Ar fi trebuit sa fie cea mai frumoasa perioada a istoriei noastre. Si totusi, Romania Mare s-a dovedit prea mica pentru a-i gazdui pe toti.
Iesita din Primul Razboi Mondial cu reputatia onoranta cuvenita statului european care suferise printre cele mai insemnate pierderi omenesti intre tarile beligerante, dar si cu cel mai intins teritoriu administrat vreodata de politicienii de la Bucuresti, Romania parea sa fi intrat la inceputul anilor ’20 in cea mai fericita zodie a existentei sale.
Cultura politica incheiase insa profund slabita razboiul. Iar cea sociala, sensibil alterata de introducerea votului universal si a reformei agrare.
Seria editoriala “Ce facem cu Romania”, realizata de “Romania de la zero” in colaborare cu ziarul “Adevarul“, continua. Dupa episoadele “Republica de la Ploiesti” si “Germanofilii”, surprindem prapastia cascata in interbelic intre doua Romanii: cea a traditionalistilor si cea a modernistilor. Mocnit multa vreme, acest conflict a fost laboratorul in care s-au testat, pentru prima oara, ideile hidoase care urmau sa stea la baza Holocaustului romanesc.
Sub greutatea unei realitati pe care – obsedatul deceniu al treilea avea s-o dovedeasca – n-a stiut s-o gestioneze, spatiul public romanesc s-a mai scindat inca o data: dupa comedia cu iz republican de la Ploiesti, din august 1870, si drama germanofililor, din timpul Marelui Razboi, o noua falie s-a cascat intre diferitele viziuni despre viitorul Romaniei.
Mocnit multa vreme in cercurile interbelice, conflictul dintre traditionalisti si modernisti a fost laboratorul in care s-au testat, pentru prima oara, ideile hidoase care urmau sa stea la baza Holocaustului romanesc.
Razboi si pace
Se spune despre Interbelicul romanesc ca a fost cea mai buna perioada a istoriei autohtone. Argumente suficiente ar putea gasi chiar si un critic dezinteresat: Romania isi implinise idealul national, proiectat de cel putin trei generatii politice anterioare, Bucurestiul administra un teritoriu de aproape 300.000 de kilometri patrati, tara era incadrata pe o curba a modernizarii care promitea totul si nu prevestea nicio posibila deraiere.
Iar Europa, desi nu mai era chiar cea de odinioara, continentul Belle Epoque, al cabaretelor, cafenelelor si al burgheziei nouveau-riches, ei bine, Europa isi regasise suflul optimist dupa ororile Marelui Razboi, cumparandu-si macar un deceniu de fericire si ignoranta, pana la crahul economic care urma s-o arunce in saracie si disperare, la intersectia nefericita unde aveau s-o astepte fantomele fascismului si ale comunismului.
Se spune despre primul deceniu al Interbelicului romanesc ca e neegalat in istoria nationala, in termeni de eficienta institutionala si economica, realitati peste care se aseaza prezente culturale si intelectuale remarcabile. Se spun toate acestea si, de cele mai multe ori, se spun pe buna dreptate. Anii ’20 sunt, din mult puncte de vedere, sortiti superlativelor.
O epoca nu poate fi inteleasa, insa, doar privind fotografiile decolorate ramase in trena existentei sale. Ea inseamna, in egala masura, si ce i-a dat nastere, dar si ce i-a provocat disparitia. O epoca e o veriga – ea nu face, in ultima instanta, decat sa transmita pe mai departe ce a reusit sa salveze din urma, contaminand ideile si oamenii care o traverseaza cu propriul sau spirit.
Intr-un fel, Interbelicul romanesc debuteaza cu mostenirea nefasta a optiunilor nationale din vremea Marelui Razboi. Pacea europeana porneste la Bucuresti cu un proces al “tradatorilor”, al celor considerati a fi sprijinit ocupatia germana in timpul conflagratiei mondiale care a taiat, efectiv, Vechiul Regat in doua, pe linia de foc Marasti-Marasesti-Oituz.
