascunde de nimeni. A deprins sinceritatea asta pe scena. Acolo isi scoate sufletul si il impinge in cavitatea flautului, spre public.

Dela0.ro a stat de vorba cu „vrajitorul” Matei Ioachimescu despre invatare si dezvatare, performanta, lucrul bine facut, slefuirea personalitatii, carti, limba germana si, mai ales, dragoste. Ioachimescu iubeste cu o pasiune statornica flautul si sunetul lui. Asa mai iubesc doar eroii din cartile lui Yasunari Kawabata sau Haruki Murakami.

Matei Ioachimescu raspunde unor intrebari din chestionarul lui Proust

video: Silviu Panaite

 

Ce te face mai bun

Dela0.ro: Ce ti-ai propus in cadrul turneului curent?
Matei Ioachimescu: Ideea turneului a pornit de la un program de suflet. N-a pornit de la o inlantuire de muzici, ci de la o inlantuire de emotii, de trairi. De acolo a venit si titlul asta, playlist, sa se potriveasca pe insiruirea de sentimente. E cumva atipic, in mod normal un muzician isi creeaza un program in functie de o dramaturgie pur muzicala. Aici a fost schimbata un pic ordinea. Adica mai intai ne-am gandit la anumite stari, am conceput o dramaturgie a sentimentelor, apoi am ales muzica potrivita.

De la ce stari ati plecat?
Noi incercam sa tinem publicul intr-o atmosfera de interes pe parcursul a 60-70 de minute si atunci il trecem printr-o paleta variata de sentimente, pornind de la lacrimi, de la o atmosfera serena, combinat cu tot ceea ce pot face aceste doua instrumente (n.r. flaut si pian), virtuozitate, amuzament. Toate lucrurile astea dau un soi de arc dramatic peste 60 de minute in care publicul nu are niciodata sentimentul ca se plictiseste.

Desigur, schimbam starile. Trecem de la un moment de incalzire, cantam o sonata de Bach de exemplu, e ca un soi de-a ne cunoaste, sa vedem pe unde ne aflam. Dupa care trecem in zona muzicii latine – nu latino! –, in America de Sud. Facem tranzitia catre rafinamentul muzicii franceze pentru pian si flaut. E un program complex, dar nu complicat. Sunt intrebat de foarte multe ori ce inseamna un program accesibil. E adevarat, neexistand la noi in tara o autoritate critica bine definita exista perceptia asta ca muzica clasica e una foarte complicata.

Si nu e?
Problema trebuie pusa altfel. Eu nu cred in publicul avizat, eu nu cred in publicul de profesionisti, asta nu e publicului meu, nu lui ma adresez. Eu ma adresez unui public care are o receptie la nivel senzorial si cu care sunt pe aceeasi frecventa.

E publicul tau unul mai degraba tanar?
Greu de zis. Singura separare a publicului pe care o fac este strict legata de un anumit repertoriu. Eu cant foarte multa muzica, de la muzica baroca pana la contemporana. Desigur ca in momentul in care prezinti un program de muzica contemporana, el se adreseaza intr-adevar unui public mai restrans, si n-as spune cunoscator, dar care are deschiderea asta catre inovatie, catre nou. Intr-adevar acolo exista o delimitare, exista un public pentru muzica contemporana, exista un public pentru muzica veche, la fel cum exista un public de nisa pentru muzica baroca. Astea sunt niste lucruri pe care eu le anunt de obicei, sa nu cream confuzii.

Altfel nu cred ca publicul trebuie impartit, unul avizat si unul neavizat. Ne adresam strict unei emotii. Asta ne leaga. In momentul in care luminile se sting in public si se aprind pentru noi pe scena se creeaza o frecventa pe care incepem sa comunicam. Incepem sa daruiam si sa primim in acelasi timp. Este atat de simplu, de fapt, nu are legatura cu pregatirea muzicala a unora sau altora, are legatura cu deschiderea catre frumos, catre sentiment. 

„Ar trebui lucrat mai mult la educatia muzicala, pentru ca publicul larg sa inteleaga ca prezenta intr-o sala de concert este o necesitate. Apropierea de frumos este un lucru care nu te face doar mai bun si mai deschis, te face si mai sociabil. Ai dintr-odata  experiente si sentimente despre care poti sa povestesti si care te apropie de oameni.”, Matei Ioachimescu, flautist 

Ai experienta mai multor scene din diverse tari. Care este diferenta dintre publicul de aici si publicul de acolo?
Are legatura strict cu spatiul social in care se petrec lucrurile. Publicul german are cu totul alte trairi, asta nu inseamna ca se bucura mai putin, ci ca se manifesta altfel. Cunoscand toate lucrurile astea, sunt aspecte care pe noi nu ne deranjeaza.

Sa nu uitam totusi ca in spatiul german este o traditie muzicala uriasa, acolo asteptarile sunt foarte mari, se asteapta la niste propuneri extrem de serioase. Nu functioneaza efectele speciale, nu functioneaza trucurile. Mesajul trebuie sa fie unul extrem de sincer si bine pregatit si asta va fi apreciat. Nu inseamna ca trairea este mai putin intensa, ci ca manifestarea publicului este putin mai asezata.

 

Emotii constructive, nu paralizante

Dela0.ro: Tu ce asteptari ai de la public?
Matei Ioachimescu: Atata timp cat legatura se creeaza, n-avem asteptari. Este pur si simplu o chestiune de comunicare, de a da si de a primi. Mai mult de atat nu as vrea sa am asteptari. Daca avem o comunicare si daca lucrurile s-au sudat intre noi, surprize nu avem cum avea. Ceea ce ma intereseaza este ca mesajul pe care il avem sa ajunga cat se poate de curat in sufletul publicului.

Sa creezi o legatura cu un public e, totusi, foarte complicat. Ce efort presupune din partea ta? Cum te pregatesti?
Sigur ca vazut din afara fenomenul asta al artei de scena inseamna sa ai si un talent de tip oratoric. Noi avem un avantaj: faptul ca lucram cu emotii si emotia transmite. Dincolo de cat de bine stapanesti un instrument din punct de vedere tehnic, dincolo de asta se creeaza o comunicare la nivel emotional. Si atunci nu trebuie sa ne punem problema cat de mare sau cat de mic este publicul. Pur si simplu e un flux senzorial care se transmite indiferent ca in sala sunt 15 oameni sau 4.000.

Ce este pentru noi important sunt cateva aspecte de ordin tehnic si mai ales acustic. E important ca o sala suna frumos, bine, are portanta buna, faptul ca noi ne simtim confortabil pe scena. Si se pot aplica aici diferite tehnici din arta oratoriei. Mie imi place mult sa ma uit in public, de exemplu.

Nu te intimideaza?
Nu, nu, a trecut asta. La inceput aveam niste emotii incredibile si mi se parea ca nici nu prea sunt facut pentru asta.

Cum le gestionai?
Pai nu prea aveam cum sa le gestionez. Fiind foarte sigur pe ceea ce fac. Despre asta e vorba. Emotiile intr-o prima faza apar din cauza unei usoare nesigurante sau a unei stari emotionale ciudate. Sa nu uitam ca in cantatul la flaut toate emotiile astea se traduc in sunet. Tot ceea ce ne apasa, ceea ce ne misca pe moment, starea noastra fizica, starea noastra psihica, sunt lucruri care din pacate se transmit. La fel si emotiile noastre pozitive, si sentimentul de iubire, de comunicare.

Ceea ce facem noi este sa pregatim discursul muzical atat de bine incat micile disconforturi sa nu afecteze produsul final. Publicul nu vine sa vada oameni apasati sau oameni cu probleme, astea sunt lucruri care trebuie sa ramana in culise. Ei vin catre sentimentele pozitive. Si atunci o pregatire intensa, care sa iti dea foarte multa siguranta este de fapt modul in care poti sa treci peste emotii. In momentul in care canti zeci de concerte pe an, emotiile astea nu sunt distructive, nu te paralizeaza.

 

Un debut tarziu

Dela0.ro: Cati ani ai?
Matei Ioachimescu: 35.

Si cand ai debutat la flaut?
Trebuie sa fi fost pe la 15 ani.

E o necesitate sa repeti mult la instrumentul asta?
Depinde. Nu are legatura cu timpul de lucru, ci cu calitatea lucrului pe care il faci. Faptul ca studiezi opt ore pe zi la un instrument nu iti da garantia unui produs bine facut. E o chestiune pe care am invatat-o in spatiul german, la Viena. E o chestiune de mentalitate. Romanii sunt obisnuiti sa faca lucrurile repede , sa caute solutia usoara si am fost confruntat cu chestia asta la Viena, pentru ca in spatiul german oamenii sunt obisnuiti sa faca lucrurile bine, indiferent cat timp le ia.