Pacea europeana porneste la Bucuresti si cu o disputa. La fel ca toate conflictele de idei care vor degenera, ulterior, in patima ideologica, si acesta se instaleaza, pe nevazute, in paginile ziarelor si in volumele bibliotecilor. Disputa e intre traditionalisti si modernisti. Mai mult insa, disputa e intre Romania fabricilor si cea a plugurilor, intre aerul nesanator al uzinelor si spiritul pur al taranilor, intre ortodoxia militanta si ultra-nationalista si spiritul protestant al unei Europe ridicate gresit pe ruinele Imperiului german.
“Cam din trei in trei decenii, cultura romana trece printr-o criza de crestere; echilibrul se surpa subit, controversele devin primare, ideile sunt degradate la cuvinte, valorile sunt negate, iar invectivele se imbulzesc ca berbecii în fata suvoiului”,
Pompiliu Constantinescu, 1937
Scoala de gandire Nae Ionescu
Pentru a intelege ceea ce acum numim “traditionalismul in Interbelic” trebuie sa recurgem la cronicile dezbaterilor de zi cu zi, pe care bineinteles tot gazele le ofereau. Au existat desigur neosemanatoristii si neopoporanistii, a existat desigur Nicolae Iorga, insa cazurile acestea sunt simple: Romania trebuia sa ramana agrara si conservatoare. Mult mai complex este insa cazul “scolii de gandire Nae Ionescu”, adevarata universitate a Interbelicului Romanesc, la care s-a format generatia `27, generatia lui Mircea Eliade si Mihail Sebastian, cea mai importanta din istoria interbelica a culuturii romane.
Traditionalismul este un termen cu numeroase limite, caci traditionalismul propovadauit de Nae Ionescu in ziarul “Cuvantul” era conectat la ideile gresite ale unui Occident care se deda fascismului (inlocuirea Parlamentului cu o adunare de reprezentanti ai breslelor, de pilda). E drept, totodata, ca industrializarea, masinismul, rationalismul, erau respinse violent. Multe dintre ideile vechiculate la “Scoala de gandire Nae Ionescu” treceau insa drept moderne pentru Interbelic Multe dintre ideile vechiculate la “Scoala de gandire Nae Ionescu” treceau drept moderne pentru Interbelic.
In cartea lui Zigu Ornea, “Traditionalism si modernitate in deceniul al treilea”, cazul ziarului “Cuvintul” este analizat pe larg. Dezvoltat ca un apendice al “Gandirii”, “Cuvintul” devine treptat un nume de referinta, depasind revista-matca. Din 1926, “Cuvintul” devine un reper in polemicile care au marcat dezbateriile din jurul intrebarii “Ce facem cu Romania”? De la cuplul Encovici (proprietar)-Gongopol (director), “Cuvintul” migreaza catre Nae Ionescu, care coordoneaza si da directii, din postura sa de admirator declarat al lui Mussolini. Desi pornit in urma unor sugestii date de Pamfil Seicaru, Cezar Petrescu si Nichifor Crainic, “Cuvintul” isi va castiga autonomia, nervul, va cunoaste gloria si decaderea.
Se angajeaza intai, la 1929, in readucerea pe tron a lui Carol al II-lea (care abdicase in favoarea fiului sau, Regele Mihai), insa din 1934 devine contra si se preda cu totul Garzii de Fier, Miscarii Legionare, scriind o pagina rusinoasa de xenofobie si antisemitism (detalii consistente in cartea Martei Petreu despre Nae Ionescu si Mihail Sebastian, Diavolul si ucenicul sau, aparuta recent la Editura Polirom).
Nae Ionescu (primul posesor de Maybach din istoria romanilor) face un joc periculos, este subventionat de grupul bancar Blank, ceea ce nu il va impiedica in 1933 sa sustina falimentului Bancii Marmorosch-Blank.
Cezar Petrescu: Fara industrie!
Reprezentativ pentru “traditionalisti” este momentul august 1925, cand “gindiristul” Cezar Petrescu publica articolul “Agricultura sau industrie?”, nelasand nicio sansa industriei.