Nu mai judec in timp lucrurile, ci in cat de bine le fac. De aceea, timpul meu de studiu variaza. Exista o rutina de cateva ceasuri pe zi, e o parte din bucataria asta a noastra, e ca un soi de antrenament sportiv daca vrei. Noi lucram cu muschi care trebuie incalziti intr-un anumit fel, elemente de stretching, toate astea se regasesc in rutina zilnica. Dar cand apar chestiunile de interpretare, atunci trebuie pusa problema altfel. In primul rand trebuie sa am ceva de spus. Asta recomand si studentilor mei: ca jumatate din timp sa studieze si jumatate sa citeasca. De la un moment dat instrumentul asta devine sarac. Trebuie sa te dezvolti tu ca persoana, iar sursele de inspiratie trebuie sa fie extra flautistice.

 

Luxul de a citi 

Dela0.ro: Ce le recomanzi studentilor sa citeasca?

Matei Ioachimescu: Absolut orice! In ziua de azi nimeni nu mai citeste nimic si e un lux faptul ca cineva deschide o carte, chiar si una politista, un Jules Verne, orice. Pentru un om care nu citeste absolut deloc, chiar si o literatura usoara, de concediu, e absolut binevenita. Nu cred ca ne mai permitem luxul de a propune anumite carti, atata timp cat tinerii din ziua de azi isi gasesc pasiunea in spatiul online. Eu imi provoc studentii sa citeasca.

Tii si Master Class-uri cu elevi de liceu si studenti.
Ei au posibilitatea de a lucra cu mine si cu alti doi-trei profesori, pe parcursul a 10 zile, invatand lucruri noi, pe care eu le-am experimentat afara, tehnici de a trece peste emotii, de a-si dezvolta creativitatea. Lucrurile astea se desfasoara intr-un timp scurt. Altfel nici nu am avea cum. Ideea este ca oamenii acestia sa capete niste unelte, sa aiba niste surse de inspiratie, care sa ii ajute pe urma pe parcursul intregului an.

Sa devina autodidacti, asadar?
Asta e ideea. Pentru ca in arta scenei primeaza  personalitatea. Nimeni nu trebuie sa cante ca Matei Ioachimescu sau ca oricare altul. Trebuie sa cante ca el.

Si pentru asta ce lecturi le recomanzi studentilor tai?
Nu lecturi de scoala. Nu mi se pare ca o programa e buna, pentru ca trairile noastre sunt diferite, mai ales la varsta asta, cand intri in pubertate. Cred ca lecturile trebuie sa vina in acord cu trairile. Sunt enorm de multe surse de inspiratie din literatura moderna sau literatura clasica.

 

Kawabata si Murakami

Dela0.ro: Zi-mi atunci cateva dintre preferatele tale.
Matei Ioachimescu: Acum imi plac japonezii foarte mult. Murakami, Kawabata. Petrec foarte mult timp in Japonia in turnee si ma simt extrem de legat de acest spatiu. Dincolo de masca japoneza – sigur, avem foarte putin acces la societatea lor – Kawabata imi ofera de fiecare data bucuria de a afla ca, de fapt, sunt aceiasi oameni, au aceleasi trairi. Eroticul joaca un rol extrem de important in societatea japoneza. E un spatiu care jongleaza intre nou si vechi, modern si clasic, Kawabata si Murakami.

Foto: Silviu Panaite / Dela0.ro

Sa revenim un pic la inceputurile tale. Ai inceput, la 5 ani, sa inveti pianul. Cum s-a facut trecerea catre flaut?
Pianul este un instrument care necesita enorm de multa munca la o varsta foarte frageda. Sigur ca am fost indreptat catre pian in familie, ai mei fiind muzicieni si-au dorit foarte mult ca si eu sa apuc acest drum. La vremea aia nu alegeai tu. Dar dupa o perioada de timp iti dai seama ca talentul exista, dar nu ai forta de a munci la varsta aceea. Si asta e o chestiune foarte importanta. Este elementul mecanic care primeaza in cantatul la pian, iar a trece peste mecanic si a crea arta, asta necesita enorm de multa munca.

Parintii la ce instrumente canta?
Tatal meu este compozitor. Mama este violoncelista, profesoara la liceul de muzica. Deci lucrurile cumva erau acolo. Pasiunea pentru un asemenea instrument a venit tocmai pentru faptul ca aveam nevoie de un instrument organic. Pianul imi era prea mecanic, prea strain, faptul ca apesi o clapa aici si el suna dincolo era pentru mine prea strain. Aveam nevoie de un instrument de contact, care sa devina parte din mine. Flautul nu are nimic intermediar, este aerul nostru.

Cum l-ai descoperit?
Au fost mai multe lucruri care au dus aici. Am ascultat sunetul, iar sunetul de flaut este unul dintre cele mai pure cu putinta. Ne face dintr-odata extrem de receptivi. Probabil asta s-a intamplat si cu mine la un moment dat, ascultand o inregistrare mi-am zis ca asta trebuie sa fie. Tranzitia a fost facuta relativ tarziu, deja se pusese problema daca sa mai fac muzica sau nu. Au fost multi oameni care au insistat.

La 14-15 ani nu prea stii cum stau lucrurile si sunt altii care iau deciziile pentru tine, asta era sistemul in Romania atunci. In Austria, de exemplu, copiii sunt lasati sa faca de placere pana la un anumit moment si ei decid daca vor sa faca la un nivel profesionist sau nu. Sunt avantaje si dezavantaje. La mine inceputul a fost mai greu si am invatat, petrecand timp cu el, sa incepem sa ne cunoastem. Contactul era un pic strain, a durat o perioada pana sa ne imprietenim.

 

Socul plecarii

Dela0.ro: Ai facut Liceul Enescu in Bucuresti. Imediat dupa liceu ai plecat in Viena?
Matei Ioachimescu: Nu, am facut un an la Facultatea de Muzica din Bucuresti.

Si in anul doi ai plecat. De ce?
Deja din liceu am constatat faptul ca lipsea ceva. Talentul este una, iar tehnica instrumentului este cu totul altceva. Noi nu avem scoala de flaut – ceea ce numim noi scoala e nostim, in comparatie cu Londra, Paris, Viena. Am avut profesori care au avut posibilitatea de a asculta oameni plecati afara si era cumva perceptia lor despre ceea ce au ascultat acolo. Dar nu exista un sistem, o metoda sa zicem. Eu eram, din pacate, unul dintre acei oameni usor dezavantajati de chestia asta pentru ca ai nevoie totusi sa te faci auzit.

Sunetul de flaut este un lucru extrem de important. Degeaba simti o emotie, dar nu o auzi. Trebuie atat simtita, cat si auzita, iar mie imi lipsea chestia asta. Si atunci s-a pus problema incotro. La Paris, unde este cea mai buna scoala de flaut din lume, nu am fost acceptat. Eu aveam atitudine suficienta, cum vad des pe aici, si sentimentul ca pot cuceri lumea. Socul este imens cand ajungi intr-un centru cultural unde lucrurile sunt facute riguros, dupa o anumita traditie. Acelasi soc a fost si pentru mine la Viena.

De ce n-a iesit Parisul?
Parisul a fost prima dezamagire, unde mi s-a explicat ca sunt talentat, dar ca sunt probleme grave de tehnica si acolo nimeni nu mai are timp sa se ocupe de tine si sa schimbe absolut tot. Am avut marele noroc sa ajung la Viena, sa cant profesoarei mele de acolo, nu un solist de cariera, dar un pedagog cu sistem. Mie asta imi trebuia, sa imi explice cineva cum se face, sa imi dea acele unelte de care vorbeam mai devreme.

Mie mi se pare ca am avut un noroc imens, practic am reinceput studiul flautului la 20 de ani. E foarte tarziu. Am schimbat absolut tot. A fost o munca extrem de intensa si care a durat mult, trebuia sa anulez niste reflexe prost invatate si peste astea sa asez noi reflexe bune.

 

Studiul lucrului bine facut

Dela0.ro: Cati ani ai studiat la Viena?
Matei Ioachimescu: Opt. Era inca sistemul vechi, cinci ani si trei de master. Dar acolo nu se pune problema timpului, ci problema calitatii. Atat mi-a luat sa aprofundez niste lucruri. Sigur, studiul la Viena este unul al rigurosului, al lucrului bine facut. Asta ia foarte mult timp.

Nu prea e in cultura noastra?
(rade) Nu prea. Ma simteam cam inconfortabil si ani de zile am suferit foarte mult, pentru ca faceam niste lucruri si mi se parea ca le faceam bine, imi era si usor prin prisma talentului muzical. Dar parca niciodata nu le faceam cum trebuie. Eram intotdeauna trimis sa refac, sa refac. Ani de zile am dus-o asa.