“Dulceata porcina de a trai facil si neonest”
In 1928, publicarea in “Gindirea” a “Manifestului Crinului Alb”, datorat lui Ion Nistor, Sorin Pavel si Petre Pandrea, marca fractura decisiva dintre generatiile Romaniei Interbelice. “Vechii” erau renegati, buni de hula, li se arunca in fata acuzatia ca s-au dedat “dulcetei porcina de a trai facil si neonest”. “Noii” erau oamenii unor “pasiuni ideale”, ai unui “optimism frenetic”, ai “intuitiei”, ai “elanului” si ai “extazului”, dar si ai “credintei in Dumnezeu”, ortodoxisti, antijunimisti, o generatie “paricidala”, cum ii va spune Eugen Ionescu. Idolul lor: Nichifor Crainic! Momentul este unul de fisura intre tradictionalisti, se separa cumva apele intre cei care l-au urmat pe Nae Ionescu si cei care l-au urmat pe Nichifor Crainic.
Eugen Lovinescu, care – ne spune Zigu Ornea si o arata toata productia sa publicistica interbelica – are meritul de a fi incercat sa combata traditionalismul ortodoxist, reactiona in 1928: “Din diferite parti ale generatiei tinere par a veni strigate mistice si indemnuri ortodoxe, in care e foarte greu de discernut sinceritatea, spiritul de imitatie sau simpla aspiratie bugetara. Timpul numai va fixa natura acestei spiritualitati noi, a carei expresie, putem spune insa de pe acum, e veche”.
Semnificativ este faptul ca Romania construita de inaintasi era din nou negata. Iata “Mitul adamic” enuntat de tanarul Emil Cioran, in “Schimbarea la fata a Romaniei”, in plina actiune. Criza autentica a Romaniei era o criza de legitimare.
Noua Generatie voia sa faca din cultura Romaniei o cultura mare. Eliade explica: “Spre deosebire de inaintasii nostri, care se nascusera si traisera cu idealul reintregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata facut la indemana. Eram prima generatie romaneasca neconditionata in prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Nu trebuie mizat pe o unitate “de monolit” al celor desprinsi din “Cuvintul”, ba dimpotriva. Crizele profunde prin care treceau intelectualii interbelici se vad cel mai bine, probabil, in “De doua mii de ani”, cartea lui Mihail Sebastian, in care problema modernizare versus traditie este analizata intr-un capitol amplu. Apolitica si cultural, generatia “Crinului Alb” va sfarsi tragic atunci cand va trebui sa opteze intre extremele politice ale secolului sau.
“Prapastia intre generatii nu duce intotdeauna la propasire, ci cateodată la ameteli crunte si naivitati fatale. Destinul unui neam se face laolalta”,
Petru Comarnescu, 1928
A doua neatirnare: sa ramanem tarani!
Revenind la “Gindirea”, Zigu Ornea consemneaza ca la primele numere notele traditionaliste sunt greu de sesizat intr-un amalgam marcat si de tendinte filomderniste (revistele coordonate din umbra sau explicit de Nicolae Iorgau acuzau chiar “Gindirea” de un exces de modernism). Cu timpul insa, Nichifor Crainic se va impune definitiv: spiritualitate etnica (romanism!) ortodoxim feroce, respingere a noului “decadent” (nefericita abatere a culturii romane pe taramul civilizatiei industriale, “modernizatoare”), e condamnat “europeismul” de la “Cuvintul liber” si alte publicatii.
Crainic era, subliniaza cu justete Ornea, de-a dreptul retrograd si credea ca singurul loc unde se poate zamisli o literatura romaneasca ramane satul. Mai mult, in `926, cand a fot publicata „Istoria civilizatiei…” de Lovinescu, Crainic replica dur in „Gindirea” cu un eseu intitulat „A doua neatirnare”. In 1931, firesc, Crainic (care definitivase deja intelegerea ortodoxista a conceptului de etnos in arta) il elogiaza pe Iorga, la implinirea a 60 de ani si anunta ca gandiristii sunt continuatorii de facto ai semanatoristilor.
Cezar Petrescu (autorul “Prejudecatii modernizarii”) il va seconda cu brio. In ce il priveste pe Pamfil Seicaru, acesta isi va desavarsi la “Curentul” stilul polemicilor cu beneficiu financiar-politic. Europenism sau traditionalism a fost, probabil, cea mai importanta dezbatere din Interbelicul Romanesc. Moderatia fiind abandonata, si in Europa si in Romania pasionata de traditionalism, concluzia a venit radical si dramatic.