Stiai limba germana?
Nu, am invatat-o acolo. Si iarasi o chestie interesanta: noi nu suntem obisnuiti sa ne ascultam, ci sa intrerupem discursul de fiecare data. Limba germana te forteaza sa fii politicos, prin simplul fapt ca verbul vine la sfarsit. Nu ai loc de a intrerupe un dialog si atunci intotdeauna se creeaza o comunicare politicoasa. Am invatat ce inseamna sa fii politicos, ce inseamna caldura din spatiul german si nu ceea ce numim noi raceala germana.

Ceea ce m-a frapat pe mine a fost faptul ca in spatiul german oamenii se imprietenesc greu  si e bine ca e asa, pentru ca relatiile au nevoie de timp sa se dezvolte. Noi ne imprietenim foarte usor, nu trec doua zile si deja ne si iubim foarte usor. Insa rata tradarilor este imensa, ceea ce in spatiul german nu se petrece. Acolo o relatie este cladita in timp si asta a trebuit sa invat pe propria mea piele.

 

Redescoperirea

Dela0.ro: Cum a fost primul concert pe o scena internationala?
Matei Ioachimescu: Hm, asta nu imi mai aduc aminte. Eu deja din timpul studiilor cantam mult. Am cantat in Japonia, in Austria, Spania. Mi se par mult mai importante momentele petrecute pe scena dupa terminarea studiilor. Pentru mine acela a fost momentul in care a trebuit sa resetez din noul sistemul, sa ma redescopar, am realizat ca nu trebuie sa prezint o matrita invatata scolastic si ca trebuie ca oamenii sa citeasca in sufletul meu. Eu trebuie sa le arat lucrurile astea.

Si atunci a aparut necesitatea de a ma indeparta practic de instrument, de lucrurile stiute, fara a renunta complet la ele. Sunt unelte care imi prind bine si in ziua de astazi, cum spuneam e un lucru bine facut. Dar tot ce e la nivel senzorial si de comunicare sunt lucruri pe care a trebuit sa le redescopar si asta a fost un moment extrem de frumos pentru mine, redescoperindu-l pe Matei Ioachimescu.

Cum ti se par tinerii din Romania astazi? Tu functionezi ca model in cadrul Master Class-ului pe care il sustii.
Mi-e greu sa spun, mai ales ca oamenii care vin catre mine, muzicienii, sunt deja foarte interesati si foarte buni. E  o dorinta permanenta de a se dezvolta, de a descoperi lucruri. Astia sunt tinerii pe care eu ii cunosc, cu care am contact. Sunt oameni deja bine pozitionati, oameni care stiu foarte bine ce isi doresc. Eu sunt de fiecare data surprins de tinerii care vin catre mine si de universul complex pe care il propun, nu e nimic facil in ceea ce fac ei.

 

Pink Floyd pe viata

Dela0.ro: Cum e viata la Viena fata de cea din Bucuresti?
Matei Ioachimescu: Viena a devenit cumva centrul vietii mele, este locul in care ma simt acasa. Bucurestiul nu mai e casa mea, petrec foarte mult timp la Viena, de acolo vin catre incoace.

Nu iti lipseste nimic?
Nu imi lipseste absolut nimic la Viena, asa cum acasa nu iti lipsesc lucrurile esentiale. Acasa este pur si simplu acasa.

Esti interesat de viata politica din Romania?
Absolut deloc. Urmaresc asa, ca si cum m-as uita la niste animalute rare, la zoo. Interesul meu este mai dregraba unul diplomatic, eu duc o munca diplomatica la Viena. Prin titlul care mi-a fost oferit de catre Secretariatul de Stat austriac, de ambasador al integrarii, incerc sa sensibilizez opinia publica austriaca vizavi de prejudecatile legate de straini.

Apropo de prejudecati, ce muzica asculti in afara de cea pe care o canti?
Ascult muzica rock, mai putin muzica timpului nostru. Poate ca am inceput sa imbatranesc (rade). Eu am crescut cu Led Zeppelin si Pink Floyd si sunt lucruri cu care am ramas. Practic noi ramanem cu muzica pe care am ascultat-o in adolescenta. Asta e atmosfera muzicala in care eu ma simt foarte bine. Rockul anilor ’70, poate incepand chiar din anii ’60.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.